Mes hommages

1. H E R L E A

„Ceea ce a fost Caruso pentru Italia sau Şaliapin pentru Rusia aceasta este Herlea pentru România.”

(„Oper und Konzert”, München)

„Şi acum, o, Doamne, poate cea mai frumoasă voce care a cântat vreodată!” Exclamaţia aceasta, mai grăitoare decât un întreg encomion, a rostit-o soprana Mariana Nicolesco, în clipa în care se pregătea să-i înmâneze distincţia „Darclée” celebrului bariton Nicolae Herlea. I-am citat-o unui imens cunoscător de operă, Helgomar Răducănescu – plecat, şi el, recent dintre noi –, care, pentru a-i conferi un plus de credibilitate, a ţinut s-o prindă în nişte cadre verificabile istorico-auditiv: „E, în mod cert, cea mai frumoasă voce din era înregistrărilor.”

În toamna lui 2007, Nicolae Herlea a fost sărbătorit la Opera Naţională Bucureşti, pentru împlinirea vârstei de 80 de ani (se născuse pe 28 august 1927). Eram de faţă, minunându-mă de modestia aproape neverosimilă cu care primea diplome, plachete şi medalii, din partea unor instituţii publice şi private. La un moment dat, arătând sălii una din acele distincţii, a glumit: „Pe astea le primeşti după 80 de ani!” De fapt, recunoaşterile cu adevărat importante le câştigase cu decenii în urmă: Medalii de aur (Praga, 1954; Verviers, 1957; Milano, 1963), Artist al Poporului (1962), Premiul de Stat (1964), Cheia oraşului Detroit etc.

*

Cea care mi-a vorbit prima despre glasul unic al lui Nicolae Herlea a fost mama mea. În discoteca familiei figura vestitul recital de canţonete, înregistrat în 1963. Impactul vocii lui Herlea, în acompaniamentul orchestral Sergiu Sarchizov – Iosif Conta, a fost fulgerător şi a inaugurat, pentru semnatarul acestor rânduri, suita evenimentelor artistice din anii ’83-’84, când spectacolele Operei Române din Bucureşti (denumirea de atunci) se jucau, graţie statutului de „Special Guest Star” al marelui bariton, cu casa închisă: Rigoletto (alături de Octavian Naghiu în Ducele de Mantua şi, alternativ, Silvia Voinea şi Victoria Bezetti, în Gilda); Traviata (Giorgio Germont, mereu cu Eugenia Moldoveanu şi acelaşi Octavian Naghiu); Trubadurul (Contele de Luna, împreună cu minunata soprană Monica Teodorescu în Leonora şi, astăzi, din păcate, uitaţii Florin Farcaş, în Manrico şi, respectiv, Rodica Mitrică-Bădîrcea, în Azucena); Bal mascat (spectacol memorabil, cu Mariana Stoica în Amelia şi, din nou, Octavian Naghiu, în foarte bună formă, în Riccardo). Îmi mai amintesc de un Bărbier... de la Sala Palatului, în iunie 1983, când s-a dorit reconstituirea – fie şi parţială – a emblematicei echipe din deceniul al şaptelea, cu Valentin Teodorian, Constantin Gabor, Valentin Loghin şi... Marina Mirea (în locul Magdei Ianculescu), de concertele Vă place opera? de pe scena Sălii Radio (1984), de un Portret „Nicolae Herlea” – conturat muzical în compania unor colegi din generaţii diferite (ianuarie acelaşi an), pentru vizionarea şi audierea căruia mi-am scurtat vacanţa la Sinaia... Am încercat, în paralel, să achiziţionez cam tot ce înregistrase Herlea în studiourile româneşti. Iar aceste imprimări au devenit, pentru mine, etaloanele în funcţie de care am „cântărit”, ulterior, recitalurile şi „garniturile” solistice propuse de casele „mari”: EMI, Decca, Sony, Deutsche Grammophon...

