Inedite

1. SPASIBA, CERNOBÎL ?!

–  de la istorie la literatură şi... retur –  

    Contextul (sau pre-textul): Explozia Centralei nucleare de la Cernobîl a avut loc pe 26 aprilie 1986. În momentul acela, mă aflam la Constanţa, în ultimele 2 luni ale serviciului militar, în regim TR (termen redus). Am fost convocaţi – militarii din cele trei unităţi de arme diferite – în curtea comună, informaţi asupra catastrofei, a măsurilor ce se impun într-o situaţie de o asemenea gravitate, apoi ni s-au distribuit doze de iod. Pe 1 Mai, tocmai cînd norul radioactiv plutea „galeş” deasupra României, ni s-a acordat permisiunea să ieşim în oraş, îmbrăcaţi civil. Am bătut Constanţa împreună cu mama, care venise să mă viziteze. După atâţia ani de la „iradiere”, iată-ne încă aici!

    Liberarea s-a petrecut spre sfîrşitul lunii iunie. M-am reconectat destul de greu la aşa-zisa libertate, dat fiind că trăiam într-o dictatură grevată de restricţii şi privaţiuni de tot felul. Am fost să-mi revăd rudele apropiate (apropiate îndeosebi prin afinităţi intelectuale). Între ele, scriitoarea şi pictoriţa Felicia Marinca (1928-2012), al cărei fiu spiritual devenisem de pe la 5-6 ani. Înzestrată cu mult umor – mărturie rămân poeziile, povestirile, romanele, dar şi picturile sale –, era, ipso facto, receptivă din start la acest „ingredient” definitoriu pentru inteligenţa umană autentică, adică naturală, adică… înnăscută.  

    Textul: Felicia a început să-mi citească o poezie despre… Cernobîl. Avea o voce vibrantă, ştia să marcheze şi să gradeze efectele „reprezentaţiei”. La final, mi-a dăruit hârtia scrisă de mînă, dar pe care nu se afla nici un nume (mai e nevoie să explic motivul?). Am întrebat-o cine-i autorul – aducea întrucîtva cu „stilul” ei, dar scrisul, mai degrabă mărunt şi caligrafic, nu-i aparţinea. Răspunsul a avut spontaneitatea sincerităţii: Ştefan Cazimir (apreciatul critic, istoric şi profesor de literatură şi, după decembrie 1989, preşedinte-fondator al Partidului Liber-Schimbist). Se cunoşteau din copilărie – mama domniei sale predase limba germană unora din membrii familiei noastre. (N. B. Ştefan Cazimir a fost, în toamna lui 1996, principalul vorbitor la adunarea de doliu pentru Constantin Crişan, episod evocat cu prilejul publicării ineditelor Angelei Marinescu:  „Observator cultural”, nr. 1244, 20 febr. 2025.)

    Epilog… deschis: Haideţi să ne amuzăm, cu nostalgie, dar şi cu îngrijorare, citind acest pamflet compus după regulile versificaţiei clasice (rimă încrucişată), acum, cînd avem de-a face cu alt „Gîrbaci”, unul cu adevărat implacabil, lipsit de scrupule şi (deocamdată) impenitent, care nu se mulţumeşte (!) să dispună după bunul plac de soarta celor din imediata apropiere, ci aspiră să reconfigureze geopolitic o întreagă lume.  (Th. ROGIN)

A-nceput!

A-nceput de ieri să cadă

Cîte-un strop radioactiv.

Stă Nevada să ne vadă

De-i aievea sau fictiv.

Din cîmpia ucraineană

Se îndreaptă către noi,

Darnice în rod şi hrană,

Neutronicele ploi.

 

S-a-nteţit acum şi vîntul,

Măturînd văzduhul pur.

Diafan răsună cîntul

“Hiroshima, mon amour”.

În zadar mai faceţi mutre,

Biciclişti şi pietoni!

Peste ţările neutre

Plouă dens cu neutroni.

 

Nimeni nu se poate plînge

Că i-s rufele-n balcon.

Cercul ARLUS se tot strînge

De la Elba pîn’ la Don.

Iar furtuna creşte, creşte,

Dezrădăcinînd copaci,

Căci mereu o înăspreşte

Implacabilul Gîrbaci*.

 

În ovaţii şi urale

Ce din mii de piepturi ies,

Anul păcii mondiale**

Debutează cu succes.

