Impresii enesciene

1. Impresii fără... sfârșit
Festivalul Internațional „George Enescu”, ediţia a XXIV-a (31 aug.–22 sept. 2019)

Ca orice eveniment de mare calibru cultural, Festivalul InternaţionalGeorge Enescu mizează, pentru obţinerea succesului de casă şi de imagine, pe hituri şi pe staruri. Pe hituri, pentru că publicul nu prea dă năvală când i se propun titluri care nu-i sună cât de cât familiar, iar dacă vine, totuşi, din curiozitate, are dificultăţi de acomodare şi nu ştie cum să reacţioneze. Sau reacţionează... plecând. Cum s-a întâmplat la ediţia precedentă, la opera Mathis der Maler de Hindemith (ce-i drept, wagnerian de lungă şi... lungită de discursul sfătos-dojenitor al lui Lawrence Foster).

Muzica lumii include compozitori (mai) puţin cunoscuţi ai diverselor şcoli naţionale, care au scris o muzică minunată, uneori cu nimic mai prejos decât aceea compusă de marii maeştri. E cam ca în pictura flamandă şi olandeză, doldora de mici giuvaeruri plastice care completează (şi luminează) fericit opere ieşite din peneluri celebre: Rubens, Rembrandt, Jordaens, Snyders ori Hals. Câţi dintre dintre dumneavoastră v-aţi întâlnit cu armoniile sonore ale clasicilor – istoriceşte vorbind – Nikolaus şi Antonin Kraft, Ernst Eichner, Jean Balthasar Tricklir, Georg Druschetzky, Anton Eberl, Louis-Emmanuel Jadin, Michel Yost sau Luigi Gatti ?       

            2 septembrie – După soprana germană Diana Damrau, cu eclecticul recital susţinut ieri după-amiază, un alt mare star alt scenei lirice internaţionale onorează podiumul Ateneului Român: mezzosoprana americană Joyce DiDonato. Şerpuind în nuanţele de un verde fluid al rochiilor purtate succesiv, cântăreaţa a fost întâmpinată cu ovaţii încă de la intrarea în scenă. Aşadar, publicul ştia cine urmează să-i bucure auzul. Deschisă şi relaxată, dar capabilă, totodată, de concentrare, de interiorizare în piesele cu miez dramatic, Joyce DiDonato a oferit o lecţie de vocalitate de înaltă clasă, cu arii din repertoriul clasico-romantic: Haydn (Arianna a Naxos), Mozart (Nunta lui Figaro), Bellini (Adelson e Salvini), Rossini (Otello), Berlioz (Damnaţiunea lui Faust), dar şi din creaţia de secol XX: Reynaldo Hahn şi Pablo Luna, completate cu trei bisuri... meridionale, între care canzonetta Non ti scordar di me de Ernesto de Curtis, redată cum nu cred s-o mai fi auzit vreodată: aproape ca o... rugăciune. Glasul cu volum impresionant, dar bine stăpânit, cu timbru particular şi bogat în armonice, a fost un vehicul alternativ de patos, melancolie şi suspin, în care virtuozitatea s-a furişat doar pe alocuri, mai mult ca sugestie a potenţialului vocal-interpretativ al cântăreţei.

            În  seara aceleiaşi zile, la Sala Mare a Palatului, London Symphony Orchestra evoluează sub bagheta lui Gianandrea Noseda, într-un program integral rusesc: N. Rimsky-Korsakov, neîntrecut orchestrator, în preludiul la Legenda invizibilului oraş Kitej (1904), Prokofiev, în semi-integral- sacadat-săltăreţul Concert nr. 2 pentru pian şi orchestră (solist: Denis Matsuev) şi Dmitri Şostakovici, cu a sa Simfonie a VI-a în Si minor (datată 1939). Matsuev a părut mai în largul său în partitura din seara aceasta decât în „secundul” lui Rahmaninov, în urmă cu opt ani, când i-am taxat dur interpretarea. Mă autocitez: „...ceea ce mi-a fost dat să aud la Sala Palatului m-a umplut de o sfântă mânie: un pianist care a maltratat arhicelebrul Concert nr. 2 în do minor de Rahmaninov. În primele zece minute, nici nu m-am dumirit ce ascult. Degeaba îşi «vălurise» dumnealui părul ca să semene cu Van Cliburn în tinereţe, că din degete nu-i ieşeau nici pe departe sunete de calitatea legendarului său predecesor. O alternanţă de platitudine şi de brutalitate de care s-ar feri, din mândrie... profesională, până şi clămpănitorul celui mai periferic şantan. La final, publicul parcă înnebunise. Iar mastodontul s-a apucat să dea bis după bis, cu o ferocitate care a deşelat, mai mult ca sigur, inocentul Steinway de concert al Sălii Palatului.” La fel de extrovertit şi demonstrativ, ca un showman care cunoaşte aşteptările publicului festivalier din cele patru puncte cardinale, Matsuev se arată  dispus nu doar să-l satisfacă: să-l suprasature(ze). Două bisuri: unul, „aşternut” pe clape cu o neaşteptată fineţe expresivă, altul – smuls de pe ele într-un „stil” de-a dreptul „bestial”, au ridicat, şi de data aceasta, auditoriul în picioare. Drept urmare, şi impresiile consemnate de mine acum opt ani rămân tot... în picioare.

            Spre deosebire de concertul lui Prokofiev, scris în patru părţi (atipic, aşadar), simfonia lui Şostakovici are numai trei: Largo/ Allegro/ Presto, cea mai amplă, monotematică, fiind cea dintâi. Presto-ul final, suspect de exuberant pentru epoca în care a fost scris (stalinism dezlănţuit, iminenţa celui de-al doilea război mondial), aminteşte de jubilaţia triumfal(is)tă din Simfonia a V-a de Prokofiev. Doar că aceea avea să se ivească abia în 1945, pentru a saluta sfârşitul oribilei conflagraţii, dar, din păcate, nu şi pe al celeilalte anomalii istorico-politice. Orchestra londoneză a sunat convingător sub bagheta lui Noseda, fără „ce”-ul rusesc pe care-l afli doar în interpretările... ruseşti.

            3 septembrie – Palatul Suţu găzduieşte un recital cu trei sonate pentru vioară şi pian din creaţia divinului Mozart (KV 296, 379 şi 378), susţinut de Mircea Lazăr şi Ioana Delioran. Când vine vorba de armonii clasice compuse pentru altceva decât pentru orchestră mare, osmoza sunetului este mai greu de obţinut, din simplul motiv că instrumentele implicate – aici, două la număr – oferă discursuri paralele care se pot ori nu împleti la unicul palier posibil: cel armonic, imaterial. Tocmai de aceea am apreciat grija celor doi artişti – tineri şi talentaţi – de a-şi menaja reciproc sunetul, de a nu ieşi în evidenţă unul în detrimentul celuilalt. A fost, cum se spune, un parteneriat. Sonatele, pentru vioară şi pian fiind, între cele două instrumente a funcţionat, aşa cum se şi cuvine, egalitatea de şanse.

            4 septembrie – La Sala Palatului, se reprezintă, în versiune de concert şi pentru prima dată în România (dacă se va mai întâmpla, va fi fără participarea mea), opera Femeia fără umbră de Richard Strauss. Acest compozitor german a urmat în principal două căi, deschise anterior de Franz Liszt (prin poemul simfonic) şi de Richard Wagner (prin drama muzicală). Odată adoptate cele două formule, le-a repotenţat şi le-a rămas fidel toată viaţa, atât de fidel încât a „uitat” să mai... evolueze. Opera începe ca majoritatea lucrărilor sale de gen: fără nici o introducere în atmosferă, măcar prin intermediul unui preludiu (de uvertură – nici atât nu poate fi vorba la Strauss), te trezeşti că în scenă se află deja un personaj care începe să declame textul. Iar povestea din seara aceasta, complicată şi neverosimilă, rămâne veridică numai la nivel muzical. O sinteză superioară i-ar fi sporit şansele de a o face cu adevărat captivantă. Scriitura orchestrală, ca majoritatea paginilor simfonice straussiene, musteşte de plasticitate, de bogate cromatisme, în timp ce partiturile solistice, pe cât de ofertante pe atât de dificile, solicită nemilos cântăreţii, care trebuie să dea, pe parcursul a mai bine de trei ore, proba rezistenţei lor vocale, la parametri valoric egali. Din fericire, interpreţii au fost aproape fără cusur: le-am remarcat îndeosebi pe mezzosoprana Ildikó Komlósi (Doica) şi pe soprana Ricarda Merbeth (reputată wagneriană, pe care eu însumi am ascultat-o live în premiera vieneză a operei Rienzi, acum... 19 ani!), alături de bas-baritonul Thomas Mayer (Barak) şi de contratenorul Andrey Nemzer (astfel prezentat în program, dar având cea mai sopranistică voce pe care auzit-o ieşind din pieptul unui... bărbos).

            5 septembrie – La Ateneul Român (ora 16.30), program de muzică franceză (Debussy, Chabrier, Bizet), în care s-a strecurat Sonata a III-a pentru vioară şi pian „în caracter popular românesc” de George Enescu (aici, orchestrată de Valentin Doni, cu păstrarea viorii ca instrument solistic:Tasmin Little). Tot o piesă orchestrată a fost şi Bourrée fantasque de Emmanuel Chabrier, autorul celebrei España, dar şi al altor pagini de ample elanuri melodice. Concertul s-a încheiat cu Simfonia în Do major,  lucrare de final de adolescenţă a compozitorului Georges Bizet, devenită una din cele mai iubite din repertoriul francez. Ca bis: ultima parte din cea de-a doua suită Arleziana a aceluiaşi Bizet, pe care, când am ascultat-o prima dată, cu vreo trei decenii în urmă, mi s-a părut printre cele mai dansante piese compuse vreodată. Aşa şi este, din moment ce a inspirat, alături de suitele Carmen, numere coregrafice intrate în istoria baletului.

            La Ateneul „de noapte”, ansamblul Europa Galante, avându-l în frunte pe Fabio Biondi, propune opera în concert Silla de Georg Friedrich Händel, pe un libret de Giacomo Rossi (1713). O operă pentru voci feminine, inclusiv aceea a protagonistului, rol încredinţat unei contraalte (în epocă, mai mult ca sigur, glasului de castrato). Excepţie a făcut apariţia fulgurantă a zeului Marte, prin Nicoló Donini, bas-bariton cu mustăţi „à la Salvador Dali” şi, mai presus de orice dubiu, cu „bijuteriile” intacte. Un contrast stilistic: look-ul punk al Soniei Prina (rolul titular) care, între două arii, studia cu interes arhitectura şi arabescurile sălii Ateneului. De fapt, şi această operă a lui Händel, lungă, lungă şi iarăşi lungă, pare o nesfârşită succesiune de arii declamate alternativ de personajele implicate. Duete şi numere de ansamblu – puţine, cor – deloc. Mezzosoprana Vivica Genaux, fostă studentă a Virginiei Zeani, a cântat rolul Lepido, în timp ce Roberta Invernizzi, soprană specializată în repertoriul baroc/ händelian (vezi şi Festivalul „George Enescu”, ediţia 2013), pe cel al Flaviei.

            6 septembrie – Cameristi della Scala se prezintă în faţa publicului festivalier cu o capodoperă enesciană – Octetul în Do major opus 7 (orchestrat de Lawrence Foster) –, urmată de Concertul nr. 1 pentru violoncel, în aceeaşi tonalitate, de Joseph Haydn (solist: Daniel Müller-Schott) şi cu Serenada pentru coarde de Ceaikovski.

            7 septembrie – Absolut excelent tânărul Charles Richard-Hamelin, în recitalul său pianistic de la Sala Auditorium a Muzeului Naţional de Artă. Debussy, Rahmaninov, Enescu şi Prokofiev – creatorul român „confruntat”, deci, cu unii dintre iluştrii lui contemporani – au fost opţiunile sale repertoriale. În artă, poza prea gravă poate masca sterilitatea, în timp ce ambiţia ostentiv meditativă implică riscul alunecării treptate în dulcegărie confuză. Nici vorbă de aşa ceva la pianistul „nostru”, care a contopit seriozitatea (rigoarea) şi sensibilitatea (emoţia) într-un aliaj valoros, confirmat de bis-urile chopiniene din finalul-final.

            Programul de sonorităţi contemporane (Muzica secolului XXI) prezentat la Sala Radio de Filarmonica „Mihail Jora” din Bacău, sub bagheta lui Jayce Ogren, a favorizat... percuţia, prin concertele compuse, între alţii, de Adrian Iorgulescu şi Avner Dorman. Rătăcit parcă printre ele, un opus cu atât mai surprinzător cu cât datează din... 2018: Concertul pentru vioară şi orchestră de Adam Schoenberg (uitaţi-l pe Arnold!), cu Anne Akiko Meyers în postură solistică, ne-a mângâiat realmente auzul cu acordurile sale catifelate, de un lirism neo-romantic pe care „moderniştii” sigur l-ar socoti caduc pentru mileniul al treilea. Tot pentru vioară, percuţie şi orchestră (solist: Ziyu He) şi de evocare autobiografică a fost concertul supraintitulat Mount Eʼmei, datorat unuia dintre cei mai respectaţi compozitori chinezi ai zilelor noastre: Xiaogang Ye (n. 1955).

            La Ateneu, în nocturnă, opera Orfeu şi Euridice de Christoph Willibald Gluck, versiunea vieneză în limba italiană, datată 1762. Compozitor de tranziţie şi, până la un punct, reformator al operei, Gluck a fost cel mai prizat dintre creatorii genului de până la apariţia lui Mozart. Spectacolul de la Bucureşti a fost susţinut cu strălucire preponderent instrumentală de Orchestra şi Corul of the Age of Enlightement, aflate sub conducerea lui Laurence Cummings. Fără a fi un contratenor „first class”, pot afirma că Jestyn Davies (Orfeu) s-a achitat onorabil de rolul încredinţat, din moment ce tocmai glasul lui a dus greul partiturii lui Gluck. Nu m-am topit ascultându-l în Che faro senza Euridice (în franceză: Jʼai perdu mon Euridyce), superbul „lamento” care a prezervat opera în memoria timpului, dar nici n-am simţit nevoia să-mi astup urechile. Partenere impecabile: sopranele Lydia Teuscher (Euridice) şi Rowan Pierce (Amor). La final – ovaţii!

            9 septembrie – Sala Palatului, la cel de-al doilea concert susţinut de Capela de Stat din Dresda, dirijată de Myung-Whun Chung, invitat în festival şi 1998, la pupitrul Accademiei di Santa Cecilia di Roma. În deschidere, uvertura operei Freischütz de Carl Maria von Weber, pagină care prinde oriunde şi oricând, asemenea celorlalte lucrări ieşite din pana unuia dintre marii născocitori de frumuseţi melodice ai tuturor timpurilor. Oberon sau Euryanthe ar fi fost la fel de binevenite. După care, a urmat o gravă greşeală de programare: ciclul de Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, de George Enescu, în interpretarea ininteligibilă a Laurei Aikin, dat fiind că n-am priceput o iotă din textul poetic şi aproape nimic din scriitura muzicală. Sala Palatului a absorbit realmente vocea sopranei, mai potrivită pentru Ateneul Român, unde s-a şi făcut auzită în urmă cu şase ani, în Comedia infernală, alături de Marie Arnet şi de John Malkovich. Cântecele lui Enescu, foarte rafinate, se cântau, la vremea compunerii lor, la Peleş, în saloanele reginei Carmen Sylva!

            Simfonia a IV-a în mi minor de Johannes Brahms s-a bucurat de o redare sculpturală, cu ample arcuiri sonore şi detalii bine şlefuite. Foarte melodioasă fiind, s-a spus despre ea că ar fi trebuit să se afle, din punct de vedere logico-muzical, în fruntea simfonismului brahmsian. Nu-i nimic, ne putem imagina că aşa şi este!

            N. B. La final, o cucoană cu aere de mare cunoscătoare: „A fost cea mai bună interpretare a acestei simfonii!” Vorbe de clacă! Ce te faci, atunci, cu versiunile interpretative (live ori pe disc) pe care nu le-ai auzit şi nici nu le vei auzi vreodată, din diverse motive, pe parcursul a vreo 150 de ani?

