Împlinirea, în 1989, a 65
de ani de la moartea scriitorului ceh de limbă germană Franz Kafka (1883-1924), a fost
un eveniment pe care presa literară din România nu l-a marcat aşa cum s-ar fi
cuvenit. Poate pentru că viziunea kafkiană asupra existenţei umane ca individualitate,
drept componentă a marelui mecanism social, aservită expiator (şi pentru ce
vină?) unor legi inexorabile frizînd limita absurdului şi a halucinantului
(aparent) patologic, nu putea decît să-i pună în gardă pe cei care, în România
acestui sfîrşit de secol, săvîrşiseră, fără echivoc, tot atîtea încarnări mai
degrabă «frankensteiniene» ale absurdului şi
ale imposibilului (oricînd) posibil, „încarnări” oricum mult „superioare” torturantei viziuni kafkiene. Citiţi articolul (poziţia 6 în pag. "Critică literară")