GAME... minore

Apă vie... Nici un dicţionar, nici o istorie literară nu menţionează grupul acesta – „de artă şi literatură” –, despre existenţa căruia avem, deocamdată, o unică mărturie temporală: anul 1940; nu ştim cum s-a ivit şi cât a dăinuit, dacă va fi avut vreun program estetic bine definit, dincolo de ceea ce poate fi liber deductibil şi eligibil prin lectura răbdătoare, lipsită de prejudecăţi, dar şi de prea mari aşteptări, a poeziilor publicate în cele 12 pagini a ceea ce s-a dorit a fi doar „primul caet” al numitului grup. Citiţi articolul (Nou! în pag. "Istorie literară".)

CAZUL ROMANULUI GROAPA: ESTE SAU NU ESTE... PLAGIAT ? Eugen Barbu vs. Stoian Gh. Tudor

În numărul său din 11 octombrie 1990, pe fondul convulsiilor postdecembriste care nu au ocolit nici viaţa culturală, „România literară” publica, sub semnătura principalului ei cronicar, Nicolae Manolescu, devenit şi directorul revistei, articolul Cazul Eugen Barbu (pag. 9). Tot în acelaşi număr, la paginile 14-15, se rememora, pentru cei mai tineri, dar şi pentru cei dispuşi să „uite” prea uşor, scandalul plagiatului din 1979. Citiţi articolul (poziţia 1 în pag. "Istorie literară".)

„NORMA” şi NORMELE. De la Maria Callas la… Elena Moşuc

Agenda aniversar-comemorativă pe 2015 atestă trecerea a 180 de ani de la dispariţia fulgerătoare a celui despre care s-a spus că a atins sublimul în muzica de operă –  italianul Vincenzo Bellini (1801-1835). Pagini „sublime” există, în mod cert, la toţi compozitorii de geniu (preclasici/ clasici/ romantici – dincolo de ei, nu mai garantez). Sublimul, de inefabil ţinând, nu se cuantifică, deci nu se comentează – se savurează pe cont propriu, în sobră intimitate. Citiţi articolul (poziţia 1 în pag. "Muzicale")

GIACOMO MEYERBEER – UN „MIT IMPERFECT”?

150 de ani de la moarte

Supremaţia componistică a lui Giacomo Meyerbeer, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, îşi are corespondent simbolic în dominaţia vocală a sopraniştilor din veacul precedent. Nutrindu-se dintr-o adoraţie vecină cu fanatismul, au rămas, amândouă, fenomene socio-culturale întrucâtva „izolate”. În cazul lui Meyerbeer, admiraţia a atins cote de-a dreptul „mistice”, Heinrich Heine declarându-l al doilea fiu de esenţă divină pe care o mamă (evreică) l-a dat lumii! Cine a fost primul – se ştie... Citiţi articolul (poziţia 2 în pag. "Muzicale".)

H E R L E A

Ceea ce a fost Caruso pentru Italia sau Şaliapin pentru Rusia aceasta este Herlea pentru România.”
„Şi acum, o, Doamne, poate cea mai frumoasă voce care a cântat vreodată!” Exclamaţia aceasta, mai grăitoare decât un întreg encomion, a rostit-o soprana Mariana Nicolesco, în clipa în care se pregătea să-i înmâneze distincţia „Darclée” celebrului bariton Nicolae Herlea. I-am citat-o unui imens cunoscător de operă, Helgomar Răducănescu – plecat, şi el, recent dintre noi –, care, pentru a-i conferi un plus de credibilitate, a ţinut s-o prindă în nişte cadre verificabile istorico-auditiv: „E, în mod cert, cea mai frumoasă voce din era înregistrărilor.” Citiţi articolul (poz. 1 în pag. "Mes hommages".)

CUI PRODEST (?) via SANCTA SIMPLICITAS (!)