            10 septembrie – La Ateneu, un recital în aşteptarea căruia salivau destul de mulţi: cel al tenorului mexican Rolando Villázon. O, de-ar fi fost cu zece ani în urmă (cel puţin!). Dar cel care ştie că nu mai e ce-a fost e tenorul însuşi. Primul care a reflectat această „conştienţă” a fost repertoriul – ales în aşa fel încât să nu-i pună probleme majore: cântece de Manuel De Falla, Federico Mompou, Alberto Ginastera, pentru a-i cita pe cei mai cunoscuţi. Dacă n-a mai putut oferi prea multe cu vocea – acum mată,  lipsită de armonice şi de supleţe –, Rolando Villázon a cântat cu ochii, cu mâinile, cu întreg corpul, şi mai ales, cu mintea. Temperament prin excelenţă latino, apariţia lui a fost aceea a unui Antonio Banderas (cu părul creţ) dublat de Mr. Bean (prin mimică şi gestică, prin mobilitate generală). A oferit un one-man show de zile mari, prin care trăirea lui artistică s-a comunicat electrizant unei săli care cerea bis după bis, ahtiată, mai presus de orice, să-l simtă vibrând pe celebrul tenor. Care s-a dovedit la fel de volubil la sesiunea de autografe, unde a vorbit, a glumit şi chiar a fredonat cu o dezinvoltură cuceritoare. Un OM!

            11 septembrie – Sunt 18 ani de când, coborând, la pauză ori la final, una din scările Ateneului, un spectator pe care nu-l cunoşteam m-a interpelat din senin: „Aţi auzit ce s-a întâmplat la New York?„Cum vreţi să ştiu ce s-a petrecut la New York, când abia am părăsit o sală de concerte aflată la... Bucureşti?!” Singura mea curiozitate, astăzi, priveşte programul acelei după-amiezi: ce s-o fi cântat, oare, atunci, la Ateneu? Îmi amintesc, în schimb, de lacrimile abia stăpânite ale marii soprane Grace Bumbry, ireproşabilă în Nuits dʼété de Berlioz (la Ateneu), şi de gestul blajin-interdictiv al lui Michel Plasson privind aplauzele, la finele concertului dirijat de domnia sa la Sala Palatului. Iată că memoria mea a tezaurizat reacţii umane care au survenit acelei zile.

            Să revenim în actualitate, prin prezenţa la Ateneu a lui Maxim Vengerov, în dublă postură, de solist şi dirijor al Filarmonicii din Monte-Carlo, într-una din cele mai melodios-cantabile pagini din catalogul enescian: Balada pentru vioară şi orchestră. Păcat că nu durează decât vreo cinci minute! Greul primei părţi a programului l-a dus violoncelistul Gautier Capuçon, cu Variaţiunile rococo şi Andante cantabile, ambele de P. I. Ceaikovski. Dat fiind că prima piesă mi-e nesuferită, am agreat-o pe cea de-a doua şi, una peste alta, pe Capuçon, care este deja un obişnuit al Festivalului „Enescu” (alternativ ori împreună cu fratele său, Renaud).  

            12 septembrieBryn Terfel, pur şi simplu excepţional, în toate ipostazele repertoriale, pe scena Ateneului Român. De la Wagner (Maeştrii cântăreţi) la Boito (Mefistofele) şi de la Kurt Weill (Opera de trei parale) la Jerry Bock (Scripcarul pe acoperiş, inspirat de pictura lui Chagall), s-a „plimbat” printre arte componistice şi tipuri de vocalitate (aparent) fără pic de dificultate,  alternând germana cu italiana şi engleza, jonglând cu inflexiunile, jucând personajele şi jucându-se pe sine, glumind şi interacţionând cu noi, cu publicul. E, după Rolando Villázon, încă o dovadă că s-au estompat sensibil graniţele dintre ascultător, cufundat şi în fotoliu, şi în complexul muritorului de rând, respectiv, interpret – solemn sacerdot în templul Euterpei. Orchestra Filarmonicii din Monte-Carlo a avut la pupitru tot un galez, pe Gareth Jones, a cărui „viziune” dirijorală – de fanfară! – s-a putut constata în Preludiul actului al III-lea din Lohengrin, în Poloneza din Evgheni Oneghin şi în uvertura muzicalului South Pacific de Rodgers & Hammerstein.

            La Sala Mare a Palatului, Orchestra Simfonică Academică de Stat a Rusiei, care poartă numele marelui dirijor Evegheny Svetlanov ale cărui discuri le vânam la magazinul „Muzica”, în anii ʼ80 –, deschide seara cu Fantaisie pastorale pour petit orchestre, compusă de  Enescu la 18 ani. Am avut sentimentul că mă aflu într-un luminiş şi că trebuie să-mi pun mâna streaşină la ochi, ca să pot admira zborul unui vultur sau erete pe cerul senin, inundat de soare. 

            Concertul pentru vioară în re major opus 35 (fix ca la Ceaikovski) de Erich Wolfgang Korngold l-a readus pe scena festivalului pe sclipitorul Ray Chen (30 de ani). Iată ce declaram pentru Jurnalul Festivalului de acum doi ani: „Ray Chen are cel mai pur sunet pe care l-am auzit până acum în Festival. Acesta este rezultatul tehnicii lui, dar şi al viorii, o vioară fermecată: cântă pe un Stradivarius din 1715 care a aparţinut marelui violonist Joseph Joachim, cel pentru care au compus concerte Brahms şi Bruch. M-au emoţionat sunetul acestei viori, stilul lui de a cânta, bucuria pe care o transmite.Evoluţia lui Chen – inclusiv în bis (minunatul Capriciu nr. 21 de Paganini) – s-a reconfirmat cu vârf şi îndesat, deci nici eu nu voi schimba o literă din cele de mai sus. Cu peste 15 ani în urmă, când am descoperit eu Concertul pentru vioară de Korngold (1897-1957), într-o imprimare a Casei Naxos, nu-l auzeai mai deloc, în tot cazul nu într-o sală  românească. Autor de coloane sonore pentru filme celebre din istoria Hollywood-ul (anii ʼ30-ʼ50), Korngold a reluat, în partitura sa din 1945, teme din muzica acestor pelicule, dar într-o cheie clasico-romantică în ce priveşte „vocea” solistică a viorii. Dificil şi, tocmai de aceea, spectaculos, atractiv, strălucitor! A dirijat, cu entuziasm încă juvenil, Gabriel Bebeşelea.

            La Ateneul „de noapte”, La Grande Chapelle din Madrid se prezintă în faţa deja cosmopolitului public al festivalului cu Sărbătoarea Învierii în Piazza Navona – alternanţă de piese vocale şi instrumentale din creaţia sacră (spaniolă şi italiană) a secolelor XVI-XVIII. Mi s-a părut  că am răposat şi că pe marginea gropii, pe cale de-a fi astupată, mi se cântă un jalnic şi interminabil... prohod. 

            13 septembrie – Foarte atractivă oferta repertorială a formaţiei Kremerat Baltica, avându-l ca solist şi dirijor pe chiar fondatorul ei, Gidon Kremer, mai cu seamă prin noutăţile reprezentate de creaţiile lui Mieczyslaw Weinberg (1919-1996): Concertino pentru vioară şi orchestră de coarde (1948), respectiv, Simfonia a X-a în la minor, compusă 20 de ani mai târziu. Amplă şi ilustrând parcă lupta dintre lumină şi întuneric, această a doua compoziţie a fost cu adevărat surprinzătoare. Compozitor cântat, socot eu, în premieră la noi, Weinberg a scris şi muzică de film. Drept exemple, cele două bonus-uri orchestrale, diferite ca factură, dar amintind, cel de-al doilea, în special, de inegalabilul Nino Rota (La Strada).

            Arie şi Scherzino pentru vioară şi orchestră, diptic enescian datat 1909, au sunat excelent sub arcuşul unuia din membrii formaţiei, Džeraldas Bidva

            Ceea ce nu m-a convins – şi nu e prima oară când o ascult – a fost Simfonia concertantă pentru două piane şi orchestră coarde de Dinu Lipatti (1938). Talent natural şi fără egal al claviaturii, cum nu par să se fi născut multe de la Liszt şi Chopin încoace, Lipatti, asemenea lui Enescu, a tatonat o cale simultan-complementară de exprimare: compoziţia. Pascal Rogé şi mult mai tânăra lui consoartă, Amy, şi-au dat toată silinţa, dar n-au izbutit a străluci într-o partitură lipsită ea însăşi de sclipirea geniului afirmat ca atare (doar) în calitate de... interpret. 

            La Ateneu, în nocturnă, o altă noutate (pentru publicul românesc): Leonora, versiune intermediară a operei Fidelio de Ludwig van Beethoven. Totul a sunat... beethovenian: la nivelul ansamblurilor – Freiburger Barockorchester şi Zürcher Sing-Akademie –, cu neobositul René Jacobs în fruntea lor, dar şi al vocilor multinaţionale, bine intrate „în rol”, al mişcării scenice şi al intervenţiilor corale bărbăteşti, când sobre (prizonierii), când marţiale (gardienii).

            14 septembrie – Din programul desfăşurat la Ateneul după-amiezii, sub bagheta lui Tiberiu Soare, merită reţinută monodrama lirică Vocea umană, muzica Francis Poulenc, pe un text de Jean Cocteau care a stârnit ceva scandal la premieră, autorul fiind acuzat că, sub chipul femeii de pe scenă, se „ascunde” chiar el, iar cel căruia îi telefonează este iubitul său din acel moment. Premiera absolută a avut loc pe scena Operei Comice din Paris, în 1959, sub conducerea lui Georges Prêtre, scenografia, costumele şi regia purtând semnătura lui Cocteau însuşi. În rolul „Ei”: soprana Denise Duval. În 1971, Opera din Roma a oferit şi ea o apreciată versiune a monodramei, cu Virginia Zeani în prim-plan.

            La Bucureşti, rolul a fost întruchipat de Anna Caterina Antonacci, cântăreaţă italiană aflată spre apusul carierei, dar care a susţinut cu simţ dramatic un monolog a cărui dificultate constă în portretizarea psihologică a eroinei: o femeie (femeia) încă îndrăgostită, care nu mai află, însă, un răspuns pe măsură în inima bărbatului iubit.

            La Ateneul nocturn, o altă operă de Händel: Arminio, girată dirijoral de George Petrou, în fruntea formaţiei Armonia Atenea, iar vocal, între alţii, de: Max Emanuel Cenčić (contratenor), Sandrine Piau şi Alexandra Kubas-Kruk (soprane), Ruxandra Donose (mezzosoprană) şi Pavel Kudinov (bas bariton). Lungă, lungă, lungă... şi n-a fost ultima din festival.  

            15 septembrie – Programul de la Sala Radio, înscris în cadrul seriei Muzica secolului XXI, este susţinut de Orchestra Filarmonicii din Sibiu, condusă de Cristian Lupeş. Mi-au plăcut îndeosebi lucrările din prima parte: Elegia minacciosa (Elegia ameninţătoare) de Dan Dediu şi Concertul pentru pianIsland Nation Free”, de Francesco Tristano (n. 1981), avându-l ca solist pe compozitor însuşi. Prima piesă – mocnindu-şi ameninţarea precum un vulcan gata să erupă – a ilustrat însuşirile componistice, cunoscute şi recunoscute, ale lui Dan Dediu, în vreme ce concertul lui Tristano s-a vrut un mesaj acustico-artistic adresat semenilor, dincolo de timp şi spaţiu.    

            La Sala Palatului, se cântă în variantă de concert şi în premieră absolută la Bucureşti, opera Peter Grimes de Benjamin Britten (1913-1976). De-a lungul timpului, s-a încercat decodarea a ceea ce s-a crezut a fi mesajul criptat în acţiunea operei, în datele psiho-comportamentale ale personajului eponim, dar concluzia nu a fost nici pe departe edificatoare. Atractivă, foarte atractivă chiar, cu precădere în scriitura orchestrală, opera solicită şi din punct de vedere vocal, fapt reflectat în evoluţia tenorului Ian Storey, ajuns la porţile vârstei a treia şi care a trebuit să apeleze inclusiv la falset în atacul notelor prea înalte. Mai bine au fost tenorii din rolurile secundare. Însă am avut parte de o soprană cu glas impozant şi totodată frumos timbrat (Lise Davidsen, tânără wagneriană cu prezenţă statuară), de o mezzosoprană expresivă în rolul Mătuşii (Catherine Wyn-Rogers), de nişte başi-baritoni cu voci tunătoare şi sigure pe ele, de legendar-veterana Diana Montague. Şi am avut, mai presus de toate, Orchestra Naţională Radio şi Corul Academic Radio (instruit de Ciprian Ţuţu), care au sunat ca la casele mari” sub bagheta britanicului Paul Daniel. Dacă Peter Grimes, protagonistul, a avut ghinion, cum s-ar zice, lucrarea care-i poartă numele a avut noroc (şi) la Bucureşti, aplauzele de la final confirmându-i succesul (în pofida răririi treptate a spectatorilor, pentru că reprezentaţia a depăşit nepermis de mult ora la care, la Ateneu, urma să se facă auzită beethoveniana Missa Solemnis, cu maestrul René Jacobs la pupitru).

            16 septembrie – La Ateneu, Midori şi Jean-Yves Thibaudet, cuplu interpretativ bine  sincronizat în sonate pentru vioară şi pian scrise în tonalităţi preponderent minore: Schumann (la minor), Debussy (sol minor) şi Enescu (din nou, a III-a în la minor „în caracter popular românesc”). Excepţie: Fauré (sonata nr. 1 în la major).

            La Sala Mare a Palatului, Orchestra şi Corul Maggio Musicale Fiorentino, sub oblăduirea marelui Fabio Luisi, în Recviem-ul verdian. Soliştii, puţin cunoscuţi (mie, cel puţin), se străduiesc să sune cât mai viu/ viabil într-o partitură copleşitoare, închinată celor trecuţi „dincolo” (lui Gioachino Rossini, înainte de toate). 

            17 septembrie – Köln, toamna 1998. Scotocind prin rafturile celui mare magazin cu CD-uri, dau peste unul înregistrat de Gerhardt Opitz cu muzică de Carl Mariavon Weber. A fost prima mea „întâlnire” cu numele acestui pianist german. Astăzi, am ocazia să-l ascult în recitalul de la Ateneu, cu opusuri de Beethoven (Sonata nr. 17 în re minor), Enescu (Suita nr. 2 op. 10) şi Schubert (Sonata nr. 21 în si bemol major D. 960). Această ultimă bucată pare să fie, prin complexitatea componistică şi traiectoria meandrică a stărilor psiho-emoţionale prefigurând dispariţia prematură a creatorului ei, reducţia pentru pian a unei întregi simfonii (gen în care Schubert a lăsat, de asemenea, opere durabile). Gerhardt Opitz a convins prin lectura profund reflexivă, lipsită de emfază divistică, a acestei redutabile pagini din literatura pianistică universală.

            Un violonist de care n-am mai auzit până acum – Serghei Krâlov – asudă copios în Re majorul lui Paganini, secondat de Orchestra Maggio Musicale Fiorentino şi dirijorul Fabio Luisi. E, cam ca toate compoziţiile lui Paganini menite să pună în valoare diabolica-i virtuozitate, unul din cele mai „pirotehnice” şi dificile concerte scrise vreodată. În această seară, am auzit o versiune oarecum scârţâietoare (prima parte), cu unele alunecări mai tandre ale arcuşului pe coarde (partea a doua) şi o ultimă parte în care nici n-a mai contat ce şi cum, pentru că gândul mi-a zburat departe, departe, la Henryk Szering, la Yehudi Menuhin, la Zino Francescatti...

            După care, Luisi se lansează în parcurgerea greoaiei Simfonii a III-a de Enescu (interpretată pentru a doua oară în festival!) şi o face conştiincios, nu fuşereşte nimic, se achită de misie ca un veritabil profesionist.

