 |
| Între Virginia Zeani si Dan Iordachescu. Palatul Cantacuzino, Bucuresti, noiembrie 2000. |
1. Fascinaţia vieţii, fascinaţia cântului
Popasuri în Zeaniland...
Ah, la
fabuleuse cantatrice!(1)
Cine ar fi bănuit, în acea zi de 21 octombrie 1925, că fetiţa născută în modesta familie a soţilor Dumitru şi Veselina Zehan din Solovăstrul Mureşului va deveni, peste ani, italiancă prin adopţie, iar din perspectiva unei ierarhii a valorilor interpretative care nu cunoaşte concesia, una din marile stele ale artei lirice din a doua jumătate a veacului XX? Deşi a cântat „sub pavilion” italian, menţiunea „originară din România” a însoţit-o pretutindeni în lume. Dacă vocea ei, de un ambitus considerabil (aproape trei octave), bogată în armonice şi de moliciunea voluptuoasă a catifelei negre („morbidezza” este cuvântul pe care critica italiană de profil l-a asociat cel mai frecvent timbrului ei cu reflexe întunecate) –, a fost comparată cu aceea a unor Nellie Melba, Claudia Muzio şi Elvira de Hidalgo, jocul său fremătător, profund dramatic, i-a atras supranumele de „Sarah Bernhardt a teatrului de operă”. Toate acestea completate, ca pentru a desăvârşi un cumul de calităţi şi aşa fericit, de o captivantă frumuseţe... transilvano-meridională (oh, ce poem ar putea cânta splendoarea felină a ochilor săi de smarald?) şi un farmec scenic irezistibil radiind patos, dăruire şi rafinament. Într-un cuvânt: personalitate. Evoluţiile ei artistice au electrizat publicul de pe patru continente şi i-au entuziasmat pe exegeţii artei cântului, aducându-i totodată admiraţia partenerilor de scenă, cuceriţi în egală măsură de nobleţea însuşirilor ei sufleteşti.
S-a „numit”, pe
rând, Cleopatra din Giulio Cesare de
Haendel, Amina din Somnambula şi Elvira din Puritanii de Bellini, Rosina din Bărbierul lui Rossini, Adina din Elixirul dragostei, Norina din Don
Pasquale, Linda di Chamonix şi Lucia di Lammermoor de Donizetti (a
rămas notoriu triumful londonez din 1957, în acest rol pe care Nellie Melba şi
Toti Dal Monte nu izbutiseră, fiecare la timpul ei, să-l impună dificilului
public de pe malurile Tamisei), Olympia, Giulietta, Antonia şi Stella din Povestirile lui Hoffmann de Offenbach
(cvadruplă performanţă pe scena Operei din Roma, în 1960, reiterată la Scala,
un an mai târziu), Margareta din Faust de
Gounod şi Mefistofele de Boito, Gilda
din Rigoletto, Aida, Elena din Vecerniile
siciliene şi Desdemona Otello (în două viziuni componistice:
Verdi şi Rossini), Mimi (Boema), Manon Lescaut şi Tosca,
emblematicele eroine pucciniene, Thaïs din opera omonimă a lui Massenet, Léila
din Pescuitorii de perle de Bizet, Agathe
din Freischütz de Weber, Elsa din Lohengrin
şi Senta din Olandezul zburător de
Richard Wagner, Tatiana din Evgheni
Oneghin de Ceaikovski – şi lista
ar putea continua, până la acoperirea celor aproape 70 de roluri interpretate,
de-a lungul unei prodigioase cariere de 34 de ani, pe cele mai exigente scene
ale lumii: Scala din Milano, Opera din Roma, Arenele din Verona, „La Fenice”
din Veneţia, Covent Garden din Londra, Grand Opéra din Paris, Deutsche Oper din
Berlin, Staatsoper din Viena, Liceo din Barcelona, São Carlo din Lisabona, Bolshoi
Teatr din Moscova şi Metropolitan Opera din New York, plus alte zeci de teatre din
Italia, Europa, Africa şi cele două Americi.
A fost oaspetele
unor festivaluri de seamă: „Maggio Musicale Fiorentino”, Dublin, Lausanne,
Paris, Bucureşti („George Enescu”) şi Africa de Sud (Johannesburg, Capetown şi
Durban).
Numărul
cântăreţilor care se regăsesc în distribuţiile spectacolelor Virginiei Zeani este
pur şi simplu uriaş. Iată doar câteva nume – auguste – dintre cele care şi-au câştigat
un loc bine definit în panteonul Euterpei: Beniamino Gigli (autentic „monstru
sacru” în 1950, când au apărut împreună pe scena Teatrului Regal din Cairo, în Elixirul dragostei), Ferruccio
Tagliavini, Giuseppe Di Stefano, Carlo Bergonzi, Cesare Valletti, Richard Tucker, Alfredo Kraus, Luigi
Alva, Giacomo Aragall şi Luciano Pavarotti (care, aflat în zorii carierei, a
debutat în Traviata şi Lucia având-o parteneră), Gino Bechi,
Tito Gobbi, Giuseppe Taddei, Ettore Bastianini, Robert Merrill, Kostas
Paskalis, Giulietta Simionato, Shirley Verrett, Fiorenza Cossotto, Boris
Christoff, Nicola Zaccaria, Cesare Siepi şi, desigur, Nicola Rossi-Lemeni
(1920-1991). În ceea ce priveşte conducerea muzicală, „panoplia” maeştrilor
baghetei arată, şi ea, impresionant: Tullio Serafin, Antonino Votto, Oliviero
de Fabritiis, Nello Santi, Francesco Molinari-Pradelli, Gabriele Santini, Lovro
von Matačić, Thomas Schippers, Lorin Maazel, Zubin Mehta, Herbert von
Karajan...