Luminaţi-vă la mutre,

Navetişti şi autohtoni!

Peste ţările neutre

Plouă dens cu neutroni.

 

[Ştefan Cazimir], 2 mai 1986

*Aluzie, desigur, la liderul sovietic Mihail Gorbaciov. (n. n. – Th. R.)

**1986 fusese decretat de către ONU „Anul Mondial al Păcii”. (n. n. – Th. R.)

                                                            

  Observator cultural, nr. 1258, 4-10 iunie 2025

2. Angela Marinescu – Inedit(e)   

Am fost la Casa de Odihnă şi Creaţie a Scriitorilor de la Valea Vinului (Bistriţa-Năsăud) de două ori: în 1989 şi, respectiv, 1991, la invitaţia unchiului meu, sociologul şi esteticianul Constantin Crişan (1939-1996), care-şi dorea, pe lângă un interlocutor francofon, „un” ochi în plus pentru fiica sa, Cora-Catrina – la acea vreme, încă o copilă.             

Chiar dacă, după atâţia ani, persoanele întâlnite şi faptele petrecute acolo au devenit „istorie” – fie ea şi „personală”# –, nu pot uita, mai presus de orice, diferenţa de atmosferă dintre cele două vizite. Pe Angela Marinescu am cunoscut-o în vacanţa din iulie-august 1991, când poeta a venit însoţită de fiul ei adolescent.

        Într-o bună zi, Constantin Crişan i-a lansat Angelei Marinescu o provocare: ar putea scrie (o) poezie ad hoc, întrucâtva pe principiul „dicteului automat”, şi aceasta în văzul tuturor? Paradoxal, poeta s-a conformat şi, ca atare, s-a retras, pentru „captarea” inspiraţiei „spontane”, pe o bancă mai izolată. Mie mi-a revenit misia de a dactilografia, la maşina lui Crişan, „opera” rezultată. Nemulţumită ca orice artist autentic, Angela Marinescu a revenit ulterior asupra  textului, care a fost, evident, re-bătut la maşină. Avem, cum s-ar spune, două variante ale aceleiaşi poezii (am marcat deosebirile dintre ele). Autoarea le-a semnat pe ambele, dar numai pe una a datat-o exact: 3 august 1991. Aceasta s-a păstrat atât în variantă olografă, cât şi în două exemplare dactilo (cu diacriticele adăugate de mine). Cealaltă (care va fi fost, de fapt, PRIMA?) a rămas şi în manuscris, şi într-o copie la indigo albastru, fixată de către subsemnatul prin datarea (mai) generică „august 1991”.

        În pofida a ceea ce s-a vrut a fi „dicteu automat”, versurile aşternute atunci şi date publicităţii acum sunt, prin temele întunecate şi metaforele de o plasticitate viscerală, lesne afiliabile integral dramaticului volum Var*, apărut anterior (1989), la Cartea Românească. Imaginea gropii pline de sângele scurs dintr-un „zeu decapitat” se vădeşte, oricum ai „contempla”-o, îndeajuns de insolită şi de sugestivă, cel puţin pentru spiritul exegetic pasionat de estetici… neconvenţionale.    

        1 noiembrie 1996. Angela Marinescu stă gânditoare, cu tâmpla stângă sprijinită de cadrul uşii de acces în rotonda Muzeului Literaturii Române, în timp ce eu, printr-un imens efort de voinţă, „oficiez” ceremonia de doliu în memoria lui Constantin Crişan, decedat după o operaţie de triplu by-pass, la Clinica de chirurgie cardio-vasculară din Târgu-Mureş. Este, dacă nu ultima, în tot cazul cea mai durabilă amintire pe care i-o perpetuez poetei trecute la cele veşnice în aceeaşi fatidică lună, 27 de ani mai târziu (3 noiembrie 2023).

*„Var: straniu oraş mitic în escatologia [zoroastrică] iraniană, conceput ca refugiu şi adăpost subteran, ca un vast oraş pătrat, de durată lungă, cu climă şi lumină artificială...”, citează A. M., în loc de  vreun moto aforistic, din Dicţionar[ul] de mitologie generală al lui Victor Kernbach, iar, pentru cel dornic să se informeze cu prisosinţă, lectura completă a articolului despre Var este nu doar pasionant-instructivă în sine, ci şi simultan revelatorie în privinţa opţiunii autoarei pentru acest titlu bizar, menit să sugereze din capul locului paleta de simboluri crude a mitopoeticii sale.