Cariera lui Nicolae Herlea rămâne, fără doar şi poate, cea mai glorioasă construită de un cântăreţ român, fără să fi părăsit definitiv ţara de origine, aşa cum au făcut-o, în diverse perioade, atâţia alţi interpreţi de operă. În 1958, a debutat la Covent Garden din Londra. Angajat, în 1963, la Scala din Milano, pentru a prelua rolurile abandonate, din motive de sănătate, de baritonul-star Ettore Bastianini, Nicolae Herlea „a strălucit, cu toate cele 24 de carate ale vocii sale”, în Valentin din Faust de Gounod, alături de Nicolai Gedda, Mirella Freni şi Nicolai Ghiaurov, în regia lui Jean-Louis Barrault (lui îi aparţine şi evaluarea de mai sus). În anul următor, a trecut oceanul, pentru a fi Marchizul de Posa din Don Carlo, la Metropolitan Opera House din New York, cu parteneri legendari precum Franco Corelli, Leonie Rysanek şi Giorgio Tozzi, la pupitrul dirijoral: Kurt Adler (imprimarea s-a păstrat şi are, astăzi, caracter comercial). Vor urma, tot acolo: Enrico din donizettiana Lucia di Lammermoor (cu Joan Sutherland şi Sándor Kónya, spectacol păstrat în memoria benzii şi devenit CD), Tonio din Paiaţe, rolul titular din Rigoletto, Renato din Bal mascat şi, în 1966, Figaro, în noua montare a acelui titlu rossinian care l-a făcut mondialmente cunoscut: Bărbierul din Sevilla. Cu ansamblul new-yorkez a întreprins turnee în toată America de Nord: Atlanta, Boston, Chicago, Dallas, Detroit, Minneapolis etc. Super-exigentul Herbert von Karajan îl va invita să fie Contele de Luna, din Trubadurul, alături de uriaşul tenor verdian Carlo Bergonzi; Gran Teatro del Liceu din Barcelona îl va solicita să facă parte din distribuţia Forţei destinului, dimpreună cu Bergonzi şi Kabaivanska (1971); Opera din Tokio îi va oferi partitura perfidului baron Scarpia din Tosca lui Puccini, în care se va confrunta, scenic şi vocal, cu Monserrat Caballé şi Giuseppe Di Stefano (1975). Va realiza o creaţie cu valoare de reper, judecând fie şi numai după aprecierile entuziaste ale divelor invitate să-i fie partenere la Bucureşti: Grace Bumbry (1976) şi Virginia Zeani (1977, anul integralei Electrecord, sub bagheta lui Cornel Trăilescu). E al doilea rol de bariton propriu-zis dramatic, după Iago din Otello, cântat la Las Palmas, în tandem cu „titularul” Mario del Monaco (1972).

Nicolae Herlea îşi impregna interpretările cu o rară nobleţe: vocală şi actoricească. Vocală, înainte de toate, fiindcă VOCEA a fost cea care i-a adus celebritatea. O voce (care) nu se poate descrie. Se ascultă, pur şi simplu. Muzica nu poate fi povestită, pentru că e mai presus de cuvinte şi de orice altă formă a exprimării umane. Cronicile consacrate lui Herlea au făcut risipă de superlative care de care mai plastic-evocatoare, dar seducţia artei lui, derivând din splendoarea inegalabilă a glasului, le transcende pe toate, le neutralizează paleta semantică, oricât de fastuoasă ar fi ea: „artist de valoare monumentală”, „un adevărat miracol artistic”, „un bariton cu o tonalitate magnifică”, „o apariţie grandioasă”, „o voce de aur”, „un artist cu o voce inepuizabilă şi cu resurse scenice nelimitate”, „una din personalităţile cele mai măreţe ale artei lirice contemporane” etc. etc. Calitatea intrinsecă a acestui glas de rezident olimpian s-a şlefuit şi desăvârşit printr-o migală de orfevru, printr-o continuă diversificare a subtilităţilor expresive. Aşa se explică efectul ei înrobitor asupra degustătorului de operă. Iubitorul de voci devine sclavul unui tip de frumuseţe, al unei estetici aparte, de care nu se va mai putea elibera decât odată cu sfârşitul propriei vieţi.