N-a ocolit nici
creaţia contemporană de gen: Mayerling
de Barbara Giuranna, Il diavolo nel
campanile de Adriano Lualdi, Beatrice
Cenci de Guido Pannain, Wallenstein de
Mario Zafred, Il console de Giancarlo
Menotti, interpretarea eroinelor feminine atrăgându-i prietenia pe viaţă a
compozitorilor. Dar, ca dată majoră în istoria teatrului liric din secolul XX, rămâne
prezenţa Virginiei Zeani în distribuţia premierei mondiale a operei Dialogurile carmelitelor de Francis
Poulenc, petrecută la Scala din Milano în ianuarie 1957. Cu aceeaşi operă se va
şi retrage de pe scenă, la San Francisco, în stagiunea 1982-1983, pentru a se
dedica exclusiv îndrumării tinerelor talente, la School of Music din cadrul
Universităţii Indiana (unde este desemnată, din martie 1994, distinguished professor of voice, adică
titular pe viaţă la catedra de canto).
I-a plăcut, asemenea
Mariei Callas, să redescopere şi să reimpună lucrări ieşite din repertoriul
permanent al teatrelor de operă: Otello de
Rossini (Roma, 1960, itinerată cu succese de proporţii la Berlin şi New York), Maria di Rohan de Donizetti (Napoli,
1962), Zelmira de Rossini (Napoli,
1965) şi, mai ales, nedreptăţita, de însuşi creatorul ei, Alziră verdiană (Roma,
1967), creaţiile sopranei marcând certe repere în calendarul evenimentelor
artistice postbelice.
Pivotul carierei
sale l-a constituit, însă, rolul Violetta Valéry din Traviata, pe care l-a întruchipat, timp de peste un sfert de secol,
pe toate scenele lumii, fenomen deocamdată
unic în analele teatrului liric mondial! Un rol în care mulţi specialişti
ai artei interpretative nu s-au sfiit să o declare incomparabilă („la più
seducente interprete di Traviata che
si fosse mai vista sulle nostre scene” – Davide Annacchini), deşi dive
contemporane ei propuneau interpretări memorabile.
Debutul în Traviata a avut loc pe scena Teatrului
Dusè din Bologna, în seara zilei de 16 mai 1948, creaţia tinerei soprane
întrunind sufragiile publicului şi ale criticii. Cu rolul demimondenei
pariziene va deschide în 1953, la Londra, Festivalul verdian organizat în
onoarea încoronării reginei Elisabeta a II-a(2) şi va cuceri ulterior toate
centrele lumii muzicale, graţie unei interpretări
vocale şi scenice imposibil de redat în cuvinte, dar pe
care captările sonore – „live” ori de studio devenite comerciale (Napoli, 1956,
Hamburg, 1960 şi Bucureşti, 1968) – au reuşit să o fixeze, perpetuând-o astfel,
în toată complexitatea ei copleşitoare. Iată cronica spectacolelor susţinute la
Bucureşti, în 1965: „Vocea i se revarsă generoasă peste ascultători, pasiunea
expresiei se îmbină cu organul vocal rezistent, de o deosebită stabilitate şi
siguranţă. Cucereşte prin nuanţele subtile şi, în acelaşi timp, prin
intensitatea unor acute de o uluitoare precizie (...). Nu-şi forţează nicicând
glasul, producând intensităţile dinamice dorite prin procedeul creşterii
treptate a sonorităţii (...). În Traviata,
a demonstrat o voce bine impostată şi omogenă pe toată întinderea ei, cu un
timbru personal, umbrit uşor spre întunecat în registrul mediu. Culminaţiile ariilor
au fost inteligent preparate, diminuările intensităţii, trimiterea vocii în
sală, acutele îndelung ţinute n-au trădat nici un efort, nici vreo modificare
în gest, ţinută, mimică (...). Virginia Zeani retrăieşte cu intensitate
variatele stări sufleteşti ale eroinei, pe linia unor mari artiste dramatice ca
Pezzana, Tetrazzini, Sarah Bernhardt. Ea radiază o vrajă căreia spectatorul nu
i se poate sustrage.” Aceste pertinente observaţii aparţin unui fin publicist
român (George Sbârcea, Întâlniri cu
muzicieni ai secolului XX, Editura Muzicală, 1984, p. 117-118), dar ele pot
fi regăsite, într-un diapazon exprimând elogiul şi entuziasmul, în mai toate
cronicile pe care i le-au consacrat, de-a lungul timpului, muzicologi renumiţi
ca: Harold Rosenthal, Noel Goodwin, Max de Schauensee, Renzo Rossellini, Hans
Pfersmann, Henri Soulon, René Dumesnil sau scriitorul Eugenio Montale (laureat
al Premiului Nobel).
Virginia Zeani
aparţine rasei artiştilor aleşi, a
căror „marcă” interpretativă lasă amintiri durabile celor care au avut norocul
să-i urmărească pe viu, după cum înregistrările realizate de aceiaşi artişti
pot compensa, întrucâtva, lipsa unei astfel de şanse. Or, în ce o priveşte pe
Virginia Zeani, singurul aspect cu adevărat regretabil rămâne tocmai numărul
imprimărilor de studio, extrem de redus faţă de cel realizat, în aceeaşi epocă,
de Maria Callas şi Renata Tebaldi sau, ulterior, de Joan Sutherland şi
Montserrat Caballé, dar şi de soprane de mai mică importanţă. Marea cântăreaţă
n-a înregistrat de-a lungul prestigioasei sale cariere decât trei recitaluri
personale (două pentru casa DECCA şi unul pentru ELECTRECORD), cinci integrale
de operă (dintre care, două în România), un disc cu fragmente din Otello de Rossini şi Otello de Verdi (la PHILIPS), precum şi
suita de imnuri revoluţionare I canti che
hanno fatto l’Italia,
înregistrare RCA Italiana din anul 1961, la realizarea căreia şi-au mai dat
concursul Angelica Tuccari, Mario Del Monaco, Nicola Rossi-Lemeni şi Giulio
Fioravanti. Majoritatea imprimărilor Virginiei Zeani sunt „live”-uri pirat
(numărul lor, greu de stabilit cu exactitate, tinde probabil spre sută), cuprinse
în intervalul 1954-1982, într-o captare sonoră deseori precară şi nu au
îndeobşte caracter comercial (cu excepţia celor asimilate colecţiei „Legendary
Recordings” şi a altor câteva editate de casele BONGIOVANNI şi MELODRAM). Au şi
acestea, ce-i drept, relevanţa lor nepreţuită pentru evoluţia unui cântăreţ,
pentru prestaţia lui pe o mare scenă, într-o seară care poate deveni moment de
referinţă nu doar pentru cariera lui, ci pentru arta lirică în general.