Apărut în „Observator cultural”, nr. 1244 din 20.02.2025

#Istoria... personală (doar pentru cititorii site-ului)

În 1989, se vorbea pe un ton scăzut, cei prezenţi se studiau cu suspiciune reciprocă înainte de a deschide gura ca să rostească jumătăţi de frază cu subînţeles: se pomeneau nume de scriitori cărora li se luase dreptul de semnătură pentru gesturi de protest anticeauşist (inclusiv solidarizarea cu Mircea Dinescu), de persoane publice care părăseau ţara şi cereau azil politic în Occident etc.

Din aceeaşi primă vizită, mi-i amintesc pe: prozatorul Mircea Nedelciu, încă (aparent) sănătos şi căruia am avut plăcerea să-i pregătesc o cafea la ibric; traducătoarea Gina Argintescu-Amza şi volubila ei nepoată, Violeta; umorista Rodica Tott – fumătoare inveterată; jurnalista Viorica Ciorbagiu (autoarea celebrului pamflet „scânteist” din anii ’60: Doi cu sapa, trei cu mapa); soţii-poeţi Iolanda Malamen şi Mihai Elin (ea – cu replici la fix; el – cu privire albastră şi fire molcomă, avea să-mi devină coleg la Liga de Cooperare Culturală România-Franţa şi la „Lumea de Mâine”, fondate de Constantin Crişan şi de mine imediat după decembrie 1989), care aşteptau cel de-al doilea copil – o fetiţă care urma să vadă lumina zilei odată cu zorii libertăţii; profesorul Al. Husar – om din partea locului, afabil şi comunicativ –, întâlnit în tren, în drum spre Rodna Veche; prozatorul Ion Lungu, de la Cluj, nemulţumit că nu este privit ca un „avangardist” al romanului românesc, prin Regele pălăriilor, apărut prin ’67-’68 (l-am citit mult mai târziu – nu e rău, dar nici nu „sparge norii”); timidul Horia Gane, dar şi agasantul Ion Crînguleanu, care-mi făcea o „curte” asiduă, în speranţa, presupun, că l-aş putea convinge pe Crişan să-i consacre vreo cronică. Or, cum în toate librăriile trona în stive – pentru că nu-l cumpăra nimeni! – un poem curat epopeic dedicat, de acelaşi Crînguleanu, „celui mai iubit fiu al poporului”, eram deja pornit împotriva lui şi, cu prima ocazie când l-am văzut apropiindu-se, i-am întors spatele. El a renunţat, dar (tot) eu m-am detestat.

Ni se întâmpla să batem coclaurii în grup, avându-l drept ghid pe Teohar Mihadaş, pe care-l stârneam să ne depene din amintirile sale de tinereţe – anterioare, aşadar, instalării comunismului şi propriei experienţe carcerale. Iar el ne povestea, pe cel mai firesc ton, despre regele Mihai şi regina-mamă Elena, despre mareşalul Antonescu etc., dar NIMIC DESPRE..., apoi cădea pe gânduri. Ştia el de ce...

În cea de-a doua vacanţă petrecută acolo, i-am cunoscut, cu tot cu familioanele din dotare, pe: Silvia Chiţimia; pe Marin Beşteliu (universitar craiovean, care pronunţa, totuşi, cam prea... olteneşte); pe Vasile Petre Fati – cu care petreceam, la câte-o „voroavă” literară, în faţa unui pahar de vin roşu, până târziu în noapte – şi cine ştie pe câţi alţii, pe care (poate) i-am uitat, că „trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri”… (Th. R.)

3. Gaetano Donizetti

sau...

FEMEI, FEMEI, FEMEI

        

           Când auzi numele compozitorului Gaetano Donizetti, primul titlu de operă care-ţi vine în minte este, desigur, Lucia di Lammermoor, cu interminabil-terifianta scenă a nebuniei din actul al II-lea, veritabilă piatră de încercare pentru sopranele lirico-lejere (înlocuite, după „revoluţia” callasiană,  de vocile de coloratură dramatică). Creator extrem de prolific (cca 75 de lucrări lirice într-un sfert de veac), Donizetti chiar l-a ironizat cu bonomie pe genialul său congener, Rossini, afirmând că „e leneş la scris”, după ce i s-a adus la cunoştinţă că acesta ar fi compus o operă „în doar 13 zile”. Marele repertoriu a reţinut, însă, din creaţia celui care a văzut lumina zilei la Bergamo, în 1797, pentru a închide ochii tot acolo, în 1848, şi alte titluri de inepuizabil succes, după aproape 200 de ani: L'elisir d'amore, Don Pasquale sau Linda di Chamounix.  