            18 septembrie – Suita Harold în Italia, de Hector Berlioz, cu Orchestra Naţională din Lille (dirijor: Vlad Vizireanu, solist: Timothy Ridout, 24 de ani), mi-a mers la inimă tocmai pentru că o prefer mult prea cântatei Simfonii fantastice. Parcă în transă”, solistul a oficiat aşa de suav, de aerat, de... atmosferic (dar, paradoxal, nu „pe deasupra”, ci cu profundă  participare afectivă), încât am trăit cu impresia că nici nu plimbă arcuşul pe corzile violei. Publicul a început să părăsească sala în timpul execuţiei ca să ajungă la Sala Palatului, unde Nelson Freire urma să evolueze solistic în Concertul nr. 4 în sol major de Beethoven. Chiar şi aşa, nu se face să te ridici şi să pleci în timpul unui act artistic, jignind simultan un compozitor de geniu, un solist, un dirijor, o întreagă orchestră. Şi pe cei decişi să rămână cu orice preţ. (Par egzamplu, pe mine, la Sala Palatului, m-a insultat o „doamnă” pe cât de tapată, pe atât de oarecare, pentru că am „obligat”-o să redevină bipedă, ca să pot ocupa un scaun rămas liber).

            Simfoniei ITitanul” de Mahler nu i-a lipsit nimic în interpretarea Filarmonicii din Sankt-Petersburg, dirijată de Vassily Sinaisky (în locul lui Temirkanov, indisponibil). Instrumentiştii au primit ca pe un bacşiş de nimic aplauzele furtunoase ale publicului, cel mai infatuat arătând, de departe, primul violonist. 

Theodor ROGIN 
septembrie 2019

Impresii la... Impresii.


Dragă Doru,

Am citit articolul scris de tine pe acordurile din Les nuits d'été de Berlioz. Muzica m-a ajutat să percep şi mai bine rândurile tale. Nu pot să spun decât că eşti foarte cult, că ai talent la scris, că ştii să discerni, că ai vocaţie de jurnalist şi de scriitor. Fără să te laud, articolul m-a impresionat din nou şi, ca de fiecare dată, am simţit armonie şi bucurie în suflet după ce l-am citit. Blogul tău rămâne, în continuare, foarte atractiv, desigur, pentru o anumită categorie de oameni, căreia, de altfel, i se şi adresează.

Felicitări, eşti un ales al muzelor!

(Mi se pare magică fraza aceasta: „Am avut sentimentul că mă aflu într-un luminiş şi că trebuie să-mi pun mâna streaşină la ochi, ca să pot admira zborul unui vultur sau erete pe cerul senin, inundat de soare.”)

Cu drag,

Corina*


 *Corina-Diamanta Lupu mi-a fost colegă de liceu, este o fiinţă foarte sensibilă, ea însăşi autoare de versuri şi proză pentru revista on line Confluenţe. Şi, după cum se poate deduce din cele de mai sus, o fidelă şi atentă cititoare a mea. Îi mulţumesc şi-i urez succes!


                                                   __________________________


2. Cronică - Jurnal de festival
George Enescu”, ediţia a XX-a (1–25 septembrie 2011)

Remember. Cele mai vechi amintiri personale despre Festivalul Internaţional „George Enescu” datează din anii ’80. E posibil să fi văzut vreun concert ori spectacol de operă şi la una din ediţiile precedente, dar nimic precis n-a rămas gravat în memoria mea (şi totuşi, un magistral Oedip cu David Ohanesian, din septembrie 1979, mă „bântuie” încă, dar în festival să fi fost?).
În 1985, abia intrasem la facultate şi urma să plec în armată, unde numai cu armonii culte nu aveau să-mi fie răsfăţate timpanele şi corazon-ul. L-am însoţit la concertul inaugural pe unchiul meu, scriitorul C.Cr., veritabil connaisseur într-ale muzicii clasice, căruia îi datorez mult în ceea ce priveşte disciplinarea şi „rafinarea” mea ca meloman (nu şi în domeniul operei, pe care o agreea doar în doze mici şi cu nume mari). Atunci am ascultat pentru prima dată poemul Vox Maris de GeorgeEnescu, în viziunea foarte... academică a lui Iosif Conta, solist fiind tenorul Vladimir Popescu-Deveselu. Dar ceea ce nu voi uita niciodată este discursul ministrei (sinistrei) de atunci a (in)culturii, o tovarăşă cu nume de... călău, care (ne-)a împuiat capul celor prezenţi – corpul diplomatic, y compris – cu Festivalul... „Cântarea României”. Ne uitam nedumeriţi unii la alţii, întrebându-ne pe muteşte de nu cumva Ateneul Român se preschimbase ad-hoc în vreun stadion destinat omagierii „conducătorului iubit”. Îmi venea să intru în pământ de revoltă şi ruşine. Cu greu mi-am reprimat naivul impuls juvenil de a mă ridica în picioare şi de a-i reaminti ce eveniment prefaţează. Ar fi fost un gest ale cărui consecinţe, pentru mine şi pentru unchiul meu, nu pot decât să le presupun astăzi, după un sfert de veac de la penibilul episod. Ca tot românul aflat „supt vremi”, am preferat s-o înjurăm cu sârg şi în mezza-voce printre coloanele ionice şi sub medalioanele domneşti plasate deasupra intrării „in questo tempio dell’Arte” (Claudio Scimone).  
Nici din primele ediţii de după 1989 nu păstrez amintiri foarte pregnante, cu excepţia unei Aide în care evolua, în rolul Amneris, faimoasa mezzo-soprană Fiorenza Cossotto, aflată la final de carieră, dar încă acceptabilă, vocalmente, pentru un public ahtiat să vadă şi să asculte celebrităţi de prim-rang.
Frecventarea sistematică, pe bază de abonament, a Festivalului, a început, în ce mă priveşte, cu prima ediţie propriu-zis internaţională, organizată de Mihai Brediceanu, în 1995. Dar chiar şi atunci, n-am putut fi prezent la toate manifestările, fiindcă toate se desfăşurau la Palatul Parlamentului (Casa Poporului), „obiectiv” cu o amplasare foarte neinspirată în raport cu domiciliul meu (deh, de unde să ştim, nea Nicu şi cu mine, ce avea să ne rezerve... Istoria?). O ediţie marcată psihologic de controalele „antitero” de la intrarea în faraonicul vestibul al improvizatei săli de concerte, de uşile până în tavan ale acesteia, păzite de băieţi cu ochi încă… albaştri şi cu „galenă” în ureche, de preşedintele de atunci care, cu o pasiune melomani(a)că infuzată parcă de ilegalistul său părinte, ne stresa cu prezenţa-i seară de seară, pândind momentul prielnic pentru a urca pe podium ca să-l felicite, într-o manieră… pugilistică, pe Yehudi Menuhin (care l-a şi „taxat”, într-un interviu, pentru nepotrivitul gest, mai ales că îi dăduse deja de înţeles că are, şi nu de ieri de azi, cu totul alte simpatii istorico-politice, prin cedarea onorariului de cincizeci de mii $ în beneficiul Fundaţiei „Principesa Margareta”). Iar Alteţa Sa, prezentă „en chair et en os” şi încă... celibatară, făcea eforturi să se ţină, în culise, după Yehudi Menuhin care izbutea, printr-o  mobilitate locomotorie demnă de Speedy Gonzales, şi, desigur, în virtutea inepuizabilei sale generozităţi umane şi artistice, să satisfacă varii solicitări (autografe pentru fani, probarea unei viori fabricate de un lutier român, apeluri... princiare: „Yehudi! Yehudi!”). N-am uitat nici afirmaţia, cel puţin riscată, a unui preşedinte de Cameră faimos pentru... somnolenţa lui, nemulţumit, vezi, Doamne!, de maniera dirijorală a lui Menuhin (aflat la pupitrul Filarmonicii Regale din Londra), cum că puţin a lipsit să urce pe scenă şi să-i smulgă bagheta din mână. „Bine, bine, şi mai departe?”, ar fi trebuit să pluseze reportera care-i luase interviul. Otempora! Cât despre mores...
*
Începând cu 1995, mi s-a dezvoltat, aşadar, un „reflex condiţionat”, potrivit desfăşurării festivalului odată la trei ani, şi, din 2001, din doi în doi ani. Răstimpuri în care festivalul a crescut, a evoluat şi s-a diversificat, ca să ajungă acel eveniment de anvergură europeană la care toţi cei interesaţi (din pasiune ori conjunctural) se pot „conecta” graţie intensei mediatizări. Un număr sensibil sporit de instituţii guvernamentale şi private – greul cont(r)actelor revenind echipei ARTEXIM şi directorului său, Mihai Constantinescu –, de parteneri mediatici şi sponsori cu dare de mână încearcă să coopereze la (cât mai buna) buna organizare şi derulare a unui eveniment de proporţii considerabile prin durată, densitate şi diversitate a ofertei artistice. Nu aflăm întotdeauna cum stau lucrurile „în culise”, ce pasiuni şi ce orgolii se ciocnesc ori se consumă în spatele cortinei oficiale, dar ceea ce percepem noi, spectatorii mai mult sau mai puţin... profesionişti, este expresia unui evident progres participativ, la nivel organizatoric, artistic şi mediatic.
Şi lucrurile nu se vor opri, desigur, aici. Felicitări pentru acum, succes pe mai departe!
Theodor Rogin
           
1 septembrie, 17, 30 – Conferinţă de presă, la etajul al doilea al Sălii Mari a Palatului, într-o zăpuşeală de-am crezut că mă lichefiez. Pentru început, li s-a împărţit tuturor jurnaliştilor acreditaţi documentaţia referitoare la eveniment. Apoi, au glăsuit: Ioan Holender, Hunor Kelemen, H.R. PatapieviciIstván Demeter – din partea principalilor organizatori, Gilda Lazăr (o jurnalistă care a renunţat la lupta cu morile de vânt pentru „mori” ceva mai... rentabile) – din partea JTI, unul din sponsorii de bază ai evenimentului ş.a. Declaraţii de principii, autolaude, promisiuni, regrete (veşnic reportabilul, de pe o ediţie pe alta: „N-avem, încă, o sală demnă de un asemenea eveniment!”), săgeţi trimise către artiştii români de faimă internaţională care ar fi formulat pretenţii financiare exagerate pentru a onora cu prezenţa lor festivalul „nostru”.
19, 30 – Concertul inaugural – „prefaţat” de Ioan HolenderKelemen Hunor şi Andrei Pleşu, acesta din urmă cu discursul său bonom, miezos-firoscos, niciodată plicticos, nici dacă s-ar... strădui. Kelemen Hunor şi-a încheiat cuvântul urându-ne „audienţă plăcută”. Şi eu care credeam că noi suntem aceea...
A urmat... MUZICA: Filarmonica din Haga, sub exersata baghetă a lui Christian Badea, în Simfonia I de Enescu şi în Simfonia a X-a de Şostakovici. Din păcate, lucrarea compatriotului nostru a sunat ca o lectură „la prima vedere”, cam neomogen la nivelul viziunii de ansamblu şi cu stridenţe supărătoare. Mi-aş fi dorit, pentru această piesă căreia i s-au decelat influenţe preponderent brahmsiene, o interpretare, totuşi, ceva mai „franţuzească”, pentru a fi în spiritul epocii şi al şcolii în care s-a format Enescu.
Simfonia a X-a de Şostakovici a fost o alegere întrucâtva neinspirată pentru o deschidere de festival „onorată” de un public eteroclit, împănat cu politicieni, oameni de (tot soiul de) afaceri şi teleaşti veniţi cu invitaţii de protocol, pe principiul că „dă bine” să fii văzut la astfel de evenimente. Altminteri nu-mi pot explica aplauzele după fiecare parte a celor două simfonii. Şostakovici a sunat mai rotund, mai „adunat”, mai echilibrat la nivelul comunicării între partide (orchestrale, nu politice). Strălucitor fără asperităţi. Inserţii de folclor oriental (aşa le-am perceput eu), în partea a treia (Allegretto). Oricum, prea complex, prea „exigeant”, pentru un concert votiv, opus-ul acesta ieşit de sub pana celui supranumit „Mahler-ul slav”.
În acelaşi spaţiu unde, cu câteva ore mai devreme, se desfăşurase „caniculara” conferinţă de presă, are loc o trataţie la care socializăm, cu farfuria într-o mână şi paharul în cealaltă, scriitori, jurnalişti, organizatori de festival, politicieni, artişti (români şi străini), văduve de artişti (doar români), vedete TV, intruşi fără patalama ş.a.m.d.

2 septembrie – Renunţ la recitalul de la Ateneu al pianistei japoneze Akiko Ebi, în favoarea concertului de la Sala Radio. Public foarte puţin numeros, dar... avizat, fiindcă nu s-a aplaudat deloc între părţile celor trei lucrări incluse în program. Iar acestea au fost: Concertul pentru orchestră de coarde de Nino Rota (neo-clasic sau neo-romantic, după unghiul de vedere), superbul Concert în do major pentru violoncel şi orchestră de Joseph Hayden (cu un solist participativ, implicat, vibrant: Colin Carr. Pe rândul din faţa mea, alţi doi redutabili violoncelişti, Frans Helmerson şi Marin Cazacu, urmăreau, cu satisfacţie, pare-se, evoluţia confratelui lor) şi, în final, Simfonia de cameră pentru orchestră de coarde op. 110a de Dmitri Şostakovici (transcrierea Cvartetului nr. 8 în do minor compus „în memoria victimelor fascismului şi războiului”. Cum rămâne, însă, cu victimele epurărilor staliniste? Sau te pomeneşti că, în spatele dedicaţiei „oficiale”, compozitorul rus, ameninţat el însuşi, în imponderabila sferă a inspiraţiei creatoare, de otrăvitoarele efluvii ale factorului politico-ideologic, tocmai acestor victime le va fi închinat piosul său omagiu?). Nicolae Iliescu a condus, eficient şi sigur, orchestra de cameră „Philharmonia”.

Sala Mare a Palatului a găzduit prima audiţie mondială a piesei Atlantis, de tânărul compozitor (şi rector de Universitate) Dan Dediu. În pofida excesului de percuţie, acesta pare să fi regăsit calea spre melodie, rătăcită ori dată uitării de majoritatea creatorilor contemporani – români sau de pe alte... planete. În celebrissimul Concert în la minor de Edvard Grieg, a oficiat, din postură solistică, Dan Grigore – cu morgă, sobru, elegant, adică egal cu el însuşi. Dacă nu era Grieg, era celălalt faimos La minor, semnat Schumann (mai există unul – datorat lui Paderewski –, dar câţi au habar de el?).
La pauză, am plecat, „alungat” de sumbra (!) perspectivă a audierii Fantasticei lui Berlioz, fie ea şi tălmăcită de Christian Badea (deşi îi admir, foarte mult, pe amândoi).   Dar cu muzica e ca şi cu hrana: o digeri sau n-o digeri, în funcţie de n factori. O.K.?
Noaptea, de la 22,30, ascultat, în transmisiune directă de la Ateneul Român, concertul susţinut de „Austrian Baroque Company” (respect, şi nu doar în acest caz, denumirea anglicizată din programul de sală), având-o ca protagonistă pe soprana catalană Nuria Rial. Piese preclasice foarte asemănătoare între ele formau un fel de melopee continuă, care „consona” de minune cu ora înaintată şi cu pofta mea de... somn.

3 septembrie – Sărit premiera cu Lohengrin de la Operă (se reia marţi) şi mers direct la Ateneul „de noapte”, unde „Venice Baroque Orchestra” şi violonistul Giuliano Carmignola s-au întrecut pe ei înşişi într-un galop concertistic susţinut cu un infatigabil brio de la un cap la altul. AlbinoniVivaldiGeminianiTartiniiarăşi Vivaldi (un „pivot” al Veneţiei muzicale din veacul al XVIII-lea) m-au făcut să visez la o orchestră costumată după moda timpului (brocarduri, peruci pudrate etc.).

La finalul concertului, solistul italian a oferit autografe în rotonda Ateneului. Dacă aş fi ştiut, luam de acasă CD-ul cu cinci (din zecile de) sonate pentru vioară şi chitară de Paganini, cumpărat la Viena, acum 11 ani (câţi români auziseră atunci de Giuliano Carmignola?).
Ajuns acasă foarte târziu, adormit după 5 dimineaţa.

4 septembrie – Dorinţa de a vedea odată şi odată (şi) un spectacol de dans contemporan în cadrul Festivalului „George Enescu” m-a determinat să aleg „Naţionalul” bucureştean şi oferta lui de la sala mare: Baletul Naţional Chilian cu Noche Bach (Conciertos/Cantico), în coregrafia lui Gigi Căciuleanu. Când colo – ce să vezi? Gimnastică sportivă pe acorduri bachiene (Brandenburgicele, în prima parte), aparent în armonie, dar, de fapt, în răspăr cu acestea. Cum să alergi, să ţopăi şi să te contorsionezi pe nişte capodopere muzicale la nivelul cărora nu te poţi ridica orice-ai face? Din asemenea experimente nu poţi ieşi decât... învins. Două fetiţe zulufate şi pamponate, înarmate cu păpuşi Barbie şi alte accesorii ludice, au măcănit şi s-au fâţâit necontenit, subminându-mi şi ultimele rezerve de bunăvoinţă.