Aminteam mai devreme de reprezentaţiile cu Nicolae Herlea la care am fost martor, în anii 1983-1984. Marele cântăreţ se apropia de 60 de ani, dar tot reuşea să aducă publicul în pragul freneziei. Iată ce notam pe programul de sală, după Balul mascat din 31 ianuarie 1984: „Nici n-am cuvinte pentru a-mi exprima entuziasmul. Un spectacol splendid, ireproşabil interpretat, admirabil sincronizat, fără nici o fisură. Un veritabil eveniment artistic.” După concertul de arii, duete şi scene din opere, intitulat Portret „Nicolae Herlea”: „Un adevărat triumf! Nici n-am văzut vreodată un public mai entuziast ca în această memorabilă seară de 23.01.1984. Herlea a fost într-o formă excelentă. [...]. Bravo tuturor!”, iar după Traviata din 1 aprilie acelaşi an: „Spectacolul, departe de a fi o... păcăleală, a fost pur şi simplu sublim. Naghiu a combinat admirabil vocea cu jocul de scenă, realizând efecte deosebite. Eugenia [Moldoveanu] e absolut cuceritoare numai prin frumuseţe, încât îţi vine să spui că vocea e cea care completează fizicul şi nu invers. Herlea, o voce caldă, care stârneşte aplauze spontane, ne-a făcut dovada dăruirii sale şi în această seară.” Şi o adnotare mai... intimă: „După spectacol [Tosca – 3 iunie 1984], m-am întreţinut amical cu Naghiu şi cu Herlea în cabina tenorilor, discutând despre operă şi ascultând o înregistrare cu Herlea din concertul public de la RTVR.” Fiindcă, atunci când nu „oficia” el însuşi, Herlea ţinea să fie spectatorul colegilor săi, pentru a le insufla încredere şi, ulterior, pentru a le comenta laudativ evoluţia scenică. Îşi preţuia sincer emulii într-ale cântului, aşa cum a făcut-o, spre exemplu, în toamna anului 2000, la Palatul Cantacuzino, când, arătând spre Dan Iordăchescu, mi-a spus: „Iată un mare artist!”

Cu un repertoriu nu foarte extins, dar cuprinzând cele mai îndrăgite partituri pentru bariton lirico-dramatic, Nicolae Herlea a guvernat, pur şi simplu, scena românească de operă timp de trei decenii şi a izbutit să ducă pretutindeni în lume faima unei şcoli de canto, a unei ţări, a unui popor. Un popor care, în ultimii douăzeci de ani, îl cam dăduse uitării şi care nici n-a fost ajutat să-i conştientizeze dispariţia. O dispariţie omeneşte firească şi previzibilă, dar inacceptabilă sub raport simbolic. Mă consolez întrucâtva la gândul că există şi vor exista mereu melomani „de cursă lungă”, pe care glasul şi arta interpretativă ale lui Nicolae Herlea nu numai că nu-i vor lăsa indiferenţi, dar îi vor „contamina” fără putinţă de vindecare. E, şi aceasta, una din dependenţele benigne, din „maladiile” sublime ale spiritului uman, asemenea lecturii, alchimiei ori contemplării interogative a cerului.

Şi, iată, cerul s-a mai îmbogăţit cu un astru. Un astru nemuritor, menit să sporească strălucirea constelaţiei marilor nume din istoria artei vocale.

3-5 martie 2014

Theodor ROGIN

P.S. Mass-media autohtonă a „expediat”, cu acea cvasi-indolenţă rezervată îndeobşte faptului divers, vestea stingerii din viaţă a unuia din cei mari artişti români din toate timpurile. Comunicatele, atunci când au fost, s-au dovedit încropite la iuţeală şi  amatoristice prin selecţia aleatoare a datelor din cariera celebrului cântăreţ. Celebru... cândva şi, desigur, potrivit unor standarde axiologice la care „eterna şi fascinanta Românie” pare să nu se mai raporteze deja de-o... veşnicie. Mediatizarea meschină a tristului eveniment, spre sfârşitul programelor de ştiri, când atenţia oricărui ascultător-privitor se resimte după un bombardament informativ cel puţin eterogen, nu avea cum să trezească, în conştiinţa aceluiaşi ascultător-privitor, ecoul pierderii pe care tocmai o suferise cultura românească.

La adunarea de doliu de la Opera Naţională Bucureşti, într-o primă zi de martie şi aşa întunecată, au susţinut discursuri omagiale: directorul instituţiei, Răzvan Ioan Dincă, ministrul interimar al culturii (nu i-am reţinut numele), muzicologul Viorel Cosma, soprana Silvia Voinea – fostă parteneră de scenă şi de înregistrări a maestrului...

După nici 24 de ore, Nicolae Herlea (decedat la Frankfurt, pe 24 februarie 2014) era înhumat, cu onoruri militare, la cimitirul Bellu ortodox din Capitală. Din punctul meu de vedere, merita funeralii naţionale. Dar cine să i le organizeze?

(Apărut în: „Confesiuni”, Târgu Jiu, 2014, nr. 15, p. 23)

                                                          _________________________

2. Constantin Crişan ou la paix retrouvée d'un prince de l'Esprit

Constantin Crişan (1939-1996).

