1. Gaetano
Donizetti
sau...
FEMEI, FEMEI, FEMEI
Nu
ştiu să se fi făcut vreodată (ori poate că s-a făcut şi n-am eu habar) o
statistică a lucrărilor lirice în funcţie de titlul şi, implicit, de conţinutul
lor. Altfel spus, câte poartă nume de femei, câte de bărbaţi, câte s-au
inspirat din mitologie, câte din marea literatură şi câte din evenimente
istorice reale etc. etc. Sună cam
nebunesc, nu-i aşa? Dar nu este exclus ca majoritatea să poarte numele
protagonistelor feminine, fie că-i vorba de zeiţe ori de nimfe, de soţii şi de
amante de regi, de regine domnitoare şi de tot felul de aristocrate ambiţioase,
de actriţe sau de curtezane faimoase, dar şi de eroine războinice ş.a.m.d.
Chiar dacă adesea fictive, personajele acestea sunt, orice s-ar spune, cele în
jurul cărora gravitează acţiunea, cele care declanşează pasiuni nestăvilite ori
generează, prin caracterul şi purtările lor, situaţii comice, dramatice şi
chiar tragic-sanguinolente. O „familie” cu origini atât de heteroclite (oxymorone oblige...),
încât par(e) să tindă spre... infinit.
Pe
7 decembrie 1957, la Teatro alla Scala, Maria Callas îşi
împrumuta chipul şi glasul, mai cu seamă glasul, nefericitei Anna Bolena (regina Ann Boleyn, a doua
soţie a lui Henric al VIII-lea Tudor), din opera cu acelaşi titlu, compusă de
Donizetti în 1830, în ceea ce avea să rămână una din serile magice ale
teatrului milanez din secolul XX. Trei ani mai târziu, consecventă cu propria-i
vocaţie „arheologică”, Callas îşi făcea o revenire mult aclamată pe amintita
scenă cu personajul Paolinei, din şi mai puţin cunoscuta creaţie donizettiană Poliuto
(cu superbul Franco Corelli în rolul titular). Curând, alte soprane – majoritatea
celebre – îi vor urma exemplul: Virginia Zeani, memorabilă Maria di
Rohan, la Napoli, în 1962; Leyla Gencer, regală Elisabetta în Roberto
Devereux, tot acolo, în 1964; Montserrat Caballé, strălucitoare Lucrezzia
Borgia, pe scenă şi pe disc, sub bagheta lui Ionel Perlea, în 1966 (dar şi Caterina
Cornaro, în 1973, Parisina d'Este, în 1974 şi Gemma di Vergy, în
1975); Jolanda Meneguzzer, demnă de reţinut în Pia de' Tolomei, la Siena, în
1967); Katia
Ricciarelli, o convingătoare Maria di Rudenz, la Veneţia, în
1981, şi, mai aproape de noi, Nelly Miricioiu şi Renée Fleming,
rivale pe viaţă şi pe moarte în Rosmonda d'Inghiltera, într-o
ediţie „Opera Rara” – 1994. De altminteri, această casă de discuri a răsfăţat
auzul melomanilor „connaisseurs” – pentru care a şi fost
fondată – cu multe opere, cam de tot uitate, din creaţia maestrului italian, opere care poartă, în
majoritate, nume de femei: Emilia di Liverpool, Francesca di Foix,
Gabriela di Vergy, Maria Padilha, Zoraide di Granata...
Marin Faliero (1835),
La fille du régiment, Les martyrs (alternativa franceză
pentru Poliuto) şi La Favorite (toate, în
1840), Don Pasquale şi Dom Sébastien de Portugal
(ambele, în 1843) sunt titluri donizettiene care au văzut luminile rampei pe
cele mai importante scene pariziene: Opera Mare, Teatrul Italian şi Opera
Comică.