Ştiind cât de asemănătoare (cam ca Vivaldi şi concertele lui) şi de lungi sunt operele lui Händel, am vrut să renunţ la nocturna de la Ateneu. Şi totuşi, o voce interioară mi-a şoptit: „Rămâi!”. Glasuri bune şi foarte bune, cultivate, în stil şi cu (aproape) toate agilităţile cerute de luxuriantele partituri händeliene. O mezzo magnifică, suedeza Ann Hallenberg, în rolul titular – Ariodante –, căci despre această opera era vorba. Americanul Alan Curtis, un specialist al genului, a condus „Il complesso barocco”.

5 septembrie – Mult aşteptatul pianist Yundi (Li) n-a dezamăgit în recitalul său chopinian de la Ateneul Român. Sobru ca tot chinezul, a găsit un echilibru cvasi-perfect între planurile şi intensităţile sonore, între piano-pianissimo şi forte-fortissimo, între pasajele fluide, visător-romantice, şi cele virtuozistice, impetuos-romantice (cu o discretă tentă „salonardă” care n-a afectat calitatea de ansamblu a interpretării). O construcţie solidă, credibilă, a Sonatei în si bemol minor op. 35 – o piesă „grea” precedată de 5 nocturne şi de faimoasele Andante spianato şi Marea poloneză, de patru mazurci op. 33 şi urmată, ca încheiere, de Poloneza în la bemol „Eroica”. Două bisuri au răsplătit un public foarte entuziast. 


6 septembrie – Seara, de la ora 19, Lohengrin de Richard Wagner, spectacol menit să marcheze împlinirea a 90 de ani de la inaugurarea Operei bucureştene ca instituţie de stat, cu aceeaşi lucrare, sub bagheta lui George Enescu. Toţi cântăreţii s-au dovedit la înălţime, în frunte cu excepţionalul trio al soliştilor invitaţi: tenorul Johan Botha (Lohengrin), soprana Emily Magee (Elsa) şi mezzo-soprana Petra Lang – de o incisivitate scenică şi vocală diabolică, adică pe măsura rolului (Ortrud). Precizia  cântului a fost susţinută de voci bogate, bine timbrate, pline şi totodată strălucitoare; de o limpezime a emisiei şi o savantă proiecţie a sunetului spre sală – în aşa fel ca nimic să nu se piardă –, dobândite în contactul cu marile „case” (Viena, Bayreuth etc.); de o dicţie şi frazare exemplare. O (altă) surpriză: baritonul Valentin Vasiliu, în Telramund (rolul de debut al lui Ohanesian la Hamburg, în 1968). Regizorul producţieiŞtefan Neagrău.

Corul, pregătit de veteranul Stelian Olariu, a avut, ca de obicei, o prestaţie de mare clasă, o sonoritate impresionantă, invidiată de Holender însuşi – rod al studiului cu fiecare cântăreţ în parte, după cum explica maestrul Olariu într-un interviu, dar şi subsemnatului, în autobuzul de noapte care ne purta spre reşedinţele noastre din Drumul Taberei. Reţineţi: Stelian Olariu, de jumătate de secol dirijor al corului Operei din capitala României, se străduia să ajungă acasă, după miezul nopţii, ca orice muritor de rând, taxiurile fiind „confiscate” de către cei care participaseră la inaugurarea, „cu (altfel de) cântec”, a Stadionului Naţional. Cât despre o maşină pusă la dispoziţie de Operă...
Orchestra a mers „pe mâna” lui Cristian Mandeal şi aceasta spune cam totul despre calitatea plină de forţă şi culoare (culori!) a acompaniamentului, despre susţinerea edificiului sonor wagnerian în ansamblu. 
Decorurile: minimaliste, funcţionale, cu elemente sugestiv-simbolice mai intens luminate care să capteze atenţia spectatorului. Pe fundal – proiecţii video (des utilizate în ultimii ani, în montările Operei din Bucureşti, din raţiuni practice ori din lipsă de idei mai bune). Costumele protagoniştilor au fost tratate vizibil maniheist: cuplul Elsa-Lohengrin – în alb, respectiv, argintiu, cuplul Ortrud-Telramund – în negru (cu un „adaos” de negru şi pentru Elsa, în ultimul act, ca însemn al trădării). Regele şi corul au purtat un fel de mitre de inspiraţie egipteană, trimitere la fel de transparentă spre păgânismul pe cale de a fi înlocuit de noua credinţă, al cărei mesager este Lohengrin însuşi, cavaler al Graal-ului. Scenograful producţiei: Adriana Urmuzescu.
Într-una din pauze, preşedintele Fundaţiei „Constantin Erbiceanu” mă întreabă dacă ştiu cine a interpretat rolul titular la premiera românească din 1921. Rostesc prompt, deşi cu imperfectă certitudine, numele tenorului Romulus Vrăbiescu (verificările ulterioare m-au confirmat. Întâmplare sau lecţii bine făcute... cândva?), după care îi sugerez să adreseze întrebarea şi instanţei directoriale C.I.A. [Cătălin Ionescu Arbore, dumneavoastră ce credeaţi?]

7 septembrie – Seara, la Ateneu, ascult pentru prima dată Simfonia a V-a în re major de George Enescu, orchestrată de Pascal Bentoiu după schiţele compozitorului. Finalul, cu solo de tenor (solist: Marius Vlad Budoiu) pe versuri de Mihai Eminescu (Nu voi mormânt bogat), a încununat, elegiac, o construcţie simfonică vastă, densă ca scriitură şi profundă în semnificaţii, bogată în cromatisme instrumentale care n-au înăbuşit, totuşi, nota dominantă de clar-obscur solemn, asemenea durerilor îndurate stoic ori mărturisite în şoaptă. Cu toate insistenţele dirijorului-spectator Radu Popa (Filarmonica „Banatul” din Timişoara aflându-se sub bagheta lui Peter Ruzicka), Pascal Bentoiu a refuzat să se ridice de pe scaun pentru a primi, în locul ori în numele lui Enescu, omagiul pe care publicul îl aducea simultan, tot din poziţie verticală, celor doi compozitori.


8 septembrie – Seara, la Sala PalatuluiConcertul pentru vioară şi orchestră în la minor de Aleksandr Glazunov, cu tânăra Nicola Benedetti în postură solistică. La pupitrul dirijoral: Horia Andreescu. La final, publicul a aplaudat călduros, dar nu îndeajuns ca să obţină un bis. Glazunov este, împreună cu Elgar al englezilor, unul din cei mai fără „lipici” compozitori din câţi cunosc eu. Un soi de bâjbâială la graniţa dintre clasicism şi romantism, fără aflarea unui teren ferm pe care să-şi arunce „sămânţa” înnoitoare, pentru a deveni credibili, fie şi ca „neo”, asemenea lui Rahmaninov. Cred că şi lui Glazunov, şi englezului, le lipsea „o nimica toată”: Geniul.

London Symphony Orchestra a dat apoi o interpretare de intensă forţă persuasivă Simfoniei a VI-a în la minor de Gustav Mahler. Un opus de dimensiuni impresionante şi de un patos trepidant, în acelaşi timp „tectonic” şi „teutonic”, pe care Wagner însuşi l-ar fi aprobat... părinteşte. Habar n-am dacă Hitler agreea muzica lui Mahler (toată lumea ştie că îl adora pe Wagner), dar, dacă eu aş fi fost Hitler (ptiu, drace!), mi-ar fi mers la inimă ritmul marţial al primei părţi (reluat, variaţional, în partea a doua şi în finalul simfoniei). „Marşul” acesta (un motiv „al destinului”, după unii, de unde şi supranumele de Tragica), cu neastâmpărul lui belicos, aşa de milităros-ameninţător în „înaintarea” lui, mie îmi aminteşte primele acorduri ale Simfoniei I în do minor de Anton Bruckner, profesorul lui Mahler (asemănarea fiind frapantă, nu este deloc exclus transferul, conştient ori nu, al temei melodice de la magistru la elev).
Publicul i-a ovaţionat pe interpreţi, în special pe co-naţionalul Horia Andreescu, ce părea la capătul puterilor. Cred şi eu!

9 septembrie – Interesant programul de la Ateneu, cu muzică de secol XX, în interpretarea Orchestrei Coreene de Cameră, dirijată de Mim Kim, pe linia unor afinităţi stilistice între compozitori din spaţiul cultural anglo-american (abordaţi, poate nu întâmplător, în ordinea descrescătoare a vârstei): americanca Ellen Taaffe Zwilich (n. 1939), respectiv britanicii Malcolm Arnold (1921-2006) şi William Walton (1902-1983). O modernitate neostentativă, bine dozată şi repartizată pe întreg traseul melodic, în care interveneau, contrapunctic, inflexiuni din clasicism şi romantism, asemenea unor  străfulgerări ale memoriei regretând parcă desprinderea de trecut. Foarte buni, sincroni şi într-o benefică emulaţie maestru-discipol, soliştii Concertului pentru 2 viori şi orchestră de cameră de Malcolm ArnoldLiviu Prunaru şi Vlad Stănculeasa.

La Sala Palatului, danezul Nikolai Znaider – cu un look princiar (un mixaj între William al Marii Britanii şi mai  „coptul” Felipe al Spaniei) – a lăsat o foarte bună impresie în ipostază dirijorală (în cea violonistică ne delectase acum doi ani, interpretând  Concertul de Ceaikovski). În Concertul nr. 1 în do major pentru pian şi orchestră – al doilea, în cronologia compoziţiilor beethoveniene de gen –, Saleem Abboud Ashkar a  etalat un tuşeu perlat, distilat, rafinat – datorat în primul rând atacului mai puţin ofensiv asupra partiturii. Cred că, dorind să evite  ispita unei interpretări spectaculare, a adumbrit nolens volens brianţa juvenilă pe care Beethoven, încă nu pe deplin desprins de stilul predecesorilor (Haydn-Salieri-Mozart), a imprimat-o lucrării sale purtând numărul de opus 15.
La Ateneu, în seria „Concertele de la miezul nopţii” – prima seară în compania Orchestrei de cameră din Lausanne (Laussane (!), în programul de sală), avându-l ca solist şi dirijor pe muzicianul de care melomanul român prins-a mare drag: Christian Zacharias. O sală arhiplină a urmărit programul Schumann propus de elveţieni: Allegro şi introducere în re minor pentru pian şi orchestră; Concertul în re minor pentru violoncel şi orchestră (solist: Antonio Meneses); Simfonia nr. 2 în do majorSchumann e un caz aparte în istoria muzicii, un romantic atipic, asemenea lui Liszt şi Berlioz, dar parcă şi mai obsedat de propria „singularizare” prin apelul la un limbaj esenţializat, caracterizat prin minimalism ornamental, scuturat de orice artificiu armonic menit să placă (în sens larg, desigur). Un compozitor pe care unii nu s-au sfiit să-l califice drept „pisălog”, din pricina insistenţei cu care „toacă” o temă până la a o face să devină neatractivă sau chiar... antipatică. S-ar putea ca aceştia să nu aibă dreptate, la fel cum nu pot avea (100 %) pretinşii „degustători” care cad (ori se prefac a cădea) în extaz ori de câte ori ascultă muzică de Schumann. În ce mă priveşte, cu riscul dinainte asumat ca preferinţele mele să nu intereseze pe nimeni, piesele din Schumann care-mi plac cu adevărat se numără pe degetele de la o mână (cu posibilitatea înlocuirii piesei corespunzătoare unuia din degete cu o alta, după dispoziţie).

10 septembrie – În programul de la Ateneu (ora 17), trei stele fixe şi constant strălucitoare ale componisticii universale: Händel (Alcina); Mozart (Concertul nr. 27 în si bemol major pentru pian) şi Haydn (Simfonia nr. 101 „Ceasornicul” – în programul de sală: „Ceasul”). Murray Perahia a fost acompaniat de ansamblul „Saint Martin in the Fields”, pe care l-a şi „păstorit” dirijoral. Mozart şi Haydn au primit un plus de vigoare şi de transparenţă sub degetele/ bagheta lui Murray Perahia. Cum rămâne, însă, cu... ...Händel – „cel mai mare muzician de la Orfeu încoace” (Beethoven)? Deşi admirativă la limita adoraţiei, spusa Titanului de la Bonn îmi  pare a ascunde, nu ştiu de ce, un grăunte de ironie. O putem specula în fel şi chip: într-adevăr, cum să nu rămâi într-o evlavioasă perplexitate dinaintea imensei şi diversei opere händeliene, tu, ascultătorul zilelor noastre?! Dar, spre deosebire de ascultătorul pasiv şi... atât, Beethoven era compozitor şi încă unul foarte conştient de forţa demiurgică a geniului său. Oricât de copleşitoare, creaţia lui Händel trebuie să-i fi trezit un sentiment concurenţial. Dacă aşa vor fi stat lucrurile, atunci afirmaţia de mai sus vine să relativizeze o creaţie urieşească tocmai prin raportarea ei la un personaj mitic de la care, mitic fiind, nu ne-a rămas nimic palpabil (audibil, în speţă), cu excepţia propriei lui legende. Mi se va răspunde că Orfeu constituie simbolul chintesenţial al muzicianului dintotdeauna şi de pretutindeni şi că aşa va rămâne de-a pururi, chiar şi în absenţa operei... scrise. Fie!

La Sala Palatului, o lucrare vocal-simfonică de mari proporţii: Ivan cel Groaznic de Serghei Prokofiev (scrisă pentru trilogia cinematografică a lui Serghei Eisenstein), cu neobositul Ghenadi Rojdestvenski (care a fost şi vocea protagonistului) la pupitrul Filarmonicii „George Enescu”. Printre solişti: mezzo-soprana Larisa Diadkova, Azucena din înregistrarea Trubadurului cu Roberto AlagnaAngela Gheorghiu şi Thomas Hampson (dirijor: Antonio Pappano). O muzică peste capacitatea receptorie – nu zic de asimilare – a multora dintre cei prezenţi, care au răsplătit, totuşi, prin vii aplauze, efortul artistic general. Lucrarea lui Prokofiev nu-mi era necunoscută, dat fiind că deţin, de peste două decenii, în discoteca personală, o versiune dirijată de Riccardo Muti. Ceea ce nu ştiam era textul în sine (proiectat, acum, într-o traducere Moscova-Chişinău şi retur, pe pereţii laterali ai avanscenei), care mi s-a părut insuportabil: imperialismul rus programat de mult şi pe termen lung, spre luarea-aminte şi nenorocul vecinilor marii ţări de la Răsărit. De nu va fi fost şi aici o atroce (auto)ironie pe care culturnicii sovietici au luat-o drept altceva.

11 septembrie – La Sala „Auditorium” a Muzeului Naţional de Artă, în seria „Enescu şi contemporanii săi”, recitalul violoncelistului Adrian Brendel (fiul legendarului Alfred), acompaniat, la pian, de Tim Horton. Mi-a plăcut foarte mult Sonata nr. 1 în la minor pentru violoncel şi pian de George Enescu. Un opus cameral cu adevărat inspirat.

Trecut val-vârtej pe la Sala „Mihail Jora” a SRR, pentru Gala Concursului internaţional „George Enescu”. Am ascultat un bun violonist armean (într-o Fantezie de Schumann, la pian: Verona Maier) şi lucrarea Mistery Palace a compozitoarei coreene Lan-Chee Lam, premiată la ediţia din 2009. Ar fi putut fi semnată, la fel de bine, de Dan Dediu sau de orice alt compozitor contemporan care nu-şi uită epoca, dar nici de trecut nu poate face abstracţie. Multă percuţie!
 La Sala Mare a Palatului – oaspeţi mult aşteptaţi: Orchestra Simfonică a Teatrului Mariinsky din Sankt-Petersburg şi dirijoruValery Gergiev. O sonoritate impresionantă, năucitoare prin maxima exploatare a alămurilor, dar prea metalică pentru „gustul” meu. Uvertura la Tannhäuser place indiferent de interpretare, chiar dacă, într-o redare „neaoşă”, accentul s-ar pune pe conţinutul de idei al muzicii, pe recurenţa temelor, pe dramatismul... tramei. Prometheus op. 60 pentru pian şi orchestră de Aleksandr Scriabin (solist: Aleksandr Toradze) a fost, ca majoritatea lucrărilor acestui expresionist rus, greu digerabil(ă) prin noutate şi impact acustic.
Abordare identică în O viaţă de erou de Richard Strauss, cel mai amplu poem simfonic al expresionistului – german, de data aceasta –, zdrobitor prin densitatea scriiturii, prin plasticitatea şi suflul parcă fără sfârşit ale evocării. Cred că, pentru păstrarea unei anumite „savori”, o operă precum aceasta ar trebui interpretată în spiritul spaţiului cultural-etnic în care s-a format compozitorul. Dar cum eroi s-au născut pretutindeni, ar fi nedrept faţă de universalitatea temei, aşa că „presăraţi pe-a lor morminte...”.