Il me faudrait des dizaines de pages pour évoquer dans sa véritable complexité – tout en évitant les tentations hagiographiques, courantes en de telles circonstances – la personnalité rayonnante de celui qui fut l’esthéticien, l’essayiste, le traducteur, l’homme et l’ami Constantin Crişan, Délégué Général de la SPAF pour la Roumanie plus d’un quart de siècle, prématurément disparu l’année dernière, le 30 octobre, à la suite d’une très difficile intervention chirurgicale sur le coeur. La blessure de mon propre coeur est-elle trop récente encore pour ne pas la faire saigner chaque fois que je pense à ou que je parle de Constantin Crişan en tant qu’être humain débordant de vivacité, d’enthousiasme et d’humour mais aussi bien qu’intellectuel de vaste ouverture culturelle vers les domaines les plus nobles de l’esprit créateur – littérature, philosophie, sociologie, musique, arts plastiques – qu’il savait „marier” à merveille dans des associations aussi surprenantes que fécondes pour l’„intelligence” de l’interlocuteur et, en l’occurrence, pour celle du lecteur de ses écrits.

Né le 21 novembre 1939 à Târgu Neamţ, petite et pittoresque ville de Moldavie, C. Crişan fit ses études universitaires de philologie à Iaşi (Iassy), prestigieuse métropole historique et culturelle de Roumanie. C’était l’epoque où il avait déjà appris tout seul le français – devenu avec le temps sa deuxième „patrie” linguistique.

Commentateur-chroniqueur littéraire (1963-1967) et puis chef de la rédaction littéraire de la Télévision roumaine (1967-1970), il entreprend sa première visite en France en 1965, où il a la chance de connaître quelques „personnages” célèbres des lettres françaises, comme Arthur Adamov, Pierre Emmanuel et Pierre de Boisdeffre – entre autres – dont il devient ami, traducteur et collaborateur (v. son livre d’interviews avec ceux-ci, La nostalgie de la communication, paru en 1978). Dans la période 1970-1978, C. Crişan fut Rédacteur en chef de la revue „Radioteleşcoală” éditée par le Ministère de l’Enseignement et la Radiotélévision roumaine, publication ayant pour but la création d’un systeme informationnel très large qui vienne à l’aide des élèves et des étudiants, surtout en ce qui concerne l’étude des langues étrangères. En 1974, C. Crişan devient Docteur ès Lettres de l’Université de Bucarest avec la thèse: Introduction à une sociologie de la littérature comparée, et en 1976, membre titulaire de l’Union des Ecrivains de Roumanie. Entre 1978 et 1986, il est chef de la Rédaction littéraire de la „Revue Roumaine”, mensuel destiné à diffuser la culture et les arts roumains à l’étranger et, à partir de 1986, il devient écrivain professionnel et maître de conférences facultatif. Après la Révolution de 1989, dans une Roumanie enfin libérée et qui renoue avec le monde civilisé et tout premièrement avec son amie traditionnelle la France, C. Crişan se trouve parmi les premiers à faire un pas concret et fonde la Ligue de Coopération Culturelle Roumanie-France (dont il assure la vice-présidence en 1990-1991), suivie de la création du Centre National d’Action Francophone de Roumanie (1994) qu’il dirige jusqu’à sa mort survenue le 30 octobre 1996, dans la clinique de chirurgie cardio-vasculaire de Târgu Mureş. Ces deux organismes étaient déstines à diffuser simultanément la culture française en Roumanie et la culture roumaine en France et dans l’espace francophone, dans le cadre d’un programme cohérent qui comprenait des soirées littéraires-artistiques, conférences, expositions (souvent thématiques), commemorations de certaines personnalités de nos deux cultures etc.

Plus de trente livres (originaux et traductions), exclusivement personnels ou en collaboration, portent la signature de C. Crişan: Au sortir de la métaphore et Essai sur la personnalité (1972), Confessions essentielles (Essais de sociologie de la littérature) (1977), Conversations de bonne volonté (1980), Sociologie et bioesthétique (1987), La Chasse à la Vérité (Repères pour une sociophénomenologie de la valeur littéraire) (1989) etc., et son premier livre posthume, Essais sur la mort vigoureuse – 13 épîtres à Dieu, bouleversante tentative de réconciliation avec soi-même et avec Dieu devant les portes quasi-palpables de l’Eternité, véritable théodicée dans la meilleure tradition du christianisme triomphant. L’écrivain C. Crişan était doublé d’un remarquable traducteur des poètes roumains en français (Mircea Dinescu, Nichita Stănescu, Anta Raluca Buzinschi etc.) et des poètes français ou d’expression française en roumain (Jean Cocteau, Jean Coutsochéras, Arthur Haulot, Luc Vuagnat etc.). Il a signé également les préfaces et les études introductives des livres qu’il a traduits et/ ou soignés, tout en faisant preuve d’un excellent adaptateur de certaines oeuvres littéraires françaises de Pierre de Boisdeffre, Marguerite Duras et Alain Bosquet pour les théâtres bucarestois ou pour le Théâtre National de Télévision. Pour ne plus parler des centaines d’articles et chroniques (littéraires, plastiques, musicales) „répandus” dans toute la presse roumaine des trois demières décennies.