            Nu ştiu să se fi făcut vreodată (ori poate că s-a făcut şi n-am eu habar) o statistică a lucrărilor lirice în funcţie de titlul şi, implicit, de conţinutul lor. Altfel spus, câte poartă nume de femei, câte de bărbaţi, câte s-au inspirat din mitologie, câte din marea literatură şi câte din evenimente istorice reale   etc. etc. Sună cam nebunesc, nu-i aşa? Dar nu este exclus ca majoritatea să poarte numele protagonistelor feminine, fie că-i vorba de zeiţe ori de nimfe, de soţii şi de amante de regi, de regine domnitoare şi de tot felul de aristocrate ambiţioase, de actriţe sau de curtezane faimoase, dar şi de eroine războinice ş.a.m.d. Chiar dacă adesea fictive, personajele acestea sunt, orice s-ar spune, cele în jurul cărora gravitează acţiunea, cele care declanşează pasiuni nestăvilite ori generează, prin caracterul şi purtările lor, situaţii comice, dramatice şi chiar tragic-sanguinolente. O „familie” cu origini  atât de heteroclite (oxymorone oblige...), încât par(e) să tindă spre... infinit.

            Pe 7 decembrie 1957, la Teatro alla Scala, Maria Callas îşi împrumuta chipul şi glasul, mai cu seamă glasul, nefericitei Anna Bolena (regina Ann Boleyn, a doua soţie a lui Henric al VIII-lea Tudor), din opera cu acelaşi titlu, compusă de Donizetti în 1830, în ceea ce avea să rămână una din serile magice ale teatrului milanez din secolul XX. Trei ani mai târziu, consecventă cu propria-i vocaţie „arheologică”, Callas îşi făcea o revenire mult aclamată pe amintita scenă cu personajul Paolinei, din şi mai puţin cunoscuta creaţie donizettiană Poliuto (cu superbul Franco Corelli în rolul titular). Curând, alte soprane – majoritatea celebre – îi vor urma exemplul: Virginia Zeani, memorabilă Maria di Rohan, la Napoli, în 1962; Leyla Gencer, regală Elisabetta în Roberto Devereux, tot acolo, în 1964; Montserrat Caballé, strălucitoare Lucrezzia Borgia, pe scenă şi pe disc, sub bagheta lui Ionel Perlea, în 1966 (dar şi Caterina Cornaro, în 1973, Parisina d'Este, în 1974 şi Gemma di Vergy, în 1975); Jolanda Meneguzzer, demnă de reţinut în Pia de' Tolomei, la Siena, în 1967); Katia Ricciarelli, o convingătoare Maria di Rudenz, la Veneţia, în 1981, şi, mai aproape de noi, Nelly Miricioiu şi Renée Fleming, rivale pe viaţă şi pe moarte în Rosmonda d'Inghiltera, într-o ediţie „Opera Rara” – 1994. De altminteri, această casă de discuri a răsfăţat auzul melomanilor „connaisseurs” – pentru care a şi fost fondată – cu multe opere, cam de tot uitate, din creaţia maestrului italian, opere care poartă, în majoritate, nume de femei: Emilia di Liverpool, Francesca di Foix, Gabriela di Vergy, Maria Padilha, Zoraide di Granata...

            Marin Faliero (1835), La fille du régiment, Les martyrs (alternativa franceză pentru Poliuto) şi La Favorite (toate, în 1840), Don Pasquale şi Dom Sébastien de Portugal (ambele, în 1843) sunt titluri donizettiene care au văzut luminile rampei pe cele mai importante scene pariziene: Opera Mare, Teatrul Italian şi Opera Comică.