12 septembrie – Valery Gergiev şi orchestra (de sub conducerea) sa au prezentat, în a doua seară, un scurt concert de Rodion ScedrinNaughty Limmericks (oare în Rusia lui Hruşciov tot aşa se numea?), facil şi săltăreţ, care aducea a muzică de estradă. Probabil pentru a face mai suportabilă piesa grea ce avea să vină: Simfonia a III-a în do major cu cor de George Enescu. Răsună cam în fiecare ediţie a festivalului, eu, personal, aducându-mi aminte de două versiuni: Cristian Mandeal şi Sakari Oramo. Rămâne, dincolo de viziunea dirijorală, o lucrare derutantă prin structura atipică şi prin indecizia limbajului muzical, limbaj la configurarea şi „personalizarea” căruia Enescu a trudit o viaţă întreagă. Părţile întâi şi a treia (Moderato un poco maestoso, respectiv, Lento ma non troppo) sunt blocuri sonore masive, compacte şi cam trenante, încadrând o secţiune centrală mai mişcată (Vivace ma non troppo). Corul feminin (fără cuvinte) din final aminteşte, prin vibraţia elegiaco-debussyană, de Marea impresionistului francez. În pauză, Vlad Conta şi cu mine, asistaţi de Mihai Miltiade Nenoiu, am ajuns la concluzia că muzica lui Enescu nu seamănă cu a nimănui, că e harta fantastă a unui suflet hărţuit de un demon al căutărilor care fie l-a mânat spre destinaţii absconse, fie l-a „abandonat” la dilematice răspântii, ca în Oedip. Ceea ce e cam acelaşi lucru.

Tablouri dintr-o expoziţie de Mussorgsky-Ravel este – alături de Fantastica lui BerliozŞeherazada lui Rimski-KorsakovRomantica lui Bruckner şi alte câteva „hituri” simfonice ori concertante – un opus pentru reascultarea căruia trebuie să-mi mobilizez toate resursele de răbdare şi de... răbdare. Chiar dacă, aşa cum era de aşteptat, le-a „ieşit” cel mai bine celor de la Mariinsky şi lui Valery Gergiev, sonoritatea metalică pe care (re)numitul dirijor o imprimă tuturor orchestrelor ajunse sub bagheta lui a produs suferinţă urechilor mele  deja greu încercate. Sorry!

13 septembrie – Ascultat, la Radio, Gulbenkian Symphony Orchestra, dirijată de marele susţinător şi promotor al muzicii enesciene, Lawrence Foster. Un suflet rar!

Seara, la Sala Palatului, mult aşteptatul Daniel Barenboim (din nou la Bucureşti, după 13 ani), în fruntea Capelei de Stat din Berlin (nu din Dresda, aşa cum se tot anunţă la RRM. Ba cineva ne-a informat că vedeta serii este „celebrul tenor...”). Concertul nr. 24 pentru pian şi orchestră în do minor de Mozart nu e dintre cele subit ataşante, putând fi încadrat restrânsei serii a celor pe care le-aş numi „dramatice” (nr. 20 în re minor, ale cărui cadenţe, datorate lui Beethoven, îi şi explică... seriozitatea, şi nr. 25, în ciuda tonalităţii: do major). Barenboim a refuzat să ofere vreun bis. Zgârcitul!
În partea a doua, a dirijat, fără partitură!, colosala Simfonie a VII-a în mi major de Anton Bruckner, cel mai mare succes repurtat de compozitor în viaţă fiind. O execuţie de top. Succes uriaş, pentru dirijor şi orchestră, de această dată.
Perla zilei. Intervievat în legătură cu aportul Corului Radio la reuşita Simfoniei a III-a de Enescu, ieri seară, sub conducerea lui Gergiev, dirijorul acestuia, D.M.G., ne-a asigurat că: „Am lucrat în detaliu fiecare amănunt...”.  Se putea şi invers, maestre!

14 septembrie – Barenboim, convingător (fără genialitatea unor LipattiHaskil sau Arrau), în exuberantul Concert nr. 22 în mi bemol major de Mozart (revelat mie, cu ani în urmă, de marea Alicia de Larrocha). Armoniile curg necontenit, într-un şuvoi melodic pornit parcă să te răpună prin suprasolicitare senzorial-artistică (precum parfumul snopilor de crini pe sinucigaşii... esteţi). Toate notele sunt la locul lor, ca să parafrazez promptul răspuns servit de Mozart lui Iosif al II-lea, după premiera cu Nunta lui Figaro, când împăratul, vrând să se dea expert, afirmase că opera are „prea multe note”. Răspunsul exact al salzburghezului fusese: „Sunt atâtea câte trebuie, Maiestate.”

Simfonia Dante de Franz Liszt, tenebros-misterioasă, cu doar câteva pasagere răbufniri mai tumultuoase şi cu intervenţia corului de femei din final (pregătit, aici, de Iosif Ion Prunner), a impresionat adânc asistenţa, care i-a aplaudat îndelung pe interpreţi. Muzica lui Liszt mă mişcă mult în Rapsodiile ungare, în poemele simfonice (gen de el creat), în fanteziile şi parafrazele pianistice (cu sau fără acompaniament orchestral), dar mai puţin în cele două concerte pentru pian, prea avangardist-abstracte prin raportare la epoca romantică a conceperii lor. Ele denotă, ştiu asta, vizionarismul creatorului autentic care îşi depăşeşte epoca prin anticiparea celei următoare.

15 septembrie – La pupitrul orchestrei „Virtuozii din Bucureşti” (fondată de Horia Andreescu), un dirijor faimos pentru „limitarea” lui repertorială – între baroc şi clasicism: olandezul Ton Koopman. Programul i-a reflectat preferinţele: Haydn (Simfonia nr. 104 „Londra”), Mozart (Concertul nr. 23 pentru pian şi orchestră în la major KV 488, cu un solist „comme il faut”: Aleksandr Kobrin) şi iarăşi Mozart, pentru a doua parte a concertului: Simfonia nr. 41 în do major „Jupiter” – un elocvent „final de carieră” simfonică pentru marele salzburghez (spun unii), un grandilocvent discurs omagial (risc eu o părere), destinat să-i smulgă mai-marelui zeilor măcar promisiunea unui loc în Olimp. Mozart l-ar fi primit oricum...

La orele 19 fix, am părăsit incinta Ateneului, preocupat să ajung la Opera Naţională, unde tocmai începea premiera noii montări cu Oedip de George Enescu. Oraşul, împânzit de poliţişti care, tot dirijând circulaţia, mai curând o încurcau, devenise parcă şi „mai” infernal sub valul de căldură abătut asupra lui. Taxiul m-a lăsat fix în faţa Operei, unde era aşternut un covor roşu pe care, neştiind cine mă precedase, l-am ocolit cu grijă. Nu fuseseră nici Radu cu MargaretaBăsescu nici atât (îl are ca oaspete pe prezidentul Italiei), ci, după cum aflat-am la pauză, cvasi-anonimul vice-primar al Capitalei. (Explicaţia prezenţei sale a venit la recepţia de după spectacol, când i-a premiat, pentru contribuţia la reuşita festivalului, pe HolenderIonescu-ArboreIgnat ş.a.)
M-am furişat în sală în timpul unui balet „ticluit” de Răzvan Mazilu pentru celebrarea naşterii lui Oedip, în palatul lui Laios. O scenografie debusolantă, îndeosebi la  capitolul costume, prin eclectism (ca să nu zic prolixitate), prin absenţa oricărei trimiteri la grecitate (cea antică, se înţelege, dar cum s-o reproşezi scenografului, când însăşi muzica baletului pomenit mai sus are ca sursă inspiratoare folclorul... românesc?). Iocasta semăna cu Turandot, Marele Preot cu un satrap assiro-babilonian, Laios părea descins de pe templele aztece („servit” fiind şi de chipul amerindian al tenorului Hector Lopez), Sfinxul trimitea cu gândul la o zeitate polineziană, corul – să juri că „(e)migrase” din Nabucco, iar ciobanul... ciobanul era, parol!, 100% mioritic (dar poate că ciobanii au arătat şi vor arăta, oricând şi oriunde, la fel). Motivată, ca să fim drepţi, prezenţa implacabilelor Erinii – devenite, în final, blânde Eumenide –, prin plasticitatea mişcărilor, a costumelor (roşu cu negru) şi a machiajului. Tiresias – tratat (ce straniu!) ca un alter-ego ori pandant al lui Oedip... Ultimul act, un imens acvariu unduind în splendide nuanţe de albastru, a fost şi cel mai izbutit, tot aici, mişcarea corului, a soliştilor aflându-şi, în sfârşit, coerenţa după care eu, spectatorul, „tânjisem” preţ de alte trei. Aşadar, câteva idei regizorale clare, valide estetic şi funcţionale stilistic, concurate mai curând... neloial de cele abandonate la jumătatea drumului ori care nu şi-au aflat justificare (simbolul spiralei, imprimat pe costume şi proiectat, cu obstinaţie, pe pânza decorului). Să divulgăm şi numele „făptaşelor”: Anda Tăbăcaru Hogea (regia) şi Viorica Petrovici (scenografia).
Foarte buni, vocal şi scenic, majoritatea interpreţilor: Ştefan Ignat (Oedip), slujit de un glas mai puţin aspru, dar nu la fel de răscolitor ca al lui David OhanesianOana Andra, frumoasă şi expresivă în Iocasta, chiar dacă memoria rolului va purta mereu  amprenta vocalităţii dramatice şi contururile statuare ale Elenei CerneiHoria Sandu, (Tiresias); Ecaterina Ţuţu (Sfinxul) ş.a. Notă discordantă: Ştefan Schuller, în Marele Preot („sub orice critică”, ca să-l citez pe Ioan Holender). Tiberiu Soare a exercitat un atent, riguros şi totodată flexibil control dirijoral asupra acestei lucrări complicate din toate punctele de vedere (scriitura orchestrală punând, în opinia specialiştilor, cele mai mari probleme), aplauzele sporite ale publicului confirmându-i izbânda.
Paradoxuri... naţionale. Muzicologul Costin Popa îmi semnalează o plăcuţă fixată lângă una din uşile de acces în incinta Operei. Mă apropii şi citesc inscripţia: „Monument istoric – 1953”. Ia te uită: o clădire stalinistă, replică a celei din oraşul georgian Frundze (ăsta da copyright!), la egalitate de statut istorico-artistic cu biserici, castele şi palate vechi de sute de ani, aflate nu o dată într-o precară stare de conservare, de nu chiar în pragul prăbuşirii...

16 septembrie – Sala Mare a Palatului găzduieşte unicul concert al Filarmonicii din Viena, sub bagheta Franz Welser Möst, noul director muzical al Operei de Stat. O interpretare „ca la mama acasă” sau, mai bine zis, „ca la tatăl ei acasă”, a Simfoniei concertante pentru vioară şi violă de Mozart, cu doi tineri solişti: Fanny Clamagirand şi Antoine Tamestit. După Intermezzi pentru orchestră de coarde op. 12 de George Enescu, redaţi cu multă acurateţe, a urmat Simfonia nr. 5 în fa major de Antonin Dvořák, printre cele mai puţin seducătoare din cele 9 compuse de acesta (la fel de rece mă lasă cea de a 2-a). Execuţia a fost la înălţime, dar tot nu m-a determinat să-mi schimb părerea. Miltiade Nenoiu mi-a dat finalmente dreptate.

La Ateneul „de noapte”, prima din cele trei seri rezervate creaţiei lui Felix Mendelssohn-Bartholdy. La pupitrul „Cameratei Salzburg” – Cristian Mandeal. Am ascultat o celebră violonistă a zilelor noastre, Isabelle Faust, într-o celebrissimă partitură a tuturor timpurilor (Concertul în mi minor op. 64) care a sunat, pe Stradivarius, ca un pârâu de munte: pur, cristalin şi (la fel de) rece. Să mă ierte doamna Faust, dar interpretarea domniei sale m-a lăsat, cum ar zice francezul, „sur ma faim et sur ma soif”. Nu-l pot uita (şi nici nu vreau!) pe Maxim Vengerov parcurgând acelaşi concert – tot la Bucureşti, acum 10 ani –, cu exultanţa lui charismatică, redevabilă simultan lui Dumnezeu şi lui Lucifer (Ecce Faust!), cu acea capacitate unică de a empatiza spontan cu sala şi cu fiecare ascultător în parte, la puterea lui de a-l subjuga instantaneu şi definitiv pe melomanul cu adevărat sensibil.

17 septembrie – Bisul bachian oferit de violonista Midori (după Concertul de Walton, executat cu concursul Filarmonicii Regale din Liverpool), m-a iritat (şi nu doar pe mine) prin lungimea lui. În partea a doua, orchestra britanică, dirijată de Vasily Petrenko, un tânăr foarte înalt, cu braţe lungi şi mlădioase, „desfăşurate” atât cât era... necesar, ne-a fermecat cu acordurile Simfoniei nr. 7 în do diez minor de Prokofiev. O partitură care alternează, într-un savant dozaj, tonuri, ritmuri şi acorduri dintre cele mai diverse, de la pasaje melancolice de stepă rusă la secvenţe „dansante” culese parcă de pe Broawday (compozitorul petrecând mulţi ani „în lumea liberă”, înainte de a se lăsa ademenit de cântecul de sirenă al perversei propagande bolşevice şi de a reveni în patria... fatală. Naivitatea i-a fost pedepsită, mai întâi, prin acuzele de „formalism” aduse creaţiei sale şi, ulterior, prin moartea în aceeaşi zi cu Stalin: dispariţia lui Prokofiev a trecut aproape neobservată, presa vremii fiind dirijată s-o „deplângă” pe aceea a unui geniu al răului decât s-o deplângă, fără ghilimele, pe aceea a unui geniu pur şi simplu).

În ciclul „Concertele de la miezul nopţii”, surorile Katia şi Marielle Labeque, un tandem artistico-mediatic lansat la începutul anilor ’80, au înnebunit publicul cu apariţia lor de copii-minune (de 58 şi, respectiv, 60 de ani!), în  Concertul pentru două piane şi orchestră în mi major de Mendelssohn-Bartholdy. O abordare divistic-hollywoodiană, de un gust... ambiguu, prelungită prin bisul jazzistic zdrăngănit cu un soi de frenezie ebrietară, ca la un chef prelungit până în zori. Cupola aurită a Atenelui Român a tolerat, cu graţie aristocratică, şi această „ieşire”... franco-americană.

18 septembrie – La Sala PalatuluiRoyal Liverpool Philharmonic Orchestra ne-a servit, ca aperitiv (muzical, desigur), Simfonia în 3 mişcări de Igor Stravinski, un mixtum-compositum stilistic destul de comestibil, urmat de superbul Concert nr. 3 pentru pian în do major de Prokofiev, cu Aleksei Volodin la instrumentul solist. Nimeni nu mi-a mai revelat până acum, cu atâta claritate, paleta de culori a acestui opus, arhitectura lui aparent complicată, dar, în fapt, accesibilă, dacă o „contempli” atent şi fără idei preconcepute. Aparţine, în definitiv, unuia din cei cei mai fecunzi melodişti ai veacului XX.