Vibraţia sălii, reacţia publicului, aplauzele spontane la scenă deschisă pot
mărturisi cel mai bine despre amploarea unei performanţe artistice, pot
constitui, în fapt, o cronică „(în)scrisă” în parametrii entuziasmului perceptibil
„la cald”.
Aştern aceste
rânduri în timp ce ascult o înregistrare „live” a operei Aida, realizată în mai 1969,
la Teatrul San Carlo din Napoli, cu Virginia Zeani în rolul titular. În
distribuţie – nume de rezonanţă ale teatrului liric: Gianfranco Cecchele
(Radames), Grace Bumbry (Amneris), Giangiacomo Guelfi (Amonasro), Nicola
Ghiuselev (Ramfis). Dirijor: Fernando Previtali. Cine a ascultat-o pe Virginia Zeani
în imprimările Electrecord cu Traviata şi Tosca
e deja familiarizat, presupun, cu arta desfăşurată de marea soprană, cu timbrul
ei vocal absolut inconfundabil, cu accentele ei de un unic dramatism în
momentele de pasiune, furie ori disperare dictate de rol, cu incandescenţa
trăirilor devastatoare – stări pe care le comunică instantaneu ascultătorului
care se simte, la rându-i, „teleportat” în timpul şi spaţiul spectacolului la
care nu a fost martor nemijlocit.
Zeani a cântat
pentru prima oară Aida în 1965 (la
Montréal, sub bagheta lui Zubin Mehta), într-o perioadă în care continua să
interpreteze Rossini (avem, tot din acel an, de pe scena de la San Carlo din
Napoli, minunata imprimare „live” cu opera Zelmira,
alături de Paolo Washington, Nicola Tagger şi Gastone Limarilli, la pupitrul dirijoral:
Carlo Franci), ceea ce denotă o adaptare versatilă la roluri cu o ţesătură
vocală complet diferită, graţie atât posibilităţilor înnăscute şi dezvoltate
prin studiu, cât şi unei solide culturi a stilurilor. Deşi Virginia Zeani va
continua să abordeze roluri de soprană lirică şi de coloratură – specifice belcanto-ului – până spre anii ’70,
rolurile spinto-dramatice (veriste) încep să-şi facă deja loc în repertoriul
său la mijlocul anilor ’60, pentru a deveni predominante odată cu deceniul opt.
Faptul ţine de evoluţia firească a vocii de soprană şi a oricărui tip de voce
(artiştii care vor aibă o carieră îndelungată adaptându-şi repertoriul în
ritmul mutaţiilor vocale, temperamentale etc. impuse de vârstă).
Referindu-ne la Zelmira – al cincilea rol rossinian,
după contesa Adèle din Contele Ory,
Giulia din Scara de mătase, Rosina
din Bărbier şi dramatica (totuşi!) Desdemonă
din Otello –, s-ar putea ca vocea
Virginiei Zeani să li se pară unora prea „închisă” pentru coloratura luminoasă
a sopranei rossiniene. Pe mine, personal, m-a cucerit stilul în care Zeani atacă
şi rezolvă, de pildă, „Riedi al soglio”, rondo-ul final al eroinei, un stil
apropiat de vocalitatea sopranei dramatice d’agilità. Aşa că, putem inversa...
registrele: e foarte posibil ca tocmai acest „veşmânt” vocal şi temperamental să
apropie interpretarea ei de intenţiile de
fond ale lui Rossini, înclinat să compună, înainte de a abandona definitiv
genul operei, lucrări de o factură mult mai dramatică (Semiramida, Asediul
Corintului sau Wilhelm Tell –
acest din urmă titlu fiind, în fapt, un moment de cotitură în istoria teatrului
liric, ar merita o analiză separată, vastă şi aprofundată); în plus, Rossini a
scris o mare parte din rolurile feminine pentru voci mai mai pline, chiar mai
grave, în speţă pentru mezzo-soprană. Sopranele lirico-lejere şi-au însuşit
respectivele roluri ulterior, dat fiindcă le permiteau, potenţial, o gamă largă
de artificii vocale, de „fioriture” care nu se regăsesc în partitura originală.
Iată de ce mezzo-sopranele din ultimele decenii abordează din ce în ce mai
susţinut repertoriul rossinian, cu scopul ca şi declarat de a fi repuse în
nişte drepturi „istorice”.
S-ar putea glosa
la infinit pe seama virtuţilor vocale şi actoriceşti ale marii artiste lirice
Virginia Zeani, pe baza înregistrărilor de care dispunem. Am putea compara,
spre exemplu, Traviata Virginiei
Zeani cu „versiunile” Mariei Callas şi ale Renatei Tebaldi (dar nu numai),
pentru a stabili ce anume le apropie sau le deosebeşte fundamental sau care
sunt elementele de noutate din interpretarea celei dintâi faţă de abordările
celorlalte două mari dive rivale. Rivale între ele, căci, la Scala din Milano,
Virginia Zeani a fost (re)cunoscută ca o anti-divă,
prin atitudinea ei precaută faţă de tot ceea ce ar fi putut s-o aducă în vizorul
presei de scandal. (Aceasta nu înseamnă că revistele mondene au ignorat cuplul
Zeani–Rossi-Lemeni, viaţa lor publică şi privată, presărată din plin cu
evenimente ce ţin treaz interesul unor astfel de publicaţii). „Pot fi leoaică
pe scenă, dar nu în afara ei, unde prefer viaţa tihnită de familie”, declara
Virginia Zeani într-un interviu. Din acest punct de vedere, căsătoria ei cu
Nicola Rossi-Lemeni în 1957, parafată curând după debutul sopranei la Scala, în
rolul Cleopatrei din opera Giulio Cesare de
Haendel (decembrie 1956), a constituit, în plan artistic şi personal, o reuşită
exemplară (împlinită şi prin naşterea unui fiu, Alessandro, în 1958).