La biographie intellectuelle de C. Crişan se confond avec la lutte sans répit contre l’imposture dans la culture, afin d’y imposer un seul concept souverain: la VALEUR. Une activité prodigieuse qui lui a valu l’estime des confrères roumains et étrangers, mais aussi bien le statut de membre de plusieurs associations de haut prestige culturel-scientifique: le Centre International d’Etudes Poètiques de Bruxelles (1967), l’Association des Ecrivains de Langue Française – ADELF (1968), la SPAF (1970), Membro Academico „Ad Honorem” Benemerito du Centre Culturel, Littéraire et Artistique de Lisbonne (1981), membre de la Société Internationale de Littérature et Phénomenologie (1985), membre associe du PEN-Club belge (1986), de l’Académie Francophone (1991) etc., dont il devint un constant et précieux collaborateur autant que participant à leurs congres et symposiums, qu’auteur d’études et d’essais parus dans les publications se trouvant sous le patronage des associations mentionnées ci-dessus.

Adepte d’une direction critique moins abordée tant en Roumanie qu’a l’étranger – celle de l’esthétique sociophénomenologique – C. Crişan s’est enorgueilli de l’épanouir dans une série d’études et d’essais publiés en roumain et en français et, cette dernière décennie, aussi en anglais. Cette direction a comme point de départ la psychostylistique, passant par la sociologie de la littérature et l’esthétique sociologique (sous le sceau des écoles française et belge), pour aboutir à la sociophénoménologie de la valeur.

Dévoué à son propre concept – le langage de l’inspiration coïncidente –, C. Crişan a poursuivi dans plusieurs études les similitudes des pensées philosophiques, historiques et sociologiques décelables tant dans l’activité des philosophes roumains, que dans celle des philosophes occidentaux modernes, à partir de la Renaissance jusqu’a l’Ecole de Francfort (Walter Benjamin, Theodor Adorno, Herbert Marcuse) et la philosophie husserlienne, sartrienne et celle de Merleau-Ponty.

C’est dans ce sens qu’il voulut démontrer ses propres thèses selon lesquelles le comparatisme littéraire fut depuis toujours une sociologie de la littérature qui s’ignorait telle quelle. Il n’en reste pas moins vrai qu’il voit dans le comparatisme contemporain non pas le vieux comportement du comparatiste classique (qui comparait des motifs et des sujets), mais une attitude bioesthétique de tout intellectuel (récepteur) d’aujourd’hui qui, dès qu’il quitte la maison, commence à comparer pour évaluer: musique, arts plastiques, chorégraphie etc. Dans ses livres doctrinaires Sociologie et bioesthétique et La Chasse à la Vérité, où se trouvent les idées rappelées ci-dessus, C. Crişan opère une synthèse des théories critiques européennes (Sociologie et bioesthétique) et aborde, du point de vue sociophénoménologique, des problèmes qui constituent, somme toute, des leitmotive permanents de la culture: l’inspiration, le rapport lecteur-oeuvre littéraire et artiste-récepteur, le génie, le talent, le mythe publicitaire et évidemment, pas en dernière instance, la valeur (La Chasse à la Vérité).

*

Constantin Crişan – il n’est plus parmi nous, les soit-disant „vivants”. Mais il nous reste ses livres, ses enregistrements (devenus d’ores et déjà des documents sonores et visuels inestimables), voués à perpétuer, tout en la gardant intacte, l’image frémissante de ce prince de l’Esprit et de l’Humanité commune (c’est une syntagme qu’il aimait beaucoup), qui sut faire de son amour pour la vraie poésie et pour les vrais poètes son arme de combat contre les hostilités de l’Histoire, contre l’éphémère de l’existence. Son âme généreuse aura retrouvé la paix, mais l’héritage humain et spirituel de Constantin Crişan ne tarderait-il pas de faire pousser ses fruits.