A urmat dramatica Simfonie a III-a în la minor op. 44 a celuilalt mare Serghei (Rahmaninov), într-o execuţie de zile mari, cu un splendid sound – amplu, catifelat, rotund – al orchestrei, sub bagheta acestui tânăr şi înzestrat dirijor: Vasily Petrenko.
Noaptea, la Ateneu, o parcurgere didactic-bătrânicioasă a, de fapt, sclipitorului Concert nr. 1 în sol minor pentru pian de Mendelssohn-Bartholdy (solist: Jean-Bernard Pommier). Pentru melomanul român, referinţa interpretativă absolută a piesei o constituie Valentin Gheorghiu. Personal, am încă una, ceva mai... eroică: Rudolf Serkin, acompaniat de Orchestra din Philadelphia, dirijată de Eugene Ormandy. Tempi passati!

19 septembrie – Program integral Ceaikovski, susţinut de Filarmonica din Israel, dirijată de Zubin Mehta. Solist Vadim Repin, în Concertul în re major pentru vioară. Cu toată strălucita lui reputaţie, Repin a oferit o versiune „de stagiune” a celebrului opus, onorând parcă o obligaţie căreia nu i s-a putut sustrage în ultimul moment. Aceasta a fost opinia multora din ascultătorii serii. Şi-a mai „spălat păcatul” prin spectaculos-virtuozisticul bis paganinian (Carnaval la Veneţia).

Vedeta serii tot Mehta s-a vădit, până la urmă. Încă drept şi prestant la cei 75 de ani, aureolat de propria-i legendă, a condus cu aplomb rutinat o orchestră de elită. Discursul muzical s-a menţinut la o altitudine constantă, ceea ce mi-a făcut aproape suportabilă reîntâlnirea cu un compozitor care, ascultat cândva până la saturaţie, nu mai exercită asupra mea aceeaşi fascinaţie. Cel mai mult mi-au plăcut... bisurile.

20 septembrie – După dipticul ceaikovskian de ieri, astă-seară Mehta şi orchestra israeliană ne-au oferit un program compozit: EnescuBrahmsMahler. Mă întreb dacă universalistul maestru va fi mers pe ideea subtilă a unor afinităţi, Enescu fiind o vreme contemporan cu ceilalţi doi, cunoscându-le şi admirându-le opera, deci lăsându-se inevitabil influenţat de ea.

Simfonia a 5-a în do diez minor este una din cele mai cunoscute şi mai îndrăgite din creaţia de gen a lui Gustav Mahler, datorită, mai ales, sublimului Adagietto, devenit „şi mai” celebru prin includerea pe coloana sonoră a filmului Moartea la Veneţia, realizat de Luchino Visconti la începutul anilor ’70. La fel s-a întâmplat cu al 21-lea Concert pentru pian de Mozart, devenit Elvira Madigan, după titlul peliculei pe a cărei coloană sonoră a figurat (cam în aceeaşi perioadă).
La finalul concertului – sesiune de autografe Zubin Mehta. M-am aşezat şi eu la coada formată de melomani. Faimosul dirijor a apărut însoţit de doamna Mehta, o blondă planturoasă, îmbrăcată în roşu corail, care l-a asistat aşezată pe un scaun la dreapta lui. (De profesie actriţă, cu o carieră notabilă în cinema şi televiziune, în perioada 1959- 1976, Nancy Kovack a devenit doamna Mehta în anul 1969.) Sătul parcă de glorie şi adoraţie, dar fără trufie, marele Mehta a semnat, într-un fel de transă, fotografii, afişe, bookleturi de CD-uri etc. A tresărit uşor recunoscându-se alături de soprana V.Z., în fotografia realizată după debutul ei în Aida, la Montréal, acum 46 de ani. I-am oferit soţiei un exemplar cu dedicaţie (pentru maestru) din volumul Canta che ti passa (postfaţat şi reparat, în toate sensurile, de către subsemnatul. Superbă gratuitate!).
Picanteria zilei. Pe esplanada Sălii Mari a Palatului, muzicoloaga E.S. tuna şi fulgera... neacademic, cu martori de ambe sexe: „Câte zile oi mai avea de trăit de azi înainte, 80 de ani dacă apuc, nu mai ascult Bruckner şi Mahler. O labă lungă şi tristă, fără ejaculare. O freacă şi o tot freacă şi nu mai termină odată. Iar Yefim Bronfman [solistul Concertului nr. 2 pentru pian de Brahms] putea să stea acasă.” „Ca şi Pommier, acum două seri”, pun şi eu, bucuros că mi se oferă ocazia, paie pe foc.

21 septembrie – Preferat Evgheni Oneghin, la Opera Naţională, ca alternativă la Concertul nr. 1 pentru pian de Brahms, cu Hélène Grimaud solistă, la Sala Palatului. I-am făcut onoarea în ediţiile anterioare, dar niciodată nu m-a convins cu adevărat. Dacă îşi alegea o cu totul altă meserie, arta interpretării pianistice nu pierdea nimic fundamental. Moartea lui Lipatti – ei, da! – a fost o pierdere incalculabilă. Ţinerea sub obroc a lui Vladimir Sofronitsky, de către regimul sovietic, a fost o altă mare eclipsă culturală, care a privat lumea de bucuria întâlnirii cu un imens talent. E redescoperit abia în ultimii ani, datorită înregistrărilor rămase. Bine că există!

Aşadar, am văzut şi ascultat, pentru prima dată integral, Evgheni Oneghin de Ceaikovski. Nu sunt un consumator de operă rusă şi nici n-am făcut eforturi speciale să mă apropii de ea. Cunosc, desigur, fragmente (uverturi, arii, coruri, duete) din majoritatea creaţiilor de gen ale marilor compozitori de la Răsărit, am ascultat de cel puţin două ori Dama de pică în transmisiune radiofonică şi chiar m-a tulburat. Soliştii din seara aceasta au fost, scenic şi mai ales vocal, în rol, cum se spune: Levente Molnár (Oneghin), Iveri Tamar (Tatiana), Marius Brenciu (Lenski) – fratele cu voce al lui Horia – şi veteranul Pompeiu Hărăşteanu, la concurenţă de vârstă cu personajul (Gremin). În rolul doicii, am re-remarcat-o pe tânăra mezzo-soprană Sorana Negrea. Scenografia – clasică, evocând Rusia lui Puşkin, ca şi regia lui Ion Caramitru – echilibrată, adică reticentă cu extravaganţele deseori goale de conţinut ale „modernismului”. O găselniţă pasabilă – Tatiana copil, se spune în program, dar eu i-aş atribui altă... simbolică identitate –, animată de o fetiţă (odrasla uneia din solistele operei – că era mai la îndemână!) – care se străduia să fie expresivă. Iurie Florea a dirijat cât a putut el de bine. Bravo!

22 septembrie – Am regretat că nu m-am dus la Sala Radio, pentru recitalul interpretei israeliene Chava Alberstein. La Ateneu, urmărisem, de la ora 17, un program Mozart dirijat de Ton Koopman, în fruntea Orchestrei Baroce din Amsterdam şi a unor solişti de clasă. Impecabil, adică muzical, în stil, fără artificii.

Spuneam că am regretat, fiindcă ceea ce mi-a fost dat să aud la Sala Palatului m-a umplut de o sfântă mânie: un pianist care a maltratat arhicelebrul Concert nr. 2 în do minor de Rahmaninov. În primele zece minute, nici nu m-am dumirit ce ascult. Degeaba îşi „vălurise” dumnealui părul ca să semene cu Van Cliburn în tinereţe, că din degete nu-i ieşeau nici pe departe sunete de calitatea legendarului său predecesor. O alternanţă de platitudine şi de brutalitate de care s-ar feri, din mândrie... profesională, până şi clămpănitorul celui mai periferic şantan. La final, publicul parcă înnebunise. Iar mastodontul s-a apucat să dea bis după bis, cu o ferocitate care a deşelat, mai mult ca sigur, inocentul Steinway de concert al Sălii Palatului. Asistenţa – în delir.
Cineva trebuia să se ducă să se culce şi eu am fost acela.

23 septembrie – Cristian Mandeal, la pupitrul Orchestrei Române de Tineret, întemeiată de Marin Cazacu, maestru şi om nepereche, a trecut proba unei prospeţimi, vigori şi jubilaţii artistice cu adevărat... juvenile. A făcut spectacol fără să cedeze un pas tentaţiei facilului, fără să-şi trădeze cu nimic vocaţia de mentor şi maestru al baghetei. Generos cu bisurile (SibeliusStraussDinicu), a ridicat, la propriu, sala în picioare.

Şi mai coulant cu bisurile (patru la număr) a fost formidabilul violonist germano-american David Garrett, după dificilul Concert în re major op. 61 de Beethoven. Dacă ţinuta neconvenţională le poate provoca oarece „strepezeală” celor obişnuiţi cu fracuri şi papioane – deşi, după vizitele lui Nigel Kennedy, publicul românesc a devenit ceva mai îngăduitor cu eventuale apariţii rebarbative –, să sperăm că talentul înnăscut, solida viziune interpretativă şi virtuozitatea ca mijloc de expresie îşi vor afla, în respectivii „purişti” vestimentari (dar nu numai în ei), judecători cu adevărat obiectivi. Nu a fost totul perfect în Concertul de Beethoven (aşa ceva nu se poate, aşa ceva nu există, aşa ceva nu e de dorit!), dar nici „derapaje” flagrante de la stil, de la muzicalitate, de la... Beethoven n-au fost. David Garrett posedă, odată cu incontestabilul atù al tinereţii (e născut în 1980), calitatea ei consubstanţială: entuziasmul, bucuria de a cânta. Spună puriştii ce-or vrea...

24 septembrie – Pentru că „regina-mamă”, abia întoarsă din cele străinătăţuri, dorea să mai „prindă” şi ea ceva din festival, am însoţit-o la Operă, înlocuind astfel Sala Palatului şi Simfonia a IX-a de Gustav Mahler (Orchestra naţională a Franţei, dirijor: Daniele Gatti) cu o seară de balet susţinută de Compania de Balet a Operei Naţionale din Bucureşti. Un regal dansant, de la coregrafia clasică a lui Balanchine (pe acorduri de Glinka şi Ceaikovski) la cea contemporană imaginată de Jiří Kylián (pe aşa-zisa muzică a lui Steve Reich, un sunet repetitiv fără absolut nici o variaţie modală, de ton ori de intensitate). Coregrafic vorbind, a fost variat, dinamic, inspirat. Acustic vorbind, a fost un drum invers, de la extaz la „agonie”. N-am prejudecăţi atunci când vine vorba de dans modern, îmi doresc numai ca el să aibă drept suport sonor o creaţie muzicală... adevărată (dar, atenţie!, nu cu rezultate à la Gigi Căciuleanu). Iar din secolul XX ai, slavă Domnului!, de unde alege.

Noaptea, la Ateneu, oratoriul Anotimpurile de Joseph Haydn, cu simpaticul Adám Fischer (mai vârstnicul frate al lui Iván) la pupitrul Corului şi Orchestrei „The Age of the Enlightenment”, după ce, ieri seară, acelaşi ansamblu interpretase, sub bagheta lui Trevor Pinnock, oratoriul Creaţiunea, de acelaşi compozitor. O muzică divină, pe versurile „profane” ale lui Gottfried von Switen (1733-1803) şi James Thomson (1700-1748) – în Anotimpurile –, după o muzică divină pe un text... divin, în Creaţiunea. Soliştii (Christina LandshamerToby Spence şi Matthew Rose, în prima seară, respectiv, Simona SaturovaBernard Richter şi, iarăşi, Matthew Rose, în cea de-a doua) au oferit autentice lecţii de canto clasic, de slujire a muzicii cu sacerdotală devoţiune. Unele uşoare inadecvări, dacă vor fi fost (de nu cumva doar în închipuirea acelor „piqués”, cârtitori şi cusurgii care-şi ucid plăcerea audiţiei prin apelul la modele absolute (sic!) tot de ei inventate), au trecut în plan secund, pentru bucuria pură a muzicii, atât de bine nutrită (şi) de acustica de aur a Ateneului Român.

25 septembrie – A venit şi ultima seară a festivalului. Era... inevitabil. Daniele Gatti şi Orchestra Naţională a Franţei au evoluat într-un program inevitabil... franţuzesc. Dirijorul a trecut, fără pauză, într-un soi de aglutinare tematico-stilistică, de la Ibéria lui Debussy la Bolero-ul lui Ravel, pentru a încheia „pour de bon” cu uvertura la Carmen de Bizet. Dar să n-o uit pe Han-Na Chang – solistă în Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră în si minor de Enescu. O tonalitate, pare-se, convenabilă violoncelului – după „descoperirea” şi impunerea ei de către Dvořák, prin magnificul concert dedicat acestui instrument, Himalaya solistică de calibrul Re major-ului pentru vioară de Beethoven –, din moment ce a tentat şi doi români foarte diferiţi ca limbaj componistic: George Enescu (impresionist, în Simfonia concertantă...) şi Constantin Dimitrescu, semnatarul unei creaţii (Concertul nr. 2) care pastişează imprudent-insolent-impenitent capodopera confratelui ceh. Han-Na Chang s-a străduit să pară convingătoare în demersul ei solistic, dar n-a egalat lectura, mult mai aplicată, a lui Steven Isserlis, de acum doi ani.


Theodor Rogin
(sept.-oct. 2011, apărut în "Literatorul", nov.-dec. 2011 )


                                            ______________________________


3. POVESTE CU CÂNTEC
FESTIVALUL INTERNAŢIONAL „GEORGE ENESCU
Cronică-jurnal de meloman a celei de-a XXI-a ediţii
Bucureşti, 1- 28 septembrie 2013

Orchestrele şi dirijoriiCu una-două excepţiiorchestrele prezente în Festivalul George Enescu” au impresionat prin altitudinea calitativă a interpretărilorFiecare din aceste ansambluri reflectă personalitatea dirijorului aflat în fruntea lui, mai ales dacă e vorba de un maestru permanentcontractat pe un număr (maimare de anişi nu de un oaspete pasagerUn ansamblu excepţional nu poate da adevărata măsură a valorii sale dacă la pupitru se află doar un dirijor „bun”, după cum un ansamblu mediu îşi poate depăşi, fie şi pentru o singură searăimuabila (?condiţiedacă are şansa întâlnirii cu o baghetă de geniuMajoritatea acestor orchestre au făcutmai presus de oricedovada unei extraordinare culturi a sunetului, obţinutăfără doar şi poateprin înmănuncherea timbralităţilor specifice tuturor partidelor instrumentale.

SoliştiiPublicul are asupra unei prestaţii orchestrale o percepţie mai unitară decât asupra soliştilorcând vocile contra pot fi adesea mai numeroase şi mai radicale decât cele pro. La unii din aceşti solişti – mult lăudaţi – ne-am dus cu saculdar ne-am întors cu el doar pe jumătate plinCeea ce nu înseamnă... PLINSă sperăm că data viitoare vor fi mai „vrednici”. Nu vreau să caut nod în papură şi nici să minimalizez pe nimenidată fiind reputaţia crescândă de care se bucurămai ales în afara graniţelorFestivalul „George Enescu”. În unele situaţiie chestiunepur şi simplude afinităţide faptul că tuascultătorpoţi să nu te regăseşti pe aceeaşi lungime de undă cu un solistcu un dirijorcu un... compozitorÎn altelepoate fi vorba de o zi mai puţin fastă (inspiraţional vorbindpentru cel chemat să însufleţească o orchestră sau o partitură solisticăProblema apare când mai mult de jumătate din public se arată nemulţumit de rezultatDar n-a prea fost cazulţinând cont de nivelul artiştilor invitaţi.

RepertoriulOferta unui astfel de eveniment se constituie îndeobşte din titluri „populare”, familiare publicului comundar nu se poate limita exclusiv la eleDiversificarea ofertei rămânelucrul e limpede, un obiectiv constant al organizatorilor festivaluluidin cel puţin două considerentepentru că „firma” obligă şi pentru că există melomani cu un orizont de aşteptare mai largPrin urmaretrebuie să ai nişte vârfuridacă nu chiar noutăţi repertoriale absolutecare să polarizeze interesul ambelor „tabere”: connaisseurs şi amateurs. Bicentenarul Verdi–Wagner a fost un bun punct de plecare pentru programarea unor titluri din creaţia celor doi monştri sacri ai opereiLe vom consemna pe toate la momentul oportun.
Dar festivalul nu înseamnă numai concerte, recitaluri, spectacole de operă şi baletîn săli cu destinaţie expresăPanoplia manifestărilor este mult mai vastăconferinţe şi simpozioane pe temeevidentmuzicaleîn suita cărora „partea leului” îi revine lui Enescu şi creaţiei saleworkshop-uriexpoziţii în spaţii consacrate ori neconvenţionaleproiecţii de filme ş.a.m.d. Spaţiul amenajat între Ateneul Român şi Fundaţia Universitară „Carol I” a devenit de ani buni o... agora muzicalăPiaţa Festivalului.
Să-ncepemdară!