Sancta simplicitas ! (Numai) A LOR, când AICI, când ACOLO !
În toamna lui 1986, lucram la, pe atunci, Muzeul de Artă al României. „Controlor-poartă”, aşa stătea scris pe ecusonul meu. Da’ ce mândru eram că petrec opt ore pe zi în incinta Palatului Regal! Deoarece păşisem de copil pragul numitei instituţii, familiarizându-mă treptat cam cu tot ce adăpostea ea, iar în liceu mă erijam deja în ghid pentru colegii mei, „acum” eram singurul „din pază” capabil să ofer, în franceză şi engleză, explicaţii vizitatorilor străini care se interesau... Citiţi articolul (poziţia 2 din Articole re[culese] în pag. "În răspăr".)

POVESTE CU… CÂNTEC

FESTIVALUL INTERNAŢIONALGEORGE ENESCU
Cronică-jurnal de meloman a celei de-a XXI-a ediţii
Bucureşti, 1- 28 septembrie 2013

Orchestrele şi dirijorii: Cu una-două excepţii, orchestrele prezente în Festivalul „George Enescu” au impresionat prin altitudinea calitativă a interpretărilor. Fiecare din aceste ansambluri reflectă personalitatea dirijorului aflat în fruntea lui, mai ales dacă e vorba de un maestru permanent, contractat pe un număr (mai) mare de ani, şi nu de un oaspete pasager. Un ansamblu excepţional nu poate da adevărata măsură a valorii sale dacă la pupitru se află doar un dirijor „bun”, după cum un ansamblu mediu îşi poate depăşi, fie şi pentru o singură seară, imuabila (?) condiţie, dacă are şansa întâlnirii cu o baghetă de geniu. Citiţi articolul (poziţia 1 pag. "Impresii enesciene".)

ISTORIE, DRAMĂ şi MELODRAMĂ


Don Carlo de Giuseppe Verdi – după Schiller – (şi) pe scena Sălii Radio
În 2013, mapamondul muzical-cultural aniversează două secole de la naşterea celor doi coloşi ai genului operei din secolul al XIX-lea şi din toate timpurile: italianul Giuseppe Verdi şi germanul Richard Wagner. Asupra a ceea ce-i apropie şi, mai cu seamă, deosebeşte, au avut şi au grijă destui muzicologi, mai mult sau mai puţin interesanţi, ca, prin cărţi, articole ori pe calea undelor (emisiuni radio-tv), să ne lumineze. Citiţi articolul (poziţia 3 în pag. "Muzicale".)

Festivalul... meu


Remember. Cele mai vechi amintiri personale despre Festivalul Internaţional „George Enescu” datează din anii ’80. E posibil să fi văzut vreun concert ori spectacol de operă şi la una din ediţiile precedente, dar nimic precis n-a rămas gravat în memoria mea (şi totuşi, un magistral Oedip cu David Ohanesian, din septembrie 1979, mă „bântuie” încă, dar în festival să fi fost?). În 1985, abia intrasem la facultate şi urma să plec în armată, unde numai cu armonii culte nu aveau să-mi fie răsfăţate timpanele şi corazon-ul. Citiţi articolul (poziţia 2 în pag. "Impresii enesciene".)

La Zeani

Cine ar fi bănuit, în acea zi de 21 octombrie 1925, că fetiţa născută în modesta familie a soţilor Dumitru şi Veselina Zehan din Solovăstrul Mureşului va deveni, peste ani, italiancă prin adopţie, iar din perspectiva unei ierarhii a valorilor interpretative care nu cunoaşte concesia, una din marile stele ale artei lirice din a doua jumătate a veacului XX? Deşi a cântat „sub pavilion” italian, menţiunea „originară din România” a însoţit-o pretutindeni în lume. Citiţi articolul (în pagina dedicată artistei "La Zeani".)