Rămasă regina
vestitei scene milaneze, după retragerea – temporară, de altfel –, a Renatei
Tebaldi şi întrebată dacă-şi mai simte ameninţată supremaţia, Maria Callas ar
fi afirmat: „Mă preocupă Zeani”. (Dar Zeani, ponderată, nu i-a dat, cum se
spune, bătăi de cap). Răspunsul „Divinei” pare cu atât mai credibil dacă-l
legăm de cel oferit de un redactor muzical de la RAI Roma, pe la mijlocul
anilor ’50. Solicitat să le numească pe cele mai mari soprane ale timpului, a
punctat prompt: „Callas, Tebaldi, Zeani.” Şi s-a grăbit să precizeze: „În ordine alfabetică.”
Quod erat demonstrandum...
*
Bucureşti, iunie 1980.
La urechile mele ajunge, purtat de foşnetul înmiresmat al teilor în floare, un „zvon” muzical: o soprană
italiană de origine română, pe nume Virginia Zeani, va apărea, (poate) pentru
ultima oară, în faţa publicului din ţara natală, în opera Tosca de Giacomo
Puccini. Tosca o mai văzusem/ auzisem, dar de Zeani auzeam pentru prima
dată în viaţa mea. Nu mai reţin cum am ajuns la Operă – singur ori însoţit –,
cum am reuşit să intru şi să-mi găsesc un loc (în lojă), într-o sală înţesată
până la refuz. Am stat în picioare, într-o atmosferă înăbuşitoare, aproape
strivit de spectatori mult „mai bine crescuţi” decât mine.
Abia împlinisem
14 ani şi, de 8 ani deja, treceam pragul Operei Române din Bucureşti (m-aş feri
să spun că o „frecventam”, deşi, foarte fragezi fiind – sora mea şi cu mine –,
eram duşi aproape săptămânal la matineele duminicale ale primei scene lirice,
într-o alternanţă aproape invariabilă şi vecină, pentru noi, cu suprasaturaţia,
de: Spărgătorul de nuci şi Motanul încălţat). Uneori, însoţitoarea
noastră (o mătuşă melomană) ne târa în culise, pentru a-l cunoaşte personal pe
„Spărgător” (un balerin cu perucă portocalie, hiperfardat, despre care am
crezut, iniţial, că e... femeie) ori pe Iepuraşul – interpretat obligatoriu de
o fetiţă – din Motanul... lui Cornel Trăilescu (mătuşa noastră
avea mania să ne pună să-l îmbrăţişăm – nu pe maestrul Trăilescu, nu pe dolofanul
Motan-sopran, ci pe plăpândul Iepuraş, fără a-şi mai da osteneala să ne explice
cum de reapăruse din pântecele căpcăunului care-l păpase... pe note).
În 1980,
reprezentaţia de operă constituia încă, pentru mine, un spectacol de costume şi
decoruri (mai mult sau mai puţin) fastuoase decât unul de voci, de interpretare şi mişcare scenică (regie).
Atenţia mea faţă de acestea din urmă avea să sporească şi să se educe treptat,
cu începere din 1982-1983, odată cu „autofidelizarea” ca spectator al Operei
bucureştene, dublată de achiziţia primului pick-up şi a primelor discuri. Fiecare din
reprezentaţiile pe care le-am urmărit a „beneficiat” apoi de o mini-cronică,
aşternută în interiorul programului de sală, pe spaţiile rămase libere după
primirea autografelor de la interpreţii serii respective (aproape că nu există
solist al primei noastre scene lirice a cărui semnătură să n-o am). Pe caietul-program
al unei Traviate din 10 martie 1984,
apare concluzia: „Mai rar o Violetta ca a Eugeniei [Moldoveanu]. Poate, de fapt
numai Zeani a fost la fel de divină în rolul acesta”. Mereu Zeani – referinţa supremă.
Revenind la
momentul Tosca, prin faţă mi se
perindă, aşadar, siluetele lui Cavaradossi (Octavian Naghiu) şi Scarpia (David
Ohanesian) încadrând o Tosca într-o superbă rochie purpurie. Rochia aceea mi-a
rămas în memorie şi datorită, ca să vezi!,
afirmaţiei „comise” de o spectatoare vârstnică, afirmaţie care mi s-a
părut, în pofida celor 14 ani ai mei, culmea...
infantilismului: „Ce rochiţă frumoasă
are!”
La finele
spectacolului, nu ştiu ce impuls interior (să fi fost reflexul deja format?)
m-a determinat să mă îndrept spre
culise şi să mă aşez la coada formată de amatorii de autografe la cabina
doamnei Zeani. Şi... iată-mă ajuns în faţa celebrei soprane. E un fel de-a spune,
pentru că doamna Zeani se mişca într-una, când spre dreapta, când spre stânga,
dând ordine, în italiană, unei „subrete” (cameriste) care o servea, ca pe o
divă ce era. Ca să-i atrag atenţia, am început să îngaim ceva despre Scala din
Milano, despre faptul că refăcuse drumul de glorie al Haricleii Darclée (a
cărei biografie, scrisă de George Sbârcea şi Ion Hartulary-Darclée, o citisem nu
demult, la îndemnul mamei) etc. În clipa următoare, doamna Zeani s-a redresat
şi m-a ţintuit cu o privire de un verde atât de intens – amplificat şi de
cromatica machiajului de scenă –, încât am amuţit (dar i-am mulţumit Domnului
că apucasem să rostesc acele câteva cuvinte. N.B. I-am evocat doamnei
Zeani acest moment din biografia mea
în prima scrisoare pe care i-am trimis-o, 14 (iarăşi 14!) ani mai târziu, în
decembrie 1994. Nu şi-l amintea, fireşte, dar nu s-a îndoit de autenticitatea
lui.