La
Favorite – de care ne vom ocupa în continuare –, concepută în stil „grand opéra”, a
avut premiera la Paris, pe 2 decembrie 1840, după o geneză destul de
complicată. Compozitorii vremii, între care Donizetti ocupa un loc pe drept privilegiat,
obişnuiau să lucreze la mai multe proiecte simultan – oglindă a solicitărilor
venite de la tot atâtea
teatre de profil. Când lucrul la una din partituri trena, din raţiuni foarte
diverse – librete incomplete ori mediocre, capriciile directorilor sau alte
cântăreţilor, perspectiva cenzurii – vigilentă şi inclementă în vremurile de
care vorbim etc. –, compozitorul se vedea nevoit să se reorienteze, adaptând,
pe cât posibil, rezultatele deja obţinute altei partituri, cu mai mari şanse de
reuşită. Aşadar, nu numai uverturi, dar şi arii, duete, coruri erau
transferate, uneori cu versuri cu tot, altui libret, având intriga şi
personajele plasate într-un timp istoric ori spaţiu geografic diferit. La
Favorite n-a făcut nici ea excepţie, primind, ca atare, bucăţi consistente
din textul şi mai ales muzica scrise pentru alte trei opere care, nefinalizate rămânând, nu vor mai cunoaşte
luminile prosceniului: Il duca d'Alba, Adelaïde şi L'Ange de Nisida.
Libretul Favoritei franceze poartă o triplă semnătură: Alphonse Royer,
Gustave Vaëz şi Eugène Scribe (principalul colaborator al lui Meyerbeer, vă mai
amintiţi?). Indiferent
de chinurile facerii care i-au precedat venirea pe lume, La Favorite se
afirmă, în mod netăgăduit, ca una din cele mai bogate partituri donizettiene,
cu pagini solistice, dar şi de ansamblu, pe care memoria auditivă a melomanilor
le reţine aproape instantaneu.
Partitura
a fost ulterior tradusă şi remaniată
pentru scenele din
peninsulă, dar rezultatele demersului sunt aspru criticate de
către unii exegeţi, care susţin că „Favorita este o operă franceză” şi că
„adaptarea italiană
[…] constituie
o denaturare scandaloasă a operei lui Donizetti.” (Philip Gossett)
Vom
prezenta mai departe, sintetic, acţiunea operei, menţionând între paranteze
ariile (versiunea italiană) pe care le interpretează personajele principale ale
acesteia. Aşadar, faptele se petrec în jurul anului 1340 şi îi reunesc, într-un
fatal triunghi amoros, pe Alfons al XI-lea, regele Castiliei (bariton)
pe amanta lui, Leonora de
Gusman (contraltă sau mezzo-soprană) şi pe Fernando (tenor)
care, fermecat
de frumoasa şi
misterioasa
femeie
venită să se roage în biserica mănăstirii unde el este novice (Una vergine, un' angel di
Dio, derivată din Angelo casto e bel din neterminata
operă Il duca d'Alba), decide
să renunţe
la preparativele de călugărire pentru a fi împreună cu ea. Nu înainte de a comite ceva
fapte vitejeşti în confruntările cu maurii, ceea ce-i va atrage stima şi
onorurile regelui. Care, deşi sincer îndrăgostit de Leonora (Vien, Leonora! A' piedi tuoi), nu se poate căsători cu ea, pentru că Papa i-o interzice. Iar
Leonora nici nu-şi doreşte să devină regină, ci să fie cu... Fernando (O
mio Fernando). Aşa că regele i-o „oferă” acestuia, proaspăt revenit
de pe câmpul de luptă. Aflând, imediat după căsătorie, de „statutul” Leonorei pe
lângă suveran, Fernando se simte înşelat şi o respinge cu vehemenţă, apoi
revine între zidurile mănăstirii de unde plecase. Finalmente, cei doi se vor
reconcilia la... limită, pentru că Leonora moare, nu prea se înţelege de ce
(otravă?), în
braţele lui Fernando, pe care izbuteşte să-l convingă, astfel, de dragostea ei.
Nu sunt
singurele personaje ale operei: mai există Baldassare (bas), stareţul
care-l avertizează pe Fernando asupra dezamăgirilor pe care i le va rezerva
lumea profană (el e şi tatăl reginei – personaj absent –, soţia lui Alfonso) şi
Ines (soprană), confidenta Leonorei, pe care intrigantul curtean Don
Gaspare (tenor secund) o împiedică să-i predea lui Fernando mesajul
lămuritor al acesteia, antrenând astfel tragicul sfârşit al poveştii (aduce cu Romeo
şi Julieta, pentru că, nu-i aşa?, „puţin” Shakeaspeare nu strică
niciodată).