"Trădarea" poeziei în condiții prielnice

Cu toţii cunoaştem faimoasa alegaţie a lui Titu Maiorescu, potrivit căreia femeia cântată de Eminescu ar reprezenta „copia imperfectă a unui prototip irealizabil”. Modificând puţin raportul maiorescian pentru a-l face aplicabil demersului nostru, putem spune că, în cazul traducerilor, „prototipul” există, este (capod)opera însăşi, rolul „copiei”, mai întotdeauna „imperfectă”, revenind, evident, versiunii în limba străină. Traducerile literare şi mai ales cele de poezie presupun numeroase şi ineluctabile mutaţii lingvistice şi estetice, petrecute, dincolo de normele general-valabile şi obligatorii ale artei transpunerii, la flacăra sensibilităţii celui chemat să rişte. Citiţi articolul (poziţia 1 în pag. "Eminescologie".)

Eminescu în fel şi (mai ales) chip


Există ideea preconcepută, îndeosebi la cei aflaţi în afara domeniului ori venind în contact ocazional cu acesta, că o bibliografie, fie ea generală ori specială, e o simplă înşiruire de nume, titluri şi date, pentru furnizarea cărora bibliograful nu a depus nici un efort, poate în afară de cel al copierii lor dintr-o sursă (carte, periodic, casetă audio-video, CD) în altă sursă (bibliografia propriu-zisă, devenită, ipso facto, o sursă de… surse). Nimic mai fals! Citiţi articolul (poziţia 2 în pag. "Eminescologie".)

Nostalgia enciclopedismului militant


Ne-am aflat relativ recent şi, din păcate, pentru o scurtă perioadă, în posesia unei interesante publicaţii din prima jumătate a secolului al XIX-lea: Almanach de Carlsbad ou Mélanges médicaux,scientifiques et littéraires relatifs à ces Thermes et au pays, par le Chevalier Jean de Carro. Urmează o apreciabilă listă de titluri ştiinţifice şi onorifice ale „artizanului” acestei publicaţii, ajunsă, în 1856, la cel de-al 26-lea (şi ultimul) an de apariţie. Pe verso-ul paginii de titlu apare menţiunea: Imprimerie des Frères FranieckCitiţi articolul (poziţia 2 în pag. "Istorie literară".)

Extremismul sensibilităţii avangardiste

În 1991, editura franceză L’Arbre din La Ferté-Milon (Aisne) a republicat, într-un tiraj de 350 de exemplare, poemul L’Apprenti fantôme de Ilarie Voronca, apărut pentru prima oară în 1938, la editura "Presses du Hibou" din Paris, sub titlul L’Apprenti fantôme et cinq poèmes de septembre. Opt fragmente din L’apprenti... (Quelqu'un me parle, Parfois le silence, Je reconnais de loin, Jai été longtemps, Je veux marcher, Je me suis arrété, Me voici sans limites, O! Femme) şi, respectiv, două din cele "cinq poèmes de septembre" (Le voyage interdit şi Ici) au fost traduse şi incluse de Saşa Pană în cea mai amplă ediţie a operelor lui Voronca apărută până acum în România: Poeme alese, I-II, Editura Minerva, 1972. Caracterul antologic al ediţiei era dublat de cel bilingv, versiunea românească fiind însoţită de originalul francez. Citiţi articolul (poziţia 1 în pag. "Deschideri francofone".)

Dimensiunile discret retuşate ale realităţii

Supravieţuitorii elitei intelectuale şi culturale din Bucureştii ultimelor decenii, elită căreia ea însăşi i-a aparţinut, ştiu bine cine a fost Liana Grill: autoarea unei autentice cronici în imagini a anilor 1950-1990 şi a unui panteon portretistic de o certă valoare documentară, care ar putea aspira, în condiţiile unei societăţi "normale", la statutul de bun cultural naţional. Studioul "Baby-Foto" din Strada Benjamin Franklin, fondat de Liana Grill în l960, a fost scena imortalizării pe peliculă a mai tuturor personalităţilor literare şi artistice din istoria recentă a României. S-a întâmplat, desigur, şi ca Liana Grill să se deplaseze la domiciliul "clientului", pentru a-l portretiza în spaţiul său de meditaţie şi creaţie, în momente de inspiraţie sau de repaos în lupta lui donquijotescă cu Universul. Citiţi articolul (poziţia 2 în pag. "Arte vizuale".)