Am părăsit cabina împleticindu-mă – cam aşa se întâmpla cu toţi („Ai mai văzut vreodată asemenea ochi?”) – şi am tras adânc aer în piept, ca să-mi revin. Simultan, am observat cum o parte din cei care ieşeau de la Virginia Zeani întindeau programele, tot pentru autograf, unui domn impozant, cu părul alb. „Cine este?”, am întrebat. „Nicola Rossi-Lemeni, soţul doamnei Zeani”, mi s-a răspuns. Nici de el nu auzisem până atunci, dar dacă era „soţul doamnei Zeani”... Păstrez şi acum programul de sală, cu cele două semnături însoţite de o adnotare la (re)citirea căreia mă năpădeşte, şi pe mine, „o nostalgie enormă”: „Am primit aceste autografe în seara zilei de 18 iunie 1980, de la...”.
Am părăsit cabina împleticindu-mă – cam aşa se întâmpla cu toţi („Ai mai văzut vreodată asemenea ochi?”) – şi am tras adânc aer în piept, ca să-mi revin. Simultan, am observat cum o parte din cei care ieşeau de la Virginia Zeani întindeau programele, tot pentru autograf, unui domn impozant, cu părul alb. „Cine este?”, am întrebat. „Nicola Rossi-Lemeni, soţul doamnei Zeani”, mi s-a răspuns. Nici de el nu auzisem până atunci, dar dacă era „soţul doamnei Zeani”... Păstrez şi acum programul de sală, cu cele două semnături însoţite de o adnotare la (re)citirea căreia mă năpădeşte, şi pe mine, „o nostalgie enormă”: „Am primit aceste autografe în seara zilei de 18 iunie 1980, de la...”.
Adevărata
„descoperire”, din punct de vedere vocal şi artistic, a Virginiei Zeani, am
trăit-o, însă, în 1983, odată cu prima audiţie a integralei de Traviata. O colegă de liceu a avut
amabilitatea să-mi împrumute înregistrarea realizată la Electrecord, în 1968,
iar o altă colegă, o casetă audio cu fragmente din integrala imprimată la
Hamburg, opt ani mai devreme. Experienţa a fost, în ambele situaţii,
covârşitoare. Cum nici una dintre colege n-a acceptat să-mi cedeze (vândă) vreuna
din înregistrări (cu imprimarea de la Hamburg nu m-am mai „întâlnit” de atunci
încoace), am decis să bat zilnic drumul până la magazinul „Muzica”, pentru a fi
„pe fază” în momentul reeditării Traviatei
de la Electrecord. Într-o bună zi, s-a întâmplat şi „minunea” asta. Apoi, am
cumpărat integrala Tosca – o altă lecţie de vocalitate şi implicare
dramatică (în actul al II-lea şi, mai ales, în finalul operei, Virginia Zeani
îşi etalează, cu aceeaşi peremptorie forţă de convingere, întregul „arsenal” expresiv).
Vizitele
efectuate de mine în Occident – evident, după 1990 – au avut ca obiectiv şi
îmbogăţirea discotecii personale (vorbim de-acum de CD-uri), inclusiv cu
imprimări ale Virginiei Zeani. M-am referit, mai devreme, la puţinătatea
acestora şi, în consecinţă, la dificultatea de a-ţi satisface „apetitul” cu o
interpretare purtând „marca ZEANI”. Şi totuşi, în ultimii cincisprezece de ani,
casele de discuri specializate în valorificarea comercială a captărilor „live”
i-au fericit pe melomanii îndrăgostiţi de glasul somptuos al marii artiste cu o
serie de regaluri operistice: trei albume-recital (în colecţia „Il Mito
dell’Opera” a firmei Bongiovanni), precum şi integralele cu Otello şi Zelmira de Rossini, Puritanii
de Bellini, Maria di Rohan de
Donizetti, Aida şi Alzira de Verdi, Werther de Massenet... La sfârşitul anilor ’90, Decca a reeditat
recitalul – de studio – Puccini, din
1958 (v. Reperele cronologice), „în
tandem” cu un altul datorat distinsei soprane Graziella Sciutti (1927-2001).
*
Ani de zile, în
cursul lunii decembrie, doamna Zeani a susţinut master-classes în Noua
Zeelandă, într-un spaţiu care ajunsese să se numească, graţie recurentei şi
mirabilei sale prezenţe, Zeaniland.
Dacă m-ar întreba cineva, la propriu: „Ai fost în Zeaniland?”, i-aş
răspunde, fireşte, că nu. Dar i-aş mai spune că frustrarea e cel mult...
turistică, deoarece eu am propriul meu
Zeaniland, care mi se deschide
ori de câte ori ascult CÂNTUL Virginiei Zeani!
Note:
1. Exclamaţia îi
aparţine unui comerciant de CD-uri din Paris, pe care-l întrebasem, în timpul
unei vizite din 2002, dacă are înregistrări cu Virginia Zeani. Mi s-a părut,
prin spontaneitatea ei vie şi sinceră, cel mai potrivit moto pentru textul meu... elaborat (dar la fel de sincer!).