            La Favorite – de care ne vom ocupa în continuare –, concepută în stil „grand opéra”, a avut premiera la Paris, pe 2 decembrie 1840, după o geneză destul de complicată. Compozitorii vremii, între care Donizetti ocupa un loc pe drept privilegiat, obişnuiau să lucreze la mai multe proiecte simultan – oglindă a solicitărilor venite de la tot atâtea teatre de profil. Când lucrul la una din partituri trena, din raţiuni foarte diverse – librete incomplete ori mediocre, capriciile directorilor sau alte cântăreţilor, perspectiva cenzurii – vigilentă şi inclementă în vremurile de care vorbim etc. –, compozitorul se vedea nevoit să se reorienteze, adaptând, pe cât posibil, rezultatele deja obţinute altei partituri, cu mai mari şanse de reuşită. Aşadar, nu numai uverturi, dar şi arii, duete, coruri erau transferate, uneori cu versuri cu tot, altui libret, având intriga şi personajele plasate într-un timp istoric ori spaţiu geografic diferit. La Favorite n-a făcut nici ea excepţie, primind, ca atare, bucăţi consistente din textul şi mai ales muzica scrise pentru alte trei opere care, nefinalizate rămânând, nu vor mai cunoaşte luminile prosceniului: Il duca d'Alba, Adelaïde şi L'Ange de Nisida. Libretul Favoritei franceze poartă o triplă semnătură: Alphonse Royer, Gustave Vaëz şi Eugène Scribe (principalul colaborator al lui Meyerbeer, vă mai amintiţi?). Indiferent de chinurile facerii care i-au precedat venirea pe lume, La Favorite se afirmă, în mod netăgăduit, ca una din cele mai bogate partituri donizettiene, cu pagini solistice, dar şi de ansamblu, pe care memoria auditivă a melomanilor le reţine aproape instantaneu.   

            Partitura a fost ulterior tradusă şi remaniată pentru scenele din peninsulă, dar rezultatele demersului sunt aspru criticate de către unii exegeţi, care susţin că „Favorita este o operă franceză” şi că „adaptarea italiană […] constituie o denaturare scandaloasă a operei lui Donizetti.” (Philip Gossett)

        Vom prezenta mai departe, sintetic, acţiunea operei, menţionând între paranteze ariile (versiunea italiană) pe care le interpretează personajele principale ale acesteia. Aşadar, faptele se petrec în jurul anului 1340 şi îi reunesc, într-un fatal triunghi amoros, pe Alfons al XI-lea, regele Castiliei (bariton) pe amanta lui, Leonora de Gusman (contraltă sau mezzo-soprană) şi pe Fernando (tenor) care, fermecat de frumoasa şi misterioasa femeie venită să se roage în biserica mănăstirii unde el este novice (Una vergine, un' angel di Dio, derivată din Angelo casto e bel din neterminata operă Il duca d'Alba), decide să renunţe la preparativele de călugărire pentru a fi împreună cu ea. Nu înainte de a comite ceva fapte vitejeşti în confruntările cu maurii, ceea ce-i va atrage stima şi onorurile regelui. Care, deşi sincer îndrăgostit de Leonora (Vien, Leonora! A' piedi tuoi), nu se poate căsători cu ea, pentru că Papa i-o interzice. Iar Leonora nici nu-şi doreşte să devină regină, ci să fie cu... Fernando (O mio Fernando). Aşa că regele i-o „oferă” acestuia, proaspăt revenit de pe câmpul de luptă. Aflând, imediat după căsătorie, de „statutul” Leonorei pe lângă suveran, Fernando se simte înşelat şi o respinge cu vehemenţă, apoi revine între zidurile mănăstirii de unde plecase. Finalmente, cei doi se vor reconcilia la... limită, pentru că Leonora moare, nu prea se înţelege de ce (otravă?), în braţele lui Fernando, pe care izbuteşte să-l convingă, astfel, de dragostea ei.

        Nu sunt singurele personaje ale operei: mai există Baldassare (bas), stareţul care-l avertizează pe Fernando asupra dezamăgirilor pe care i le va rezerva lumea profană (el e şi tatăl reginei – personaj absent –, soţia lui Alfonso) şi Ines (soprană), confidenta Leonorei, pe care intrigantul curtean Don Gaspare (tenor secund) o împiedică să-i predea lui Fernando mesajul lămuritor al acesteia, antrenând astfel tragicul sfârşit al poveştii (aduce cu Romeo şi Julieta, pentru că, nu-i aşa?, „puţin” Shakeaspeare nu strică niciodată). 