Anta Raluca Buzinschi … după douăzeci de ani

Plecată dintre noi la vârsta când semenii-i congeneri abia începeau să guste din fructele dulci-amare ale vieţii, Anta Raluca Buzinschi (1964-1983) şi-a inaugurat „cariera” - exclusiv postumă - cu volumul Versuri pentru Aer (Cartea Românească, 1986), cu un echilibrat, ca să nu spun prudent, Cuvânt înainte de Nicolae Manolescu). Deşi resimţită ca o revelaţie la nivelul criticii literare (Gheorghe Grigurcu, Al. Protopopescu, Vlad Sorianu, Laurenţiu Ulici ş.a.), poezia A.R.B. n-a făcut valurile unor Cărtărescu, Iaru, Ghiu, Stratan, Coşovei, Stoiciu sau Elena Ştefoi - corifeii „optzecismului” - rămânând, ca anvergură a receptării, în urma acestora. Citiţi articolul (poziţia 1 în pag. "Critică literară".)

Savori şi arome de acum un veac

Deschizând Grand Dictionnaire de Cuisine (Paris, Alphonse Lemerre Editeur, 1873), ne întâmpină portretul autorului, nimeni altul decât Alexandre Dumas, părintele literar al Celor trei muschetari, al Contelui de Monte Cristo şi al Reginei Margot. Masiv, cu chipul exprimând vitalitate, bonomie, dar şi melancolie. De fapt, un om „de lume”, plin de energie, umor şi farmec, astfel ni se prezintă posesorul uneia dintre cele mai fabuloase imaginaţii epico-narative din întreaga istorie a literaturii, în lucrarea citată mai sus şi care beneficiază de acum şi de o versiune în limba română, ce-i drept selectivă (ediţia originală are peste 1000 de pagini!), datorată Lucreţiei Angheluţă. Citiţi articolul (poziţia 2 în pag. "Critică literară".)

LIRICA TENORULUI LIRIC

Pentru cine nu ştie, Teodor Ilincăi este un cântăreţ de operă (tenor liric) aflat deja pe panta ascendentă a afirmării internaţionale. Prestigioase teatre muzicale din Europa şi America îl invită să facă parte din distribuţiile spectacolelor cu titluri din repertoriul de gen. Tânăr (n. 1983) şi chipeş, cu priviri „furate” din albastrul Voroneţului şi firesc în gest ca un – mitic, de-acum – răzeş moldav, Teodor Ilincăi pare decis să nu renunţe la bunul simţ de-acasă (născut fiind la Fălticeni, dar de loc e din Mălinii lui Labiş) şi la acea candoare „puerilă” pe care cei mai mulţi o pierd în contact cu „luminile oraşului”, la care se adaugă, în cazul său, cele ale rampei, cu toate solicitările unei cariere de anvergură. Citiţi articolul (poziţia 5 în pag. "Critică literară".)

Umanism „fără frontiere”: Jean CHARAY

Înainte de a aşterne aceste rânduri semnatarul lor a ezitat între o prezentare impersonală, bio-bibliografică, a lui Jean Charay, şi o evocare nuanţată afectiv de întâlnirea avută cu acesta în septembrie 1991, la Aubenas. Dat fiind că Jean Charay este practic, necunoscut în România, am optat, în cele din urmă, pentru certitudine şi precizie, evitând, totodată, riscul de a ne plictisi cititorii cu însuşiri "pozitiviste" de date, nume, titluri etc. Cu atât mai mult cu cât prin personalitatea sa multi- şi interdisciplinară, Citiţi articolul  (poziţia 2 în pag. "Deschideri francofone".)

Un muzician-poet creează arhitecturi sonore

Recenta plachetă de versuri a lui Mihai Nenoiu – Sentimentale (Editura Steaua Procion, Bucureşti, 1997) – echi­valează cu un redebut, dacă socotim faptul că s-au scurs aproape trei decenii de la prima sa carte, elogios primită la vremea respectivă, Preludiu la unison (1969), cele care i-ar fi putut urma fiind respinse de cenzura comunistă. Reputatul muzician, solist-concertist al Orchestrei Naţionale Radio, fondator şi lider al cvintetului de suflători „Concordia”, ne convinge, dincolo de edulcoratul titlu dat volumului său, că poate fi sentimental fără a fi larmoyant şi romantic fără a fi vetust, că ştie să-şi dozeze cu rafinament şi totodată cu perfectă naturaleţe efluviile... Citiţi articolul (poziţia 4 în pag. "Critică literară".)