Panoramând
perioada postbelică, constatăm că un deceniu din două a avut Favorita
lui, dacă ar fi să ne referim la versiuni discografice de studio (puţine,
aşadar). În 1955, ea s-a făcut auzită prin vocea „pietroasă” a contraltei Fedora
Barbieri, secondată de Gianni Raimondi (Fernando) şi de Carlo
Tagliabue (Alfonso), sub bagheta lui Angelo Questa. În anii '70 (1974,
mai precis), personajul Leonorei de Gusman primeşte glasul de mare calitate al
mezzo-sopranei Fiorenza Cossotto, alături de ea evoluând „divii” Luciano Pavarotti şi Gabriel Bacquier,
într-o ediţie a casei Decca (dirijor: Richard Bonynge) în care rolul Ines i-a
fost încredinţat compatrioatei noastre Ileana Cotrubaş, pentru ca, în
1999, nefericita eroină prinsă între cele două imposibile iubiri să fie
întruchipată de bulgăroaica Vesselina Kassarova, într-o propunere
discografică în fine completă şi autentică, adică în limba franceză, alături de
parteneri prestigioşi ca Ramon Vargas şi Anthony Michaels-Moore (la
pupitrul dirijoral – regretatul Marcello Viotti ).
Se spune
că Donizetti a murit cu minţile întunecate de una din bolile cărora nu veacul
său avea să le afle leacul. Nebunia lui, prea reală fiind, n-a avut avut cum
să-şi afle veşmânt „artistic”. Poate acolo, în învălmăşeala de nepătruns a
spiritului său „assombri”, îşi va fi făcut loc vreo frază melodică din Lucia,
Maria Stuarda, Anna Bolena şi, de ce nu?, La Favorita...
Theodor ROGIN
febr. 2016
P. S.
Tocmai versiunea italiană – La Favorita – a fost înfăţişată publicului
vineri, 29 ianuarie 2016, în deja tradiţionala serie „opera rara” propusă de
Radiodifuziunea Română. Ca şi în cazurile anterioare „raritatea” nu se referă,
să fie limpede, la abordarea acestor lucrări pe marile scene ale lumii, ci la
prezenţa lor pe scenele autohtone.
_____________________________________________________
2. ARLES
Text scris la solicitarea cuiva din conducerea Colegiului Internaţional al Traducătorilor, cu prilejul primului meu stagiu acolo (1996), pentru a fi inclus într-un album dedicat aniversării a două decenii de la fondarea instituţiei arleziene. Am aflat, 11 ani mai târziu, că volumul nu a apărut din lipsă de fonduri (ca la noi, ca la... francezi etc.).
_____________________________________________________
3. Convertirea prozaică a liricului*
Devoranta foame de a călători (metafora, binecunoscută, nu aparţine autoarei, rămânând totuşi binevenită) nu
se declanşează într-un moment anume, ea este un viciu, o boală permanentă, pe care Lia Miclescu nu face decât să ne-o prezinte în manifestarea
ei acută. Remarcabil este felul în care răceala ţinuturilor
străbătute e convertită în temperatura demersului narativ, chiar şi atunci când
călătoarea se refuză, aproape instinctiv, unor opinii sau norme valorice impuse
din exterior, în sensul neintegrării unui climat civilizatoriu care nu
răspunde întotdeauna unor exigenţe axiologice personale. Monumente sau locuri
istorice vestite, consacrate prin timp şi unanim recunoscute ca aparţinând
tezaurului universal sunt privite de călătoare dintr-un unghi neutru ce refuză,
pare-se, o participare emoţional-afectivă imediată. Dimpotrivă, spiritul critic
se manifestă tranşant tocmai în cazul unui oraş atât de… ceţos şi celebru ca
Londra (în carte, doar un pasager loc de popas după şi înainte de noi impacturi
cu gheţurile nordului). Poate că această notă critică e şi prima afirmare
a elementului subiectiv din carte. Totul trece prin prisma unei sensibilităţi
intelectuale şi mai ales sufleteşti adânci, atotcuprinzătoare, dar lipsită de concesii.