2. O jumătate de
veac mai târziu, o altă celebră soprană română este chemată să strălucească în
spectacolul de gală dedicat jubileului încoronării suveranei britanice. Numele
ei: Angela Gheorghiu. Interesant arc
peste timp! Nu ştiu să-l mai fi remarcat cineva, dar îl semnalez, oricum, „cu
mândrie patriotică”.
Theodor Rogin
(martie 2011)
Textul Fascinaţia vieţii, fascinaţia cântului. Popasuri..., urmat de repere cronologice,
încheie volumul Canta che ti passa... Virginia
Zeani în dialog cu Sever Voinescu.
Edit. Galaxia Gutenberg, 2010 (ed. I), respectiv 2011 (ed. a II-a, revăzută şi
adăugită, redactor: Theodor Rogin), lansat în mai 2011 în foaierul Operei
Naţionale Bucureşti, în prezenţa celebrei soprane.
Alături de Virginia Zeani şi de buchetul ei, desigur, Bucureşti-Otopeni, mai 2011.
2. Viaţa şi cariera Virginiei
Zeani
– repere
cronologice –
1925, 21 octombrie – se naşte la
Solovăstru (jud. Mureş) unicul copil al soţilor Dumitru şi Veselina Zehan,
Virginia, viitoarea mare soprană;
1938-1941 – studii de canto cu Lucia Anghel, care o pregăteşte
pentru o carieră de mezzo-soprană;
1942-1946 – studii de canto cu Lydia Lipkowska, una din
marile interprete ale începutului de veac XX, fostă parteneră a lui Caruso şi
Şaliapin;
1947, februarie – pleacă în Italia,
unde, odată ajunsă (după o călătorie nu lipsită de peripeţii), îşi continuă
perfecţionarea vocală cu marele tenor Aureliano Pertile şi cu alţi profesori
iluştri, la Milano. Îşi schimbă numele în Zeani;
1948, 16 mai – debut strălucit în La Traviata de Verdi, pe scena Teatrului
Dusè din Bologna, în rolul care va deveni „blazonul” carierei ei: Violetta Valéry;
1949, septembrie – turneu la San
Sebastian (Spania). Interpretează rolurile: Micaela (Carmen), Mimi (Boema) şi
Nedda (Paiaţe);
1950, 11 februarie, Cairo, Teatrul
Regal – debut în Elixirul dragostei
de Donizetti, alături de legendarul Beniamino Gigli. Amândoi sunt decoraţi de
regele Farouk al Egiptului. În următorii 20 de ani, soprana va fi deseori
invitată în Egipt, pentru interpretarea unor roluri din repertoriile italian şi
francez; iunie – reprezentaţii cu Traviata, Rigoletto, Lucia şi Boema, pe scena Teatrului Olimpic din
Atena;
1952,
20 ianuarie – debutează la Florenţa,
în Puritanii de Vincenzo Bellini,
înlocuind-o pe Maria Callas. Dirijor: Tullio Serafin. Parteneri: tenorul
american Eugene Conley şi baritonul italian Carlo Tagliabue. Aceasta este şi
prima colaborare cu viitorul soţ, basul Nicola Rossi-Lemeni. Critica este
unanimă în aprecierea darurilor ei vocale şi actoriceşti; 17 aprilie – cântă, la Veneţia, în Simfonia a IX-a de Beethoven, alături de Petre Munteanu şi de Boris
Christoff. La pupitrul dirijoral: Vittorio Gui;
1953, 2 mai – deschide, la Londra,
Festivalul verdian din suita evenimentelor dedicate încoronării Elisabetei a
II-a. Repurtează un succes triumfal în rolul Violetta, pe scena Teatrului
Stoll. Critica nu îşi precupeţeşte elogiile; octombrie-decembrie –
întreprinde un lung turneu în Marea Britanie (11 oraşe), în cursul căruia
cântă, alternativ, Boema şi Traviata. „The Manchester Guardian”
lansează faimoasa caracterizare: Cântă
precum Melba, joacă precum Sarah
Bernhardt;
1954, 17 februarie – creează rolul
contesei Adèle din Contele Ory de
Rossini, stârnind entuziasmul publicului şi al criticilor florentini. Invitată
de toate marile teatre italiene de operă: Napoli, Parma, Torino, Verona,
Palermo, Padova, Trieste etc.;
1955, 6 ianuarie – Teatro Comunale
din Florenţa prezintă opera Elixirul
dragostei, într-o distribuţie... stelară: Zeani, Poggi, Gobbi şi Taddei; februarie – RAI TV Milano realizează,
în regia lui Franco Enriquez şi sub conducerea muzicală a lui Nino Sanzogno,
filmul de operă Rigoletto, rolul
Gilda revenindu-i Virginiei Zeani. Principali parteneri: Aldo Protti
(Rigoletto) şi Carlo Zampighi (Ducele de Mantua); august – suită de reprezentaţii cu Lucia di Lammermoor, la Terme di Caracalla din Roma, cu Di Stefano
în Edgardo;
1956, martie (după alte surse: septembrie) – înregistrează, pentru
casa Decca, primul disc personal, sub bagheta lui Gianandrea Gavazzeni; 10 decembrie – debut la Teatro alla
Scala din Milano, în rolul Cleopatrei din opera Giulio Cesare de Haendel, într-o companie ilustră: Franco Corelli,
Giulietta Simionato, N. Rossi-Lemeni. Acesta din urmă o cere în căsătorie, iar
însoţirea lor va constitui unul din cele mai solide cupluri artistice ale
contemporaneităţii;
1957, 26 ianuarie – la Scala din
Milano, are loc premiera mondială a operei Dialogurile
carmelitelor de Francis Poulenc. Zeani interpretează rolul Blanche de la
Force, într-o constelaţie de voci care le reuneşte pe: Leyla Gencer, Gigliola
Frazzoni, Eugenia Ratti şi Gianna Pederzini, alături de Scipio Colombo şi
Nicola Filacuridi; 13 mai –
cucereşte definitiv Londra, cu rolul titular din Lucia di Lammermoor, cântat pe scena Teatrului Stoll. Joan
Sutherland, care trebuia să debuteze în acelaşi rol la Covent Garden, se vede
obligată să-şi amâne debutul cu doi ani; iunie
– reprezentaţii cu Traviata, la Viena
(Staatsoper), sub bagheta lui Herbert von Karajan. În distribuţie: Gianni
Raimondi şi Rolando Panerai;
1958, aprilie (după alte surse: iulie) – înregistrează, tot pentru casa
Decca, dar cu Franco Patanè la pupitru, un album cu arii de Puccini; 6 octombrie, Ciudad de México, Ópera
Nacional – cântă în Don Giovanni de
Mozart (rolul Zerlina), alături de N. Rossi-Lemeni (rolul titular), Agostino
Lazzari (Don Ottavio) şi Fernando Corena (Comandorul); 11 noiembrie – Scala din Milano prezintă, sub bagheta
compozitorului, opera L’assassinio nella cattedrale de Ildebrando Pizzetti, cu Virginia Zeani şi N.