Constantin Crişan ou la paix retrouvée d'un prince de l'Esprit

Il me faudrait des dizaines de pages pour évoquer dans sa véritable complexité  tout en évitant les tentations hagiographiques, courantes en de telles circonstances  la personnalité rayonnante de celui qui fut lesthéticien, lessayiste, le traducteur, lhomme et lami Constantin Crişan, Délégué Général de la SPAF pour la Roumanie plus dun quart de siècle, prématurément disparu lannée dernière, le 30 octobre, à la suite dune très difficile intervention chirurgicale sur le coeur. Citiţi articolul (poziţia 2 în pag. "Mes hommages".)

Parafrază la Caragiale (Filtrele cititorului-spectator)

29 octombrie 1990, ora 19. Lume, lume şi iar lume! La Cinema „Scala”, în aşteptarea premierei filmului De ce trag clopotele, Mitică? de Lucian Pintilie. Oficialităţile (Ministrul Culturii, Preşedintele Radioteleviziunii, Preşedintele Uniunii Scriitorilor, Preşedintele UNITER... ce de preşedinţi!), elita intelectuală a Bucureştiului onorează cu prezenţa lor acest eveniment de excepţie, amânat, din arhicunoscute (i)raţiuni, de aproa­pe zece ani. Citiţi articolul (poziţia 1 în pag. "Arte vizuale".)

TURCUL NU PLĂTEŞTE

O filă semnificativă din calendarul românesc 2014 a fost rezervată comemorării  unor victime politice ilustre: Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi, daţi morţii pe 15 august 1714 (de Sfânta Maria!), în capitala Imperiului otoman. O cvintuplă imolare care a oripilat Europa începutului de veac iluminist şi care, pe meleagurile noastre, l-a trimis pe nefericitul domnitor în legendă şi, mai apoi, în rîndurile sfinţilor. Citiţi articolu(poziţia 1 din Articole re[culese] în pag. "În răspăr".)

Rigoletto la Opéra Bastille. În rolul titular: Alexandru Agache

Luni, 19 octombrie 1998. Mă prezint la "intrarea artiştilor" a Operei Bastille din Paris şi întreb de baritonul român Alexandru Agache, deţinătorul rolului titular în opera Rigoletto de Giuseppe Verdi. Mi se spune că urmează să intre la repetiţie şi că e posibil ca accesul să nu-mi fie permis cu uşurinţă. Norocul mi se iveşte sub chipul deschis, surâzător al doamnei Emmanuelle Bastet, regizoarea de scenă a spectacolului, care se oferă să-i transmită cântăreţului mesajul meu, scris la iuţeală pe un petec de hârtie. Citiţi articolul (poziţia 5 în pag. "Muzicale".)

Între sublimul relativ şi ridicolul absolut

(Cronică despre Shwan Sebastian)

Parcimonios cu apariţiile publice – numai domnia-sa şi... Doamne-Doamne ştiu de ce, tânărul pianist Shwan Sebastian (33 de ani) a revenit vineri, 6 aprilie 2012, pe scena studioului „Mihail Jora” al Radiodifuziunii Române, ca solist al Concertului nr. 5 in Fa major op. 103 pentru (desigur) pian şi orchestră de Camille Saint-Saëns. O lucrare graţie căreia Shwan Sebastian şi-a câştigat un prim lot de fani, încă de acum 14 ani (19 iunie 1998), exact în aceeaşi sală, când la pupitru s-a aflat regretatul Iosif Conta, sub bagheta căruia pianistul a mai colaborat, atunci, la tălmăcirea Fanteziei în Do major pentru pian, cor şi orchestră de Ludwig van Beethoven. Citiţi articolul (poziţia 4 în pag. "Muzicale".)