Theodor ROGIN

(Revue internationale „Art et Poésie”, no. 158, avril 1997)

  

_________________________

3. Schiţă de portret – la aniversară 

Sentimentul de mândrie pe care l-am încercat când, oferindu-mi această carte, MIHAI MILTIADE NENOIU (numit mai departe M.M.N.) mi-a adresat invitaţia de a lua cuvântul cu ocazia lansării ei, a fost adumbrit de o bizară, dar pe undeva întemeiată, angoasă retroactivă: oare cum aş fi procedat dacă o astfel de invitaţie mi-ar fi fost lansată în 2008, la apariţia volumului de convorbiri cu jurnalistul Romulus Turbatu, volum intitulat De la Enescu la „Concordia”? Pentru că e o carte care mă obsedează prin autenticitatea mărturisirilor, voi încerca să mă refer, în primul rând, la ea. Autoportret în dialog lesne identificabil ca atare, dublat de o lecţie de viaţă sui-generis, în care exemplul personal, înveşmântat în toga pasiunii pentru profesie, acţionează profund convingător tocmai fiindcă lipsit de emfază autoreferenţială şi de stridenţă didactică, De la Enescu la „Concordia” ar fi minat, rând pe rând, cvasi-totalitatea strategiilor de prezentare. Ce date de largă relevanţă să fi selectat din noianul de sentenţe, apoftegme şi judecăţi de valoare, formulate cu aplomb intelectual, spontaneitate naturală şi mai ales, deconcertantă sinceritate, de către M.M.N., când, veţi crede că exagerez, mie totul îmi părea demn de atenţie în egală măsură? Curat izvor de panică exegetică: întâi de toate, M.M.N. – omul  şi artistul – îşi  aflase(ră) în Ovidiu Ghidirmic, Adrian Stoica şi, evident, Romulus Turbatu, trei „portretişti” foarte aplicaţi, ei fiind semnatarii textelor inaugurale ale volumului (Mihai Miltiade Nenoiu sau vocaţia culturii, Portret de cuceritor şi, respectiv, M.M.N. magnificul). Orice iluzie (Spes ultima dea...) privitoare la ce mi-ar mai fi rămas mie de adăugat despre M.M.N. s-a spulberat când, parcurgând textul amplului interviu, am constatat că totul fusese rostit, într-o infinită varietate de sonuri şi tonuri, pagină cu pagină, rând cu rând, cuvânt cu cuvânt, chiar de domnia-sa, vorbind despre viaţă şi carieră, despre părinţi şi copii, despre prietenie, iubire şi credinţă, despre România profundă (pe care o iubeşte dureros de dulce), dar şi despre cea derizorie (pe care o monitorizează şi analizează cu luciditate tăioasă), despre efemeritate şi eternitate la nivel microcosmic şi macrocosmic, şi, desigur, despre „muzică – cea mai încăpătoare lume”. Până şi caracterizarea pe care mi-ar fi plăcut să i-o fac, pentru că i se potrivea mănuşă, aceea despre omul de echilibru, cunoscător al justei măsuri, purtător de bun-simţ şi cultivator de bun-gust, o regăseşti exprimată la pag. 125 a aceleiaşi cărţi, sub titlul: „Omul superior? Să aibă simţul măsurii şi al ruşinii”. Ca să nu mai spun că M.M.N. utilizează cam aceiaşi termeni pentru a creiona portretul moral al unui notoriu confrate, pianistul Dan Grigore (p. 69). Continuând să dau exemple, ar însemna să „rescriu” volumul De la Enescu la „Concordia” din orice punct al lui şi în toate direcţiile. Cunoscându-şi interlocutorul ca pe un adept al adagiului terenţian Sunt om şi nimic din ce este omenesc nu-mi este străin, Romulus Turbatu (premiat de Uniunea Ziariştilor Profesionişti pentru această excepţională serie de interviuri) n-a ocolit nici un subiect, iar M.M.N. a răspuns, motivat şi degajat, provocării. După atâtea lecţii de înţelepciune, despre ce-aş fi putut vorbi, despre ce-aş mai putea vorbi?