*
1 septembrie – Staatskapelle Berlin şi Daniel Barenboim deschid festivalul cu Rapsodia nr2 în Re major op11 de George Enescu, sora mai puţin glorioasă a celei dintâi. De ce oareE limpede că Enescu a conceput-o ca pe o piesă complementară şi cu şanse teoretic egale a prea celebrei Rapsodii nr1 în La major. Sunt, fiecare în parte, ilustrarea laturii dionisiace, respectiv, apolinice, a sufletului românesc. Mobil, vivace, jubilatoriu până la uitare de sine – dionisiac, aşadar, în prima rapsodie. Melancolic, şăgalnic, visător, iarăşi până la abandon – apolinic, deci, în cea de-a doua. Spleen-ul nostru naţional, nu fără diagonala acelui „lasă-mă să te las”, care i-a dus pe străini la exasperare sau la... resemnare: „Nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère...” (Raymond Poincaré).
Seara a continuat cu Concertul nr4 în Sol major pentru pian şi orchestră – prin care Beethoven, favorizând instrumentul solistic, a remodelat tiparele genului (cum a făcut, de fapt, cu toate genurile). Radu Lupu – din nou la Bucureşti, după 8 ani – s-a menţinut, prin temperanţa proprie artistului-gânditor, departe de orice tentaţii virtuoze. Urechea mea a tradus această temperanţă şi prin cadenţa prea lentă a discursului, făcându-se a nu înregistra note ratate ori în plus (!), aşa cum i se întâmplă oricărui mare pianist care cântă fără partitură. A urmat o audiţie, cred eu, absolută pentru sala noastră de concert: Simfonia nr2 în Mi bemol major op63 de Edward Elgar – o lucrare din categoria celor pe care le asculţi şi apoi le uiţi (chiar dacă Barenboim a catalogat-o drept „splendidă” şi i-a dat o interpretare aşijderea). Primul bis oferit de berlinezi: Valse triste, de Sibelius. După o simfonie nesărată, un vals trist nu poate lăsa decât un gust... amar. Se va fi „prins” ori nu de asta, Barenboim ne-a revivifiat cu Poloneza din Evgheni Oneghin de Ceaikovski.
La Ateneul „de noapte”, insolitul Cameron Carpenter, îmbrăcat multicolor şi... coafat ca în gay-cluburile oricărui mare oraş european sau american, a preschimbat orga – din sobră, cum o ştim – într-un instrument la fel de... policrom. Cortina!
 2 septembrie – La Sala Palatului, Radu Lupu şi Daniel Barenboim fac tandem în Concertul nr10 în Mi bemol major pentru două piane de Mozart. Deşi aşezat cu spatele la public, Barenboim păstra la vedere jocul degetelor pe claviatură; Lupu era cu faţa spre noi, dar nu se vedea nimic, pianele fiind amplasate coadă-n coadă. Aşa că l-am judecat pe Lupu după Barenboim. Adică... favorabil. Bis-urile, tot din KV-ul mozartian, au fost mai presus de cuvinte. Pentru Quatro pezzi sacri de Giuseppe Verdi, s-a apelat la Corul Filarmonicii bucureştene (dirijor: Iosif Ion Prunner), cor pe care Barenboim a ajuns să-l aprecieze foarte mult, încă de la precedenta ediţie. Nu pot trece peste cele două bis-uri: preludiile din Traviata (actele I şi IV) şi, în sfârşit!, uvertura la Vecerniile siciliene. De ce în sfârşit!? Păi de când o aşteptam, în locul celei preferate de majoritatea dirijorilor: La forza del destino! Abia ce-i spusesem unui cunoscut că mai am puţin şi-l rog pe Cristian Mandeal s-o „dea” pentru mine, că îi şi aud acordurile. Cu Barenboim! Magnific!
3 septembrie – La Sala Palatului, americana Pittsburgh Symphony Orchestra, condusă de austriacul Manfred Honeck, o acompaniază pe chinezoaica Yuja Wang (26 de ani) în ceaikovskianul Concert nr1 în Si bemol minor pentru pian. Cu o apariţie de manechin (rochie portocalie cât palma, pantofi cu tocuri cui), pianista a avut o parcurgere adecvată a unei partituri eminamente „virile”, în care cele mai durabile mărturii artistice le-au lăsat, tocmai de aceea, interpreţii masculini. S-a purtat cu pianul ca şi cu un animal în arenă: l-a făcut să-şi arate supunerea după ce, în prealabil, îl dresase bine.
Manfred Honeck are temperament, nu glumă. Primul argument: 6 copii. Al doilea: alegerea Simfoniei nr5 în Re minor op47 de Şostakovici. Bine cromatizată şi intens contrastantă în structura părţilor, lucrarea a rămas printre cele mai cântate din creaţia compozitorului sovietic „de expresie” rusă. Honeck a încheiat seara cu două bis-uri: unul liric (Fauré) şi altul american, jazzistic, în care a insinuat, glumeţ, primele acorduri din Rapsodia I de Enescu. Publicul a aplaudat frenetic o orchestră remarcabilă.
4 septembrie – rusul Serghei Dogadin (25 de ani), fără cusur în Poemul pentru vioară şi orchestră de Ernest Chausson (una din piesele îndrăgite şi înregistrate memorabil de Enescu), dar şi în Introducere şi Rondo capriccioso op28 de Saint-Saëns (opus detestat de acelaşi Enescu!). Bis: emblematicul Capriciu nr24 de Paganini.
Filarmonica Naţională a Rusiei s-a lansat apoi în execuţia Simfoniei nr1 în Re minor de Serghei Rahmaninov. Neoromanticul rus, mondializat (sau globalizat, că tot „se poartă”) graţie pianisticii sale, a scris trei simfonii şi toate sunt dramatice, convulsiv-seismice – surprinzătoare, orice s-ar spune, pentru componistica unui poet al pianului, cum a fost el. Acest prim opus de gen (nr. 13 în catalogul creaţiei), compus la 22 de ani, farmecă tocmai prin indecizia stilistică de la graniţa dintre juventute şi maturitate, are tensiune, impetuozitate, dar şi un suflu liric de sorginte marcat slavă. Bis-urile au fost, şi ele, din categoria nec plus ultra: Ceaikovski, Jimenez, Haciaturian. Vladimir Spivakov a condus magistral un ansamblu de 100 de instrumentişti unul şi unul. Parcă imun la efort, mereu cu zâmbetul pe buze, are o căldură şi o bucurie contaminante ale actului artistic pe care-l oficiază cu imensă dăruire. Aşa era ca violonist, aşa a rămas şi ca dirijor.
Noaptea, într-un Ateneu devenit neîncăpător, Radu Lupu a vrăjit realmente publicul cu impunătoarele sonate nr. 20 şi 21 de Franz Schubert – compozitor faţă de care manifestă o afinitate specială –, interpretate în memoria pianistei Mihaela Ursuleasa, dispărută prematur, în august 2012.
5 septembrie – Orchestra din Paris şi estonianul Paavo Järvi – fiul celebrului său tată, Neeme – ne oferă uvertura operei Le Corsaire de Berlioz, pentru ca norvegianca Vilde Frang să evolueze apoi într-o partitură căutat-dificilă, despre care simţi că nu va deveni niciodată „a ta”: Concertul în Re minor pentru vioară şi orchestră de Britten. După pauză, Simfonia nr3 cu orgă de Camille Saint-Saëns – partea solistică nefiind cântată la orgă, ci la armonium... amplificat. Că Sala Palatului nu e, oricum a-i lua-o, o catedrală!
6 septembrie – Opera Naţională Bucureşti: premieră cu Otello de Verdi. Peter Seiffert înlocuit cu Marius Vlad Budoiu (pentru rolul titular) şi Nicoleta Ardelean cu Iulia Isaev (Desdemona). Ştefan Ignat (Iago) a rămas pe poziţii. Regia – modernist-aiuristică: Vera Nemirova (după ce vezi aşa ceva, începi să manifeşti o duioasă îngăduinţă faţă de producţiile Andei Tăbăcaru-Hogea). Scenografia – minimalist-penuristică: Viorica Petrovici. Conducerea muzicală: Keri-Lynn Wilson (SUA). Tragedia maurului orbit de gelozie şi-a aflat un bun vehicul vocal şi actoricesc în tenorul Marius Vlad Budoiu, după cum Desdemona sopranei Iulia Isaev a cheltuit cvasi-totalitatea accentelor, inflexiunilor şi lacrimilor rolului. Ştefan Ignat e un bun bariton-actor, dar consistenţa rolului Iago l-a depăşit: perversitatea diabolică a personajului nu trebuie doar jucată, ci cumva... însuşită.
Nocturna de Ateneul Român i-a adus în faţa publicului pe violonistul Fabio Biondi şi al său renumit ansamblu, „Europa galante”, într-un program exclusiv vivaldian: o uvertură şi şase concerte din ciclul La Stravaganza. Fineţe, omogenitate, vibraţie sensibilă, adică... pe măsura aşteptărilor.
7 septembrie – Orchestra şi Corul Filarmonicii „George Enescu”, aflate sub bagheta britanicului Leo Hussain, au prezentat, la Sala Mare a Palatului, o premieră, din toate punctele de vedere, pentru auzul melomanului român: Gurre-Lieder de Arnold Schönberg. Lucrare vastă, de o complexitate copleşitoare, Gurre-Lieder (versuri: Jens-Peter Jakobsen, după o legendă medievală scandinavă care spune povestea unui adulter regal şi a dramaticelor lui consecinţe) posedă o dublă şi, evident, dialectică filiaţie stilistică: wagneriană şi straussiană (Richard). O muzică pe care fie o asculţi o dată în viaţă şi tragi linie, fie cauţi să ţi-o aprop(r)ii prin reaudiţii ulterioare, dar... în tranşe. Soliştii au fost, şi ei, de clasă internaţională: Nikolai Schukoff, Violeta Urmana, John Dazsak, Janina Baechle şi Victor Rebengiuc – care a narat un text reluat apoi, în Sprechgesang, de baritonul Thomas Johannes Mayer. La ce bun? Ori una, ori alta.
Sub cupola Ateneului, de la ora 22, 30, ansamblul „La Venexiana”, condus de Claudio Cavina, a prezentat prima creaţie din istoria operei: LOrfeo de Claudio Monteverdi. Totul la superlativ: voci excepţionale (Roberta Mameli, Furio Zanasi, Salvo Vitale ş.a.), acompaniament „de epocă”, public entuziast, dar pe mine m-a plictisit de moarte. Sunt (re)cunoscut ca mare iubitor de operă, dar de la Haydn la Puccini, cu rare incursiuni „dincolo” sau „dincoace”.   
8 septembrie – La Sala Palatului, Orchestra Română de Tineret a vizat  perfecţiunea, cu inimosul Lawrence Foster la pupitrul dirijoral, într-un program: Dan Dediu (Frenesia pentru orchestră op84), Johannes Brahms (Dublul concert pentru vioară şi violoncel, cu starul Pinchas Zuckermann şi consoarta, Amanda Forsyth, într-o flamboyantă rochie „à la Folies-Bergère”) şi Maurice Ravel (patru titluri, între care inevitabilul Bolero), suplimentat cu Fauré şi Glinka (Ruslan şi Ludmila).
În nocturnă, la Ateneu, interminabila dramă muzicală în trei acte Alessandro de Haendel, într-o garnitură solistică de temut, cu trei contratenori, un bas şi două soprane de top: Laura Aikin (Lisaura) şi Julia Lezhneva (Rossane). Acompaniamentul a fost asigurat de Orchestra „Armonia Atenea”, dirijor: George Petrou. Fiecare personaj a cântat cel puţin 5-7 arii, pe lângă duete şi scene de ansamblu. Cei din secolul al XVIII-lea – protipendada, mai ales – nu avea(u) ceva mai bun de făcut decât să-şi procure repetate orgasme... estetice ascultând jongleriile vocale ale acelor legendari „castratti” – substituibili, în contemporaneitatea noastră, prin glasul relativ similar de contratenor.
9 septembrie – Ateneul Român: „The Infernal Comedy” – Confesiunile unui  ucigaş în serie (scenarist şi regizor: Michael Sturminger; narator – ţineţi-vă bine: John Malkovich). Textul ca textul (pseudo-psihanalitic, în tot cazul nemotivând credibil devianţa patologică a personajului inspirator), rostirea ca rostirea (impecabilă, de către o voce pe care o recunoşti chiar şi în absenţa chipului de... killer al lui Malkovich), dar adevăratele „vedete” au fost ariile de Vivaldi, Haydn, Mozart, Beethoven, adică MUZICA, prin vocile sopranelor Laura Aikin şi Marie Arnet, care au fost parte din mizanscena povestirii, lăsându-se „posedate” şi „asasinate” pe scenă de maniacul sexual. A acompaniat Orchester Wiener Akademie (dirijor: Martin Haselböck). După spectacol, am asistat la conferinţa de presă susţinută de starul american, de autorul piesei şi de dirijor. Majoritatea întrebărilor venite din partea jurnaliştilor au fost deştepte şi formulate într-o engleză inteligibilă, drept pentru care şi Malkovich a răspuns cu modestia exersată a celui care-şi cunoaşte bine locul în ierarhia actoricească de la Hollywood şi nu numai.  
Aşa se face că n-am ajuns decât la partea a doua a concertului de la Sala Palatului, în care Orchestra Sinfonica Nazionale della RAI Torino a sunat perfect în Ritualul primăverii de Igor Stravinski. Creaţia, destinată Baletelor Ruse, stârnea, în 1913, prin agresivitatea-i fonică şi ritmică, unul din marile scandaluri din istoria muzicală a veacului XX. Tânărul dirijor Juraj Valčuha s-a gândit, apoi, că-mi face o plăcere dând ca bonus uvertura la Nabucco de Verdi. Şi n-a greşit.
10 septembrie – La Ateneul Român – participare... rarefiată. Cvartetul „Voces” îşi aniversează cei 40 de ani de existenţă prin prezentarea exhaustivă a Artei fugii de Bach. Să dai să.... fugi! Ovaţii în picioare, venite inclusiv din partea celor care moţăiseră ori făcuseră feţe-feţe în timpul concertului. Hypocrisie oblige!
La Sala Mare a Palatului, Orchestra Sinfonica Nazionale della RAI Torino a parcurs un program de muzică impresionistă: Respighi (Fontane di Roma), Debussy („Marea” – trei schiţe simfonice) şi Ravel (Daphnis şi Chloé). Re-construcţia atentă la detalii şi sunetul polisat au reliefat orchestraţia atât de rafinat-somptuoasă a celor trei piese. Bisul – „Intermezzo” din Manon Lescaut de Puccini – a fost o opţiune binevenită prin sondarea virtuţilor evocatoare. Succes garantat!  
11-12 septembrie – Integrala concertelor pentru pian de Ludwig van Beethoven, la Ateneul Român. Protagonist, în dublă ipostază de solist şi dirijor: Rudolf Buchbinder. Varianta interpretativă a reputatului pianist german i-a entuziasmat pe unii, dar i-a lăsat „reci” pe alţii. În ce mă priveşte, mă situez undeva la mijloc. „Lectura” beethoveniană a lui Buchbinder este una serioasă, profesionistă, atent elaborată. Lipsit de genialitatea nativă a unora din predecesorii ori contemporanii săi (care genialitate rezidă, în opinia mea, în calitatea tuşeului, dincolo de esenţa „vizionară”), Rudolf Buchbinder se dovedeşte viabil tocmai prin clasicitatea abordării. Nu e obligatoriu vetust, e, însă, uşor aseptic. 
11 septembrie – Orchestra dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia (Roma), păstorită de Antonio Pappano, s-a „descurcat” de minune în redarea Simfoniei nr9 în Mi minor „Din Lumea Nouă” de Antonin Dvořak. O paletă expresivă mai meridională, aureolată de soarele mediteraneean. Dar soarele străluceşte, probabil, la fel de intens pe ţărmurile americane ale Atlanticului ori ale Pacificului.