Traducerile - poetică şi... politică

Societatea franceză Poésie Vivante en Pays Voconce şi revista „Portique” au editat, de curând, o antologie intitulată Les grands poètes roumains des XIX-e et XX-e siècles. Din grija de a nu scăpa din vedere vreunul din titlurile şi premiile mai importante care compun gloriosu-i palmares, atât de multe încât a optat, în cele din urmă, pentru înlocuirea enumerării lor exhaustive printr-un incitant… „etc.”, semnatarul Introducerii, Chris Bernard, Preşedinte al sus-numitei societăţi şi director al revistei acesteia (pentru a pomeni şi noi titlurile sale de bază) a „uitat” (!) să treacă numele autoarei de facto a lucrării pe pagina de titlu, aşa cum s-ar fi cuvenit. Citiţi articolul (poziţia 3 în pag. "Deschideri francofone".)

Poezia română: continuitate valorică şi vocaţie universală

Când, în ianuarie 1991, poetul Vasile Val Telceanu, preşedintele Societăţii Literare "GeorgeCoşbuc" şi redactor fondator al revistei "Radix", mi-a adresat rugămintea să întocmesc o antologie a poeziei româneşti de la origini până în prezent, iniţiativa mi s-a părut atât de îndrăzneaţă, încât curajul de a o pune în practică – mai ales că timpul îmi era destul de drămuit – mi-a venit abia în aprilie. Mai bine spus, mi-am luat inima în dinţi, conştientizând în fond importanţa unui asemenea demers – pur cultural – acum când România bate la porţile Europei pe căi diplomatice, prin acorduri economice bilaterale etc. Citiţi articolul (poziţia 4 pag. "Deschideri francofone".)

Lehamitea lui Octavian Dan Radovici

20 de poeme – aceasta pare să fie întreaga moştenire literară lăsată posterităţii de către Octavian Dan Radovici, plecat spre celălalt tărâm pe 8 martie 1997, la mai puţin de o zi după ce împlinise 42 de ani. De formaţie muzician (violonist), O. D. Radovici devenise în ultimii ani liber-profesionist, după ce, vreme de vreo alţi şase, lucrase ca documentarist la Biblioteca Academiei Române, fără a-şi fi aflat însă niciodată, cu adevărat, locul. Citiţi articolul (poziţia 3 în pag. "Critică literară".)

Satisfacţiile "Concordiei"

Au trecut 20 de ani... La 29 ianuarie 1979, din iniţiativa unui grup de instrumentişti ai , grup avându-l în frunte pe muzicianul cel cu suflet de poet Mihai (Miltiade) Nenoiu, lua fiinţă cvintetul de suflători "Concordia". De la echipa iniţială, care-i reunea pe Niculae Vasile, loan Caţianis, Ion Raţiu şi Florian Popa dublat, evident, de cel valoric) la formula actuală, în care doar-, s-a ajuns (prin prefaceri succesive care s-au supus, cu prioritate, principiului continuităţii Miltiade Nenoiu (fagot) şi Niculae Vasile (oboi) mai ţin de "vechea gardă". Citiţi articolul (poziţia 6 în pag. "Muzicale".)

(Aproape) totul despre Verdi

Spiritul nostru, al unora dintre noi, cel puţin, a ajuns să resimtă aproape ca pe o favoare – în aste vremi autoplasate sub zodia vitezei şi a expeditivităţii de dragul... eficienţei (sic!), a imposturii agresive şi a prostului-gust – efectul benefic, altcândva firesc, al lucrului întocmit din pasiune şi cu pasiune, menit să răspundă orizontului de aşteptare al unor "gourmets" culturali cu gusturi alese: împătimiţii operei italiene. Nu, nu mă refer la vreo versiune discografică "de lux", ci la o carte având destule şanse să devină un mo(nu)ment durabil în bibliografia muzicală din România: Opera italiană în capodopere. Lebăda de la Busetto (corect: Busseto, toponimul apărând ortografiat, şi în textul propriu-zis, în toate modurile posibile – nu toate permise!) de Alexandru Emanoil (Editura Phoebus, Galaţi, 2006, 360 p.). Citiţi articolul (poziţia 7 în pag. "Muzicale".)