De altfel, excurs şi incurs totodată, volumul
este impregnat de un dinamism fizic şi psiho-intelectual antrenant,
mai cu seamă în sens contemplativ-meditativ. Însă nu este vorba de un act
reflexiv de suprafaţă, căci Lia Miclescu nu se mărgineşte la a observa lumea de
undeva de sus, ci se implică activ în toată diversitatea
situaţiilor pe care un anumit tip de viaţă le impune. Refuzul convenţionalului
este o trăsătură definitorie a felului său de a fi: autoarea nu se sfieşte să
doarmă în iglu, să se ospăteze - din curiozitate titană à la Kazantzakis - cu mâncăruri tradiţionale, să flirteze cu oameni simpli etc. Călătoarea este
curioasă să afle, să cunoască tot ceea ce ar putea-o plasa în inedit sau i-ar
da gustul inefabil al experienţei trăite. Lia Miclescu este o cronică vie,
dar sever selectivă, ea nu pune preţ şi nu reţine decât ceea ce i se imprimă pe
retina sufletului. Autoarea declară deschis că nu înţelege logica
ilustratelor, a fotografiilor, care i se par hârtii inutile, ce
implică o rătăcire de adevăr. Pentru ea, adevărul adevărat este cel
interior, subiectiv, care transformă lucrul văzut, îi oferă durabilitate şi
valoare simbolică.
În cartea aceasta, învăluită în puritatea şi cuminţenia
zăpezii, eternul uman este surprins în manifestările sale particulare,
particularitate dată de elementul geografic, etnografic, civilizaţional,
temperamental marcant al comunităţii respective, din care se desprind figuri cu
valoare de reprezentare. Nota pitorească ce intervine firesc în această
derulare de istorii de oameni şi locuri, interioare şi exterioare, se menţine
în cadrul bunului-simţ şi bunului-gust (aici identice); ea este prezentă tocmai
pentru a sublinia şi potenţa, cu farmec, semnificaţia unui element de civilizaţie,
de tradiţie sau a unei trăsături de caracter. Detaliile de decor, numele
străzilor şi hotelurilor, denumirile deşucheate ale creaţilor
culinare din bucătăria populară conferă plasticitate unei realităţi aproape
ireale, imateriale, prin depărtare.
Aflată la depărtări cosmice de
patrie, călătoarea şi-o apropie fulgerător prin comparaţii şi asociaţii
afective între locurile pe care le străbate şi plaiurile Moldovei (Cheile
Bicazului, Târgu Neamţ etc.).
Am încercat să trasăm câteva coordonate generale ale prozei de călătorie a Liei Miclescu, ce reprezintă o contribuţie originală la îmbogăţirea acestui gen cu ascendenţi iluştri - şi foarte diferiţi între ei - în literatura română, de la Nicolae Milescu şi Dinicu Golescu la Nicolae Filimon sau contemporani de-ai noştri nu mai puţini reputaţi ca: Petru Comarnescu, Constantin C. Giurescu, Mircea Maliţa sau Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
Am încercat să trasăm câteva coordonate generale ale prozei de călătorie a Liei Miclescu, ce reprezintă o contribuţie originală la îmbogăţirea acestui gen cu ascendenţi iluştri - şi foarte diferiţi între ei - în literatura română, de la Nicolae Milescu şi Dinicu Golescu la Nicolae Filimon sau contemporani de-ai noştri nu mai puţini reputaţi ca: Petru Comarnescu, Constantin C. Giurescu, Mircea Maliţa sau Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
O idee remarcabilă şi de o eternă actualitate mi
se pare a fi aceea care pune în discuţie conceptul de pace. Autoarea o face
ingenios, cu mijloacele poetei (care este totodată Lia Miclescu). Ea stă de
vorbă, în drum spre Hamburg, cu un fost medic veterinar, care evocă incredibile
grozăvii din război şi acum se bucură că e pace. Lia Miclescu echivalează
ideea de pace cu aceea de libertate, ceea ce ar fi suficient pentru a saluta
încă o dată reuşita cărţii.
* Lia Miclescu - Cuminţenia zăpezii, Editura Sport-Turism, 1986. Recenzie scrisă în 1987, pentru SLAST (Suplimentul literar-artistic al "Scânteii Tineretului"). Dar mi-a luat-o înainte un tovarăş profesor din Universitate, care depăşise binişor de tot vârsta apariţiei într-o publicaţie rezervată (teoretic, cel puţin) debutului condeielor... tinere.