Rossi-Lemeni capete de afiş; 18
decembrie – debutul nord-american al sopranei la Philadelphia, în Giulio Cesare de Haendel;
1959, septembrie-octombrie – invitată să cânte la Rio de
Janeiro şi São Paulo (Brazilia), unde repurtează uriaşe succese în Somnambula şi Traviata; 13 decembrie,
Napoli, Teatrul San Carlo – o întruchipează pe Thaïs, din opera lui Massenet –
o realizare fabuloasă nu doar datorită fizicului ei, adecvat personajului, ci
şi datorită abordării fără dificultate a ţesăturii vocale înalte a rolului
(după cum o demonstrează înregistrarea Ariei
oglinzii);
1960, 13 ianuarie, Londra – debut pe
scena de la Covent Garden, cu rolul Violetta, sub bagheta lui Nello Santi
(spectacol transmis în direct de BBC); 2
aprilie, Roma – în Povestirile lui
Hoffmann de Offenbach, Zeani evoluează în toate cele patru roluri feminine;
mai-iunie – realizează, la Hamburg, două integrale: prima „sa” Traviată (dirijor: N. Annovazzi), precum
şi La serva padrona de Pergolesi,
împreună cu Rossi-Lemeni (dirijor: George Singer); 19 iunie – la Roma, sub conducerea lui Fernando Previtali,
relansează, pentru prima oară în secolul XX, opera Otello de Rossini. Interpretarea rolului Desdemona îi aduce unul
din marile triumfuri ale carierei, reconfirmat de turneele ulterioare la Berlin
(Deutsche Oper, 1966) şi New York (Metropolitan Opera);
1960-1961 (aprox.) – înregistrează, pentru casa Philips, un
disc cu fragmente din Otello de
Rossini şi Otello de Verdi (dirijor:
Alberto Zedda);
1962, ianuarie, San Remo, Teatro del
Casino – dă viaţă personajului Mariella, din opera Il piccolo Marat de Pietro Mascagni, pe care Fonit Cetra o va
imortaliza pe disc în aceeaşi lună, sub bagheta lui Ottavio Ziino; 24 martie – apare, la Napoli, în rolul
titular din Maria di Rohan de Donizetti. Memoria benzii a
salvat, din fericire, interpretarea de-a dreptul antologică a Virginiei Zeani; 15 decembrie, Roma – debutează în Otello de Verdi, alături de James
McCracken şi Tito Gobbi, spectacolul fiind dirijat de Tullio Serafin;
1963, 3 august, Verona – este Elsa,
din Lohengrin de Richard Wagner, alături
de marele tenor Sándor Kónya în rolul titular;
1965, 28 ianuarie, Roma –
interpretează rolul Tatiana, din opera Evgheni
Oneghin de Ceaikovski, sub bagheta lui Lorin Maazel. În rolul titular:
Nicola Rossi-Lemeni; 10 aprilie –
premieră cu Zelmira de Rossini, la
Napoli, sub bagheta lui Carlo Franci; septembrie
– vizitează România, după 18 ani. Reprezentaţii cu Traviata şi Boema, în
compania artiştilor români (Valentin Teodorian, Octav Enigărescu, Arta
Florescu, David Ohanesian ş.a.). Arhiva TVR păstrează mărturii ale acelei
vizite. Mai susţine spectacole la Iaşi, Cluj şi Timişoara; 11 octombrie – debutează în Aida
la Montréal, alături de Jon Vickers. La pupitru: Zubin Mehta;
1966, februarie – reprezentaţii cu Madama Butterfly, pe scena Scalei din
Milano; 12 noiembrie – debut la
Metropolitan Opera House din New York, cu rolul Violetta Valéry, într-o
companie de elită: Bruno Prevedi (Alfredo), Robert Merrill (Germont-tatăl) şi
Georges Prêtre (conducerea muzicală);
1967, 12 februarie – Opera din Roma
îi încredinţează rolul titular din Alzira
de Verdi. Creaţia Virginiei Zeani entuziasmează publicul şi criticii, rămânând
neegalată de interpretările realizate ulterior, pe scenă ori pe disc, de alte
cântăreţe (înregistrarea care s-a păstrat datează din 16 martie); 23 august –
cântă, împreună cu ansamblul de la Metropolitan Opera House, condus de
Francesco Molinari-Pradelli, în Vecerniile
siciliene de Verdi, în cadrul Festivalului de la Newport (Rhode Island);
1968, mai – revenită în România
pentru o serie de spectacole, înregistrează a doua integrală de studio a Traviatei, sub bagheta lui Jean Bobescu.