Ignat Bednarik - un artist uitat?

Vineri, 15 mai 1998, la o zi după vernisajul expoziţiei pictorului Sorel, cuprinzând lucrări inspirate de Bucureştii de altadată, Muzeul Naţional de Istorie a inaugurat o retrospectivă intitulată: Ignat Bednarik  pictor şi ilustrator al Reginei Maria. Organizată prin grija fiicei artistului, istoricul de artă Beatrice Bednarik, cu concursul marilor muzee din Capitală şi al Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române, cu sprijinul efectiv al Alinei Şerbu de la Institutul de Istoria Artei şi al lui George Trohani (comisarul expoziţiei). Citiţi articolul (poziţia 3 în pag. "Arte vizuale".)

Schiţă de portret – la aniversară

Sentimentul de mândrie pe care l-am încercat când, oferindu-mi această carte, MIHAI MILTIADE NENOIU (numit mai departe M.M.N.) mi-a adresat invitaţia de a lua cuvântul cu ocazia lansării ei, a fost adumbrit de o bizară, dar pe undeva întemeiată, angoasă retroactivă: oare cum aş fi procedat dacă o astfel de invitaţie mi-ar fi fost lansată în 2008, la apariţia volumului de convorbiri cu jurnalistul Romulus Turbatu, volum intitulat De la Enescu la Concordia ? Citiţi articolul (poziţia 3 în pag. "Mes hommages".)

Franz Kafka - între autor şi personaj

Împlinirea, în 1989, a 65 de ani de la moartea scriitorului ceh de limbă germană Franz Kafka (1883-1924),  a fost un eveniment pe care presa literară din România nu l-a marcat aşa cum s-ar fi cuvenit. Poate pentru că viziunea kafkiană asupra existenţei umane ca individualitate, drept componentă a marelui mecanism social, aservită expiator (şi pentru ce vină?) unor legi inexorabile frizînd limita absurdului şi a halucinantului (aparent) patologic, nu putea decît să-i pună în gardă pe cei care, în România acestui sfîrşit de secol, săvîrşiseră, fără echivoc, tot atîtea încarnări mai degrabă «frankensteiniene» ale absurdului şi ale imposibilului (oricînd) posibil, „încarnări” oricum mult „superioare” torturantei viziuni kafkiene. Citiţi articolul (poziţia 6 în pag. "Critică literară".)

Muzică pentru inimă şi minte

Putând fi definit, prin analogie cu vocea masculină, drept un "bas-bariton" al suflătorilor din lemn, fagotul este un instrument mai puţin ataşant decât flautul, oboiul sau clarinetul. Pentru ca specificul său timbral să găsească ecou în sufletul ascultătorului, deşteptându-i emoţii estetice superioare, e nevoie de un artist născut să simtă acest instrument în cele mai intime posibilităţi ale sale, un artist care să poată face nu doar dovada abilităţii tehnice (pe care e de presupus că şi-a însuşit-o în sute şi mii de ore de studiu), ci, în primul rând, a unei comunicări speciale, profund complexe şi nuanţate cu fagotul. Citiţi articolul (poziţia 8 în pag. "Muzicale".)

Pro-monarhice în plină „eră Iliescu”

Următoarele articole în facsimil:
- Adevăr şi... adevăruri, apărut în „22”, Buc., 1990, nr. 37, 28 sept., p. 5;
- „Prinţul” Paul la Cotroceni apărut în „22”, Buc., 1992, nr. 12, 27.03.-2.04., p. 6 şi
- Pe cît mai curînd, Majestate!, apărut în „22”, Buc., 1992, nr. 17, 1-7 mai, p. 9-10 (Cel mai frumos Paşte), număr dedicat triumfalei reveniri în ţară a Regelui Mihai.
Citiţi articolele (primele în pag. "În răspăr".)