            Panoramând perioada postbelică, constatăm că un deceniu din două a avut Favorita lui, dacă ar fi să ne referim la versiuni discografice de studio (puţine, aşadar). În 1955, ea s-a făcut auzită prin vocea „pietroasă” a contraltei Fedora Barbieri, secondată de Gianni Raimondi (Fernando) şi de Carlo Tagliabue (Alfonso), sub bagheta lui Angelo Questa. În anii '70 (1974, mai precis), personajul Leonorei de Gusman primeşte glasul de mare calitate al mezzo-sopranei Fiorenza Cossotto, alături de ea evoluând „divii” Luciano Pavarotti şi Gabriel Bacquier, într-o ediţie a casei Decca (dirijor: Richard Bonynge) în care rolul Ines i-a fost încredinţat compatrioatei noastre Ileana Cotrubaş, pentru ca, în 1999, nefericita eroină prinsă între cele două imposibile iubiri să fie întruchipată de bulgăroaica Vesselina Kassarova, într-o propunere discografică în fine completă şi autentică, adică în limba franceză, alături de parteneri prestigioşi ca Ramon Vargas şi Anthony Michaels-Moore (la pupitrul dirijoral – regretatul Marcello Viotti ).

            Se spune că Donizetti a murit cu minţile întunecate de una din bolile cărora nu veacul său avea să le afle leacul. Nebunia lui, prea reală fiind, n-a avut avut cum să-şi afle veşmânt „artistic”. Poate acolo, în învălmăşeala de nepătruns a spiritului său „assombri”, îşi va fi făcut loc vreo frază melodică din Lucia, Maria Stuarda, Anna Bolena şi, de ce nu?, La Favorita...

Theodor ROGIN

febr. 2016

        P. S. Tocmai versiunea italiană – La Favorita – a fost înfăţişată publicului vineri, 29 ianuarie 2016, în deja tradiţionala serie „opera rara” propusă de Radiodifuziunea Română. Ca şi în cazurile anterioare „raritatea” nu se referă, să fie limpede, la abordarea acestor lucrări pe marile scene ale lumii, ci la prezenţa lor pe scenele autohtone.  

_____________________________________________________

4. ARLES

      Text scris la solicitarea cuiva din conducerea Colegiului Internaţional al Traducătorilor, cu prilejul primului meu stagiu acolo (1996), pentru a fi inclus într-un album dedicat aniversării a două decenii de la fondarea instituţiei arleziene. Am aflat, 11 ani mai târziu, că volumul nu a apărut din lipsă de fonduri (ca la noi, ca la... francezi etc.).

_____________________________________________________

5. Convertirea prozaică a liricului*

     Călătoare - de ce să nu spunem - inveterată, Lia Miclescu ne pune la dispoziţie, cu generozitate nereţinută, jurnalul peregrinărilor sale de trup şi suflet pe meleagurile glaciale ale Scandinaviei şi Groenlandei. Oferind noi valenţe ideii aceleaşi eterne şi mistuitoare dorinţe a omului de a cunoaşte, de a se completa pe sine însuşi pe orice cale - pe aceea a călătoriei, în acest caz - cartea se mărturiseşte a fi o culegere de eseuri poetice ţesute în jurul unor impresii de călătorie. Chiar titlurile celor mai multe capitole sunt, în acest sens, revelatoare: Sărutul cristalelor, Hohotul alb, Trupul nins al visărilor etc. Extremităţile conţinutului propriu-zis, precum şi debutul fiecăreia din cele patru părţi ale memorialului sunt fragmente lirice în proză sau versuri cuprinzând cugetări irizat filosofice privind condiţia omului în univers - de fapt, un veşnic călător, veşnic necunoscător, veşnic duşmănit de timp - aflat sub semnul unei repetabilităţi (şi totodată unicităţi) a experienţei sale existenţiale.

     Devoranta foame de a călători (metafora, binecunoscută, nu aparţine autoarei, rămânând totuşi binevenită) nu se declanşează într-un moment anume, ea este un viciu, o boală permanentă, pe care Lia Miclescu nu face decât să ne-o prezinte în manifestarea ei acută. Remarcabil este felul în care răceala ţinuturilor străbătute e convertită în temperatura demersului narativ, chiar şi atunci când călătoarea se refuză, aproape instinctiv, unor opinii sau norme valorice impuse din exterior, în sensul neintegrării unui climat civilizatoriu care nu răspunde întotdeauna unor exigenţe axiologice personale. Monumente sau locuri istorice vestite, consacrate prin timp şi unanim recunoscute ca aparţinând tezaurului universal sunt privite de călătoare dintr-un unghi neutru ce refuză, pare-se, o participare emoţional-afectivă imediată. Dimpotrivă, spiritul critic se manifestă tranşant tocmai în cazul unui oraş atât de… ceţos şi celebru ca Londra (în carte, doar un pasager loc de popas după şi înainte de noi impacturi cu gheţurile nordului). Poate că această notă critică e şi prima afirmare a elementului subiectiv din carte. Totul trece prin prisma unei sensibilităţi intelectuale şi mai ales sufleteşti adânci, atotcuprinzătoare, dar lipsită de concesii.