Parteneri: Ion Buzea şi Nicolae Herlea;
1970, septembrie, Bucureşti, Sala
Palatului – cântă în operele verdiene Aida
(alături de Ion Buzea – Radames şi Elena Cernei – Amneris) şi Don Carlo (cu Nicolae Herlea, Nicola
Rossi-Lemeni şi Viorica Cortez), în cadrul Festivalului internaţional „George
Enescu”;
1971, 1 iunie, Roma – o creează, în
premieră mondială, pe „EA”, din monodrama Vocea
umană de Francis Poulenc (pe textul lui Jean Cocteau); 18 decembrie – prima colaborare cu Plácido Domingo, în Manon Lescaut de Puccini, sub bagheta
lui Anton Guadagno, la Teatrul Liceo din Barcelona;
1973, 27 martie, Veneţia – interpretează rolul titular din
opera Turandot de Ferruccio Busoni,
pe scena Teatrului „La Fenice”;
1975, 14 martie – cântă, cu un imens
succes, în Tosca de Puccini, la
Teatrul Liceo din Barcelona. În rolul Cavaradossi: Plácido Domingo;
1977, 13 februarie – tot la
Barcelona şi tot alături de Plácido Domingo, în Fedora de Umberto Giordano; septembrie
– înregistrează integrala Tosca în
studiourile Electrecord, împreună cu Nicolae Herlea, Constantin Gabor şi
Corneliu Fânăţeanu. Dirijor: Cornel Trăilescu;
1980, 18 iunie – spectacol
extraordinar la Opera Română din Bucureşti. Filmul reprezentaţiei cu Tosca, în care parteneri i-au fost
Octavian Naghiu şi David Ohanesian, se păstrează în arhiva TVR;
1981, 25 aprilie – participă la
Newark (New Jersey), la Concertul de gală dat în onoarea Liciei Albanese şi a
lui Jerome Hines. Parteneri: Franco Corelli şi Ferruccio Tagliavini; 6 iunie, Bucureşti – Virginia Zeani şi
Nicola Rossi-Lemeni îşi iau „adio” de la publicul românesc, printr-un concert
dirijat de Constantin Petrovici, la Sala Palatului;
1982, 23 octombrie – redebutează în Dialogurile carmelitelor de Poulenc, la
Opera din San Francisco, în rolul Maicii Marie, alături de Leontyne Price,
Carol Vaness şi Régine Crespin. Spectacolul a marcat, practic, retragerea de pe
scenă a Virginiei Zeani;
1983 – Virginia Zeani şi Nicola Rossi-Lemeni se
stabilesc definitiv în Statele Unite,
ca profesori de canto la Indiana University din Bloomington;
1991, 12 martie – Nicola
Rossi-Lemeni intră în eternitate;
1994, 5 martie – Universitatea
Indiana o desemnează pe Virginia Zeani titular pe viaţă (distinguished professor of voice) la School of Music;
2000, noiembrie – revine în România,
după aproape două decenii, la invitaţia preşedintelui Emil Constantinescu, care
o decorează; Universitatea de Muzică îi decernează titlul de „Doctor Honoris
Causa”. Opera Naţională Bucureşti îi dedică premiera cu Olandezul zburător de Richard Wagner;
2004 – Virginia Zeani se retrage de la catedra de canto a Universităţii din
Bloomington şi se mută în Florida, la West Palm Beach, unde continuă să le împărtăşească
celor care, aspirând la o carieră în domeniul operei, apelează la sfaturile
sale, din tainele celui mai fragil, mai imprevizibil şi, de aceea, mai
fascinant instrument de pe pământ: VOCEA UMANĂ.
*
Excepţionala
contribuţie a Virginiei Zeani la gloria teatrului liric a fost recompensată, pe
parcursul anilor, cu zeci de premii, distincţii şi titluri. Le amintim pe cele
mai importante: „Diapason d’Or” (1960), „Arena d’Oro” (Verona, 1961), Medalia
de Aur a Teatrului Liceo din Barcelona (1963), Medalia de Aur a Capitoliului
(Roma, 1964), „Venere d’Oro” (1965), „Voce d’Oro” (Pesaro, 1968), Comandor al
Republicii Italiene (Roma, 1970), „Valentino d’Oro” (Terni, 1972), „Gonfalone
d’Oro” (1974), Medalia de Aur a Marilor Valori Artistice Italiene-AGIS (1976).
În primăvara anului
1995, Fundaţia Culturală Română, prin juriul prezidat de George Emil Palade
(laureat Nobel), i-a decernat „Premiul pentru întreaga activitate artistică”.
Un premiu similar i-a fost conferit recent, la New York (8 decembrie 2010), de
Fundaţia patronată de reputatul tenor italian Marcello Giordani.
Theodor Rogin
Coda
”For years, in December, Mme. Zeani had held master classes in New Zealand,
a place that has come to be called, thanks to her recurrence and to her
wonderful presence, 'Zeaniland'.
If someone would ask me, in the strict sense:
"Have you ever been to 'Zeaniland'?", I would answer, of course, that
I haven't. But I would say that the frustration is not more than a touristic
one, because I have my own 'Zeaniland' in which I find myself whenever I listen
to Virginia Zeani's voice.” - Theodor Rogin, Romanian writer, member of the
Writers' Union of Romania
„Ani de zile, în cursul lunii decembrie, doamna
Zeani a susţinut master-classes în Noua Zeelandă, într-un spaţiu care ajunsese
să se numească, graţie recurenţei şi mirabilei sale prezenţe, «Zeaniland».
Dacă m-ar întreba cineva, la propriu: «Ai fost
vreodată în Zeaniland?», i-aş răspunde, fireşte, că nu. Dar i-aş mai spune că
frustrarea e cel mult... turistică, deoarece eu am propriul meu Zeaniland, care
mi se deschide ori de câte ori ascult cântul Virginiei Zeani.” - Theodor Rogin,
scriitor român, membru al Uniunii Scriitorilor din România
His Eminence Father Virgil Bercea, Bishop of Oradea (Romania), donating Virginia Zeani's memories book ”Canta che ti passa” to His Holiness Pope Benedict XVI.