Poate despre cum a crescut, în timp, prietenia mea cu M.M.N., nu în umbra, ci sub raza prieteniei de longue date dintre el şi preagrăbitul meu unchi, scriitorul CONSTANTIN CRIŞAN (1939-1996)? Cuvântul „prietenie” mi se pare o podoabă aşa de preţioasă în reverberantele ei străluciri încât aproape că mă sfiesc a mi-l(o) apropria încercând să definesc relaţiile dintre mine şi M.M.N., conştient de faptul că, în timp ce domnia-sa a rămas M.M.N., eu nu pot fi echivalat cu prietenul dispărut fizic, dar mereu viu în evocările maestrului aici de faţă. Prietenia dintre doi oameni presupune nu o dată tandemul de nedespărţit, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. Există cazuri şi nu puţine. Dar ele camuflează adeseori nesănătoase şi riscante complicităţi. Adevăratele prietenii se verifică în momentele de bucurie şi, mai cu seamă, în cele de restrişte. O crasă banalitate, veţi spune, dar nu-i exclus ca, în lumea în care trăim, tocmai aceste banalităţi, crase ori nu, să devină treptat... excepţii. Adevărata prietenie posedă şi o dimensiune empatic-intelectuală, în virtutea căreia nu poţi să nu răspunzi „prezent” când cineva, un SCRIITOR şi un ARTIST (aşa cum este M.M.N.) te cheamă să împărtăşeşti, alături de el, emoţiile unei lansări de carte ori ale unui concert în care el şi-a pus o parte din propria-i fiinţă. Adică o formă de solidaritate, pe care o poţi prelungi ulterior, dacă înzestrarea şi circumstanţele îţi îngăduie, prin consemnarea (scripta manent...) respectivului eveniment, devenind astfel, şi spre folosul altora, vehiculul conştient, activ şi eficient al unui fapt de cultură. De aceea m-am învrednicit şi eu ca, scriind despre o carte, un disc ori un concert al lui M.M.N. sau al cvintetului „Concordia”, să contribui, printr-un efort propriu, la edificiul prieteniei noastre. Amândoi ştim cine a pus piatra de temelie, dar... nu ne-am oprit aici.  

M.M.N. este una din cele mai seducător-complexe personalităţi pe care mi-a fost dat să le întâlnesc. Interpret charismatic, la un instrument care numai uşor nu se poate numi (de suflat, fiind – fagotul); poet rafinat, în care lirica lumii, de la Cântarea cântărilor la Nichita Stănescu, trecând prin Eminescu şi Rilke, pare să-şi fi aflat o fericită sinteză ideatică şi imagistico-expresivă; şi, nu în ultimul rând, interlocutor fascinant, care te acaparează fără a-ţi induce complexul inferiorităţii, ci, dimpotrivă, imboldul emulaţiei intelectuale, persuadându-te, cu tact, să ţii pasul cu domnia-sa. Structura lui interioară, armonioasă şi totodată solidă, animată de o generozitate deloc ostentativă, l-ar predispune pe M.M.N. la practicarea acelui peripatetism menit să împărtăşească ucenicilor din prodigioasa-i experienţă culturală, artistică şi umană. Un veritabil şi inconturnabil magister. Cred că devenirea spirituală a multora dintre noi s-a petrecut sub oblăduirea unui maestru. Iar unii n-au renunţat niciodată şi definitiv la el. Îmi asum riscul unei replici neîndatoritoare pe care am mai auzit-o: nu ne putem sprijini toată viaţa pe mentori, trebuie ca, la un moment dat, să ne tăiem cordonul ombilical, să devenim autotelici, pentru a ne oferi nouă înşine posibilitatea de a ne constitui, la rându-ne, în mentori pentru alţii. Sunt de acord, numai că aceasta este o chestiune de vocaţie, iar vocaţia poartă, inevitabil, gena predestinării. În plus, o asemenea vocaţie nu se poate împlini de una singură. Ai nevoie de discipoli. În calitatea sa de profesor la marile licee de profil („Dinu Lipatti” şi „George Enescu”) şi la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, M.M.N. are parte şi de aceştia. Mi-ar fi plăcut să mă număr şi eu printre ei, în sens sistematic-profesional şi nu doar ocazional-diletant. Chiar şi aşa, atunci când se întâmplă să ne întâlnim, fac tot posibilul să-mi pun auzul şi atenţia în stare de alertă, pentru o maximă receptare a ceea ce are să-mi spună. Şi nu încetează să mă uimească. Nu mă surprinde întotdeauna prin ceea ce ştie (mi se pare firesc), ci mai ales prin felul în care, asemenea unui mare maestru de lumini, ştie să îndrepte fascicolul revelator asupra unor oameni şi fapte de care nici eu nu sunt întru totul străin. Chestiune de percepţie, veţi spune, deci de subiectivitate, în fond. Ar fi prea simplu şi, până la urmă, superfluu. Când se pronunţă asupra unor contemporani şi a ceea ce-i defineşte, M.M.N. o face din postura celui aflat de multă vreme în miezul acelei sfere de interes, în care talente, cariere şi orgolii se afirmă şi se consumă într-un mod mai mult sau mai puţin dramatic, mai mult sau mai puţin creator, mai mult sau mai puţin... onorabil.