       De altfel, excurs şi incurs totodată, volumul este impregnat de un dinamism fizic şi psiho-intelectual antrenant, mai cu seamă în sens contemplativ-meditativ. Însă nu este vorba de un act reflexiv de suprafaţă, căci Lia Miclescu nu se mărgineşte la a observa lumea de undeva de sus, ci se implică activ în toată diversitatea situaţiilor pe care un anumit tip de viaţă le impune. Refuzul convenţionalului este o trăsătură definitorie a felului său de a fi: autoarea nu se sfieşte să doarmă în iglu, să se ospăteze - din curiozitate titană à la Kazantzakis - cu mâncăruri tradiţionale, să flirteze cu oameni simpli etc. Călătoarea este curioasă să afle, să cunoască tot ceea ce ar putea-o plasa în inedit sau i-ar da gustul inefabil al experienţei trăite. Lia Miclescu este o cronică vie, dar sever selectivă, ea nu pune preţ şi nu reţine decât ceea ce i se imprimă pe retina sufletului. Autoarea declară deschis că nu înţelege logica ilustratelor, a fotografiilor, care i se par hârtii inutile, ce implică o rătăcire de adevăr. Pentru ea, adevărul adevărat este cel interior, subiectiv, care transformă lucrul văzut, îi oferă durabilitate şi valoare simbolică.

      În cartea aceasta, învăluită în puritatea şi cuminţenia zăpezii, eternul uman este surprins în manifestările sale particulare, particularitate dată de elementul geografic, etnografic, civilizaţional, temperamental marcant al comunităţii respective, din care se desprind figuri cu valoare de reprezentare. Nota pitorească ce intervine firesc în această derulare de istorii de oameni şi locuri, interioare şi exterioare, se menţine în cadrul bunului-simţ şi bunului-gust (aici identice); ea este prezentă tocmai pentru a sublinia şi potenţa, cu farmec, semnificaţia unui element de civilizaţie, de tradiţie sau a unei trăsături de caracter. Detaliile de decor, numele străzilor şi hotelurilor, denumirile deşucheate ale creaţilor culinare din bucătăria populară conferă plasticitate unei realităţi aproape ireale, imateriale, prin depărtare.

       Aflată la depărtări cosmice de patrie, călătoarea şi-o apropie fulgerător prin comparaţii şi asociaţii afective între locurile pe care le străbate şi plaiurile Moldovei (Cheile Bicazului, Târgu Neamţ etc.).
      Am încercat să trasăm câteva coordonate generale ale prozei de călătorie a Liei Miclescu, ce reprezintă o contribuţie originală la îmbogăţirea acestui gen cu ascendenţi iluştri - şi foarte diferiţi între ei - în literatura română, de la Nicolae Milescu şi Dinicu Golescu la Nicolae Filimon sau contemporani de-ai noştri nu mai puţini reputaţi ca: Petru Comarnescu, Constantin C. Giurescu, Mircea Maliţa sau Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

     O idee remarcabilă şi de o eternă actualitate mi se pare a fi aceea care pune în discuţie conceptul de pace. Autoarea o face ingenios, cu mijloacele poetei (care este totodată Lia Miclescu). Ea stă de vorbă, în drum spre Hamburg, cu un fost medic veterinar, care evocă incredibile grozăvii din război şi acum se bucură că e pace. Lia Miclescu echivalează ideea de pace cu aceea de libertate, ceea ce ar fi suficient pentru a saluta încă o dată reuşita cărţii.

* Lia Miclescu - Cuminţenia zăpezii, Editura Sport-Turism, 1986. Recenzie scrisă în 1987, pentru SLAST (Suplimentul literar-artistic al "Scânteii Tineretului"). Dar mi-a luat-o înainte un tovarăş profesor din Universitate, care depăşise binişor de tot vârsta apariţiei într-o publicaţie rezervată (teoretic, cel puţin) debutului condeielor... tinere.