Şi iată-ne ajunşi la ziua de astăzi, pentru lansarea, la ceas aniversar, a unei noi cărţi semnate Mihai Miltiade Nenoiu. Portret din cinci închipuiri este, în fapt, monografia (subiectivă, subtitrează autorul) a cvintetului de suflători Concordia, înfiinţat de domnia-sa în anul 1979. M.M.N. s-a purtat cu acest ansamblu exact ca şi cu reuşitele-i odrasle naturale: l-a crescut, l-a modelat şi armonizat, i-a dat aripi şi, mai ales, l-a ajutat să-şi construiască un viitor pornind de la prezentul cu adevărat viu (amintiţi-vă de  Eminescu: „Patria vieţii e numai prezentul”), pentru ca, mai târziu, să aibă un trecut spre care să poată privi cu nedisimulată mândrie. Iar pentru aceasta, şi-a propus să colecţioneze toate, dar absolut toate dovezile materiale din existenţa copilului său muzical, de la primii paşi pe calea afirmării şi instalării în conştiinţa publică, la turneele de răsunet prin ţară şi dincolo de fruntariile ei: afişe, programe de sală, mărturii fotografice şi fonografice, cronici, articole aniversare şi omagiale, autografe etc. etc.

Această cronică bogat ilustrată este precedată de un demers teoretic, redactat, cum s-ar spune, pe înţelesul tuturor, în care istoria muzicii din Antichitate până la Renaştere se continuă cu istoricul principalelor instrumente (cu favorizarea de suflet a celor de suflat, dacă mi-e permis jocul de cuvinte) şi, mai apoi, cu biografiile compozitorilor care au dedicat acestor instrumente pagini de aleasă inspiraţie melodică. Nu lipseşte rememorarea unor momente antologice din perioada clasică a istoriei muzicii. Cam didactic, am putea mormăi în barbă. Eroare, grăbiţi cârtitori! M.M.N. şi-a exersat, de data aceasta cu bătaie ceva mai lungă, vocaţia pedagogică, întinzându-ne şi nouă, celor fără studii academice de specialitate, o mână de ajutor. Altfel spus, a purces la acest demers, care nu e, repet, nici 100% exclusivist, dar nici integral ad usum Delphini, cu gândul că melomanul consecvent cu pasiunea lui va trebui, pentru a se numi „avizat”, să aibă el însuşi capacitatea de a evalua STILISTICA interpretării individuale şi colective. Dar cum să ajungă la stilistică fără să stăpânească, în prealabil, elementele esenţiale de terminologie, morfologie şi sintaxă a muzicii?

Cele cinci „închipuiri” din titlul volumului sunt cele cinci instrumente de suflat  din care s-a întrupat cvintetul Concordia (flaut, oboi, clarinet, corn şi fagot) şi al căror istoric M.M.N. îl retrasează pentru noi, într-o logică bine articulată a dozării informaţiei, în ritmul devenirii diacronice a fenomenului muzical.         

Dar nu vreau să insist asupra conţinutului cărţii, pentru a nu vă răpi bucuria întâlnirii nemediate cu verbul lui M.M.N., o bucurie, credeţi-mă, mirabilă şi durabilă. Bucuraţi-vă citindu-l pe M.M.N.! Bucuraţi-vă ascultându-l pe M.M.N. – simple sugestii – în concertele lui Vivaldi ori în Concertul în Si bemol KV 191 de Mozart. Ar mai rămâne, să zicem, bucuria contemplaţiei. Ei bine, vă pot oferi, şi în cazul acesta, „soluţia”: contemplaţi-l pe M.M.N. la cei 15 lustri şi minunaţi-vă de tinereţea lui nu doar spirituală!

Să ne trăiţi mult şi sănătos, Maestre!

Theodor ROGIN

(Cuvânt rostit* în aula Palatului Cantacuzino din Bucureşti, cu ocazia lansării volumului Portret din cinci închipuiri, în ziua de 31 august 2012, aceeaşi în care muzicianul-poet Mihai Miltiade Nenoiu şi-a serbat cea de a 75-a aniversare. L-au mai omagiat, cu acel prilej: Viorel Cosma, Grigore Constantinescu, Liviu Dănceanu şi Dan Lupescu – de la revista „Lamura” din Craiova. Evenimentul a fost organizat de Uniunea Muzicienilor Interpreţi din România – UNIMIR.) 
*Şi tipărit ulterior în revista „Literatorul”, Bucureşti, august-septembrie 2012

4. Ioana Creţulescu. Necrolog

Apărut în Cotidianul din 13 mai 1997.