12 septembrie – Un eveniment aşteptat cu emoţie şi interes: Recviem-ul de Giuseppe Verdi, sub bagheta lui Pappano. Soliştii monumentalei creaţii vocal-simfonice au fost, în ordinea agreată de mine: Ekaterina Semenchuk (mezzo-soprană), Liudmila Monastyrska (soprană), René Pape (bas) şi Saimir Pirgu (tenor). Acesta din urmă şi-a pus pe cap o pălărie prea mare. Al său „Ingemisco” a sunat prudent, timid, lipsit de strălucirea eroică  pe care i-o imprima, spre exemplu, „the big Luciano” (Pavarotti). La ce termeni de comparaţie mai recurg şi eu! Oricum, un text care clamează: Libera meDominede morte aeterna nu poate decât să te scoale din... morţi. Dar cum să „supravieţuieşti” morţii altfel decât prin creaţie, prin naşterea unei capodopere ca aceasta? Verdi s-a asigurat de nemurire, noi, ceilalţi...
13 septembrie – Ateneul Român. Un program foarte atractiv, susţinut de Orchestre National de l’Île-de-France (dirijor: Enrique Mazzola). Bună – Claire-Marie Le Guay, în Concertul pentru mâna stângă de Maurice Ravel. Dirijorul şi orchestra au făcut toţi banii. Jubilaţia maestrului se transmitea ansamblului şi, de aici, publicului. Ca bis:  uvertura la Carmen de Bizet. Dar mi-au plăcut şi celelalte piese din programul oficial: Bacchanale de Ibert, evocarea Parisului interbelic în Le Boeuf sur le toit de Milhaud şi Suita nr2 din „Daphnis şi Chloé de Ravel.
Vladimir Jurowski a revenit, după 8 ani, la Bucureşti. Tot suplu şi elegant, dar deja alb la tâmple. Interpretarea dată de el, în 2005, Simfoniei nr5 de Serghei Prokofiev, mă urmăreşte încă. Prokofiev – şi în această seară: Concertul nr3 în Do major pentru pian şi orchestră, cu Anika Vavič în postură solistică. Nu foarte clar conceptual, inegal sub raportul expresivităţii – care înseamnă nu numai colorarea sunetului, ci şi încărcarea lui cu un anumit conţinut emoţional –, demersul pianistei le-a lăsat multora un sentiment de insatisfacţie. Aici, mă simt „dator” cu o explicaţie: acustica Sălii Palatului e defavorabilă în primul rând instrumentelor solistice, cu precădere pianul şi violoncelul. E posibil ca, în nu puţinele cazuri când un solist (pianist) nu mi s-a părut îndeajuns de convingător, să fi fost vina acestei păcătoase şi iretuşabile sonorităţi.
Jurowski a deschis seara cu uvertura Marele Paşte rusesc de Rimski-Korsakov şi a încheiat-o cu dramatica Simfonie nr1 în Do minor de Anton Bruckner. Două pagini simfonice foarte diferite, una denotând ştiinţa construcţiei pe suprafeţe ample (austriacul), cealaltă – arta de a colora infinitezimal detaliul sonor (rusul).
La Ateneul de noapte, Orchestra de cameră din Lausanne, într-un superb program W.A. Mozart: Simfonia concertantă pentru vioarăviolă şi orchestră, cu François Sochard şi Eli Karanfilova (desprinşi din ansamblu), Concertul nr15 în Si bemol major pentru pian (solist: Christian Zacharias, care a deţinut şi conducerea muzicală) şi Simfonia nr. 40 în Sol minor KV 550. Desăvârşirea face superfluu orice comentariu.
14 septembrie – La Sala Palatului, violonistul grec Leonidas Kavakos, în Re majorul lui Johannes Brahms. Sensibil şi cu sclipiri de fulgere albastre, dar cu evitarea efectelor spectacular-virtuozistice, Kavakos şi-a reconfirmat statutul de mare artist al instrumentului său. Orchestra lui Jurowski s-a dovedit mai mult decât un simplu acompaniator.
În rest – zi de relache, în ce mă priveşte: fără Ateneu (şi mi-a părut rău de programul de la ora 17, cu Concertul pentru vioară de Sibelius interpretat de Alissa Margulis, ca şi de programul mozartian susţinut, în nocturnă, de Zacharias şi Orchestra din Lausanne). Dar, ca în psalmul lui Arghezi: „În cer era târziu...”.
15 septembrie – astă-seară, la Sala Palatului, primul titlu – Aurul Rinului – din ceea va rămâne cheia de boltă a acestei ediţii festivaliere: Tetralogia Inelul Nibelungului de Richard Wagner. Cum sunt un wagnerofil ponderat (popasurile mele wagneriene numindu-se: RienziLohengrinTannhäuser şi Olandezul zburător), nu pot decât să mă bucur că mi se oferă, totuşi, ocazia să ascult live una din marile creaţii ale teatrului liric. Wagner este creatorul cu adevărat revoluţionar care face trecerea de la opera de tip „clasic” la cea modernă şi contemporană, prin acest efort artistic integrator: compunerea propriilor librete şi nu oricum, ci în registru poetic (de aici, destule inadvertenţe logice); scriitura vocală, care aduce mai mult a „zicere” decât a cântat; diversificarea cromatizantă a instrumentaţiei, întru sporirea forţei de sugestie; exploatarea maximală a unui aparat orchestral supradimensionat. Dirijorul Marek Janowski, în fruntea Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Berlin, a conferit o aură de eveniment, de sărbătoare artistică întregului ciclu. Câteva nume dintr-o distribuţie întru totul superlativă: Egils Silins (Wotan), Arnold Bezuyen (Mime), Martin Winkler (Alberich), Elisabeth Kulman (Fricka), Alexandra Reinprecht (Freia), Daniela Denschlag (Erda)...
În nocturnă, la Ateneul Român, sub genericul „Death and Resurrection”, muzică de Mozart (Regina Coeli în Do major) şi Davide Perez (Mattutino de’ morti). Dacă din partea lui Mozart melomanul ştia la ce să se aştepte – ceea ce nu înseamnă că nu-şi poate oferi plăcerea redescoperirii lui cu fiecare nouă audiţie –, de data aceasta surpriza majoră a constituit-o cantata sacră a napolitanului devenit portughez Davide Perez (1710/ 1711-1778). Aşa îţi dai seama că muzica lumii – de la baroc la verism (n-aş avansa mai mult) – ascunde încă multe comori de sunet care îşi aşteaptă (re)descoperirea. Cei care şi-au asumat, spre deliciul nostru auditiv, „revelaţia” de astă-seară, sunt: Ghislieri Choir Consort, sub bagheta lui Giulio Prandi, cu participarea unor solişti care abordează în mod curent, deci cu superioară adecvare stilistică, repertoriul vocal-simfonic din perioada barocului şi a clasicicismului: Roberta Invernizzi, Salvo Vitale, Francesca Boncompagni, Valentina Argentieri...
16 septembrie – Tetralogia a continuat astă-seară cu Walkiria. Durata: 5 ore cu două pauze a câte 25 de minute. Viziunea muzicală şi punerea ei în pagină au, la Wagner, ambiţii demiurgice. Un tourbillon de eroism şi... erotism  pe care tocmai zeii îl stârnesc şi căruia ei înşişi îi vor cădea, finalmente, victime: „Amurgul zeilor”… Toţi s-au situat la cote impresionante: soliştii, corul, orchestra. E ciudat că, în primele trei opere ale Tetralogiei, Wagner nu apelează la cor, atât de prezent în precedentele creaţii, ci doar la grupuri de şapte-opt voci care nu cântă nici ele mereu la unison (walkiriile). În Brünnhilde, a evoluat o wagneriană înzestrată cu falnică vocalitate şi magnific talent actoricesc: mezzosoprana Petra Lang – Ortrud din Lohengrin-ul de acum doi ani. Melanie Diener (Siegliende) şi Elisabeth Kulman (Fricka) au fost, şi ele, excepţionale.
17 septembrie – Truls Mǿrk, acompaniat de Orchestra Simfonică din Lucerna, în suveranul Si minor al lui Antonin Dvořak. Un violoncelist de mare clasă, atent la nuanţe, alternând crescendi şi diminuendi minunaţi, pentru a reliefa toate valenţele expresive ale unei scriituri solistice de redutabilă dificultate. A urmat Simfonia nr6 în Re major de acelaşi compozitor – lucrare rar auzită în sălile de concert de la noi. James Gaffigan, tânăr american aflat pe calea consolidării unei deja bune reputaţii dirijorale, a condus un ansamblu plin de vigoare şi prospeţime. 
La Sala Mare a Palatului, Filarmonica din München evoluează în prima simfonie (Titanul) de Mahler – cea din care a crescut, desfăşurându-se pe arii din ce în ce mai vaste şi mai... complicate, până la colosala „celor o mie”, simfonismul mahlerian. Nu mi-a displăcut versiunea dată de Semion Bychkov, pe care A.F. – vrăjitoarea de serviciu a muzicologiei româneşti – a desfiinţat-o în comentariul ei radiofonic. Entuziasmul dezlănţuit al publicului, menţinut şi după bis-ul primit în dar („Nimrod” din Variaţiunile Enigma de Elgar), cam neutralizează opiniile cronicarilor „de specialitate”.
18 septembrie – Ateneul Român: Isis, poem simfonic pentru cor şi orchestră de George Enescu. Impresionisto-debussyan, fără text, în fapt o esenţă sonoră care te poartă cu gândul la sculptura lui Brancuşi, poate fi privit şi ca preludiu la Oedip. Publicul a aplaudat de complezenţă. A urmat turcaletele Fazil Say în sacro-sanctul Concert nr21 în Re major pentru pian de Mozart, în cadenţele solistului. Mimica, gestica şi murmurele lui Say s-au suprapus (parazitar!) unui demers solistic şi aşa prea brutal pentru ce aştept eu de la un stilist... mozartian. Să nu-l fi ascultat niciodată pe Lipatti în acelaşi concert? În bis-uri mi s-a părut mai în elementul lui: o compoziţie proprie de inspiraţie orientală (interesantă şi prin ciupirea corzilor pianului); Summertime de Gershwin şi Alla turca de Mozart, într-o prelucrare jazzistică. Publicul s-a amuzat, ca de obicei când e vorba de circ. Mi-am revenit întrucâtva graţie Simfoniei haydniene nr104 în Re major „Londra”, interpretată în partea a doua, cu James Gaffigan la pupitrul dirijoral.
La Sala Mare a Palatului, Samuel Bychkov şi-a dirijat nevasta (Marielle) şi cumnata (Katia) Labèque în Concertul pentru două piane de Francis Poulenc. Un opus foarte avântat, jucăuş şi strălucitor, cu o parte mediană de un lirism cuceritor. Sexagenarele fătuce-minune – la fel de suple, de fără vârstă (văzute de la distanţă, dar nici de aproape nu dezamăgesc, Katia mai ales), au fost aşa cum şi-au propus încă de acum treizeci de ani: spectaculoase. În partea a doua, Filarmonica müncheneză a dat „glas” Simfoniei în Re minor de Franck. O piesă foarte dragă mie cândva, dar de atâtea ori ascultată, încât... N-a fost chiar versiunea visată, dar o orchestră cu un asemenea sunet (umbra lui Celibidache profilându-se mereu pe fundalul scenei) poate compensa lipsa unor contururi personale mai ferme în privinţa viziunii dirijorale.
19 septembrie – Al treilea titlu din Tetralogie: Siegfried. Cu toate că distribuţia cuprinde şi personaje feminine, prin ponderea acordată glasurilor masculine şi scenelor cu Siegfried, Mime, Călătorul, Alberich şi balaurul Fafner, Siegfried este o operă „de bărbaţi”. Vocile serii – demne de muzica lui Wagner şi chiar de templul de la Bayreuth: în rolul titular, a apărut tenorul Stefan Vinke, care a cântat cap-coadă fără partitură! Le-am mai admirat pe Catherine Foster (Brünnhilde) şi Ileana Tonca (Waldvogels).
20 septembrie – Ateneul Român, ora 17. Jordi Savall, Hesperion XXI şi Capela Reial de Catalunya interpretează muzică din secolele XV-XVI, sub genericul „La Dinastia Borgia” (unul din numeroasele proiecte muzical-dramaturgice ale lui Savall). Piese vocale (madrigaluri) când a cappella, când cu acompaniament instrumental, asezonate cu declamarea unor texte din dramaturgia timpului. S-a dezvoltat, în ultimele decenii, o febrilă activitate arhivistică, în sensul readucerii la lumină a bijuteriilor muzicale care stau ascunse, uneori secole întregi, în colecţiile mai marilor sau mai micilor biblioteci de pe bătrânul continent. Au apărut formaţii specializate în interpretarea unui astfel de repertoriu. Fondatorii acestora s-au angajat într-o benefică emulaţie menită să prezinte publicului, într-o formă cât mai aproape de cea originară, nestematele de sunet ale trecutului. Concertul de azi a atins, nu o dată, sublimul. Poate că nu am înţeles decât frânturi din spaniola medievală a textelor, dar am trăit o bucurie pură, pe măsura splendorii muzicii interpretate. Cele două ansambluri au oferit două bis-uri care au prelungit încântarea publicului. Am remarcat modestia… strategică a lui Savall: cu violoncelul la picior, conduce şi supraveghează totul dintr-o latură a scenei.
Sărit Recviemul de război al lui Britten, de la Sala palatului, care a făcut, din câte am înţeles, destule victime… acustice.
La Ateneul de noapte, venerabilul Sir Neville Mariner (89 de ani), în fruntea propriei orchestre (Saint-Martin-in-the-Fields, dacă mai era nevoie…), a parcurs un program alcătuit integral din muzica altui „Sir”: Edward Elgar, cu participarea lui Antonio Meneses în Concertul în Mi minor pentru violoncel, partitură readusă în repertoriul permanent de geniala şi nenorocoasa Jacqueline Du Pré. Au urmat Variaţiunile Enigma, un alt opus de rezistenţă din creaţia acestui compozitor britanic neatins de convulsiile novatoare din prima jumătate a  integral-turmentatului secol XX.
21 septembrie – Royal Concertgebouw Orchestra şi Mariss Jansons au revenit la Bucureşti, după patru ani. Aceeaşi acurateţe incredibilă, aceeaşi transparenţă ireală a sunetelor izvorâte din arcuşuri, suflători, harpe şi instrumente de percuţie, în poemul simfonic O viaţă de erou de Richard Strauss. (În ce mă priveşte, sunt în căutarea compozitorului care, inspirat din viaţa mea, să-mi dedice poemul O viaţă DE BIROU.) În prima parte a serii, Emmanuel Ax şi-a etalat arta pianistică în Concertul nr3 în Do minor de Beethoven. A fost interpretarea clasicizantă a unui artist în acelaşi timp cerebral şi sensibil, care a ştiut să împace lectura profesional-profesionistă cu trăirea, echilibrată emoţional, a partiturii, departe de patetisme facile. A fost, în tot cazul, pe gustul meu.
Noaptea, la Ateneu, program 100% Felix Mendelssohn-Bartholdy, sub bagheta lui Sir Neville Mariner: uvertura Ruy BlasConcertul în Mi minor op64 pentru vioară şi orchestră (cu un solist solid, şi la propriu şi la figurat: Boris Brovtsyn) şi, după pauză, suita Visul unei nopţi de vară, în formulă completă, cu cor şi două soliste vocale: Irina Iordăchescu şi Maria Jinga, de la Opera Naţională Bucureşti. Cum să nu crezi, ascultând o asemenea creaţie, în nemurirea muzicii şi – de ce nu– a propriului suflet. Restul e meditaţie, adică... tăcere.
22 septembrie – La Sala Mare a Palatului, Amurgul zeilor sau ultimul „act” din Inelul Nibelungului. Am constatat că publicului trebuie să-i serveşti poveşti ca să stea smirnă. Adică să nu: tuşească/ foşnească/ şuşotească, să nu-şi consulte smartphone-ul etc.
La Wagner, melodia curge neîntrerupt şi impetuos asemenea unui fluviu care mătură totul în calea lui. Cum să înghiţi tu, ascultătorul, un întreg fluviu? Invers – da.
23 septembrie – Trecut peste recitalul lui Kissin, de la Ateneu. Nu sunt gelos pe podoaba lui capilară, doar mă irită forma ei ridicolă.
La Sala Palatului, a fost cât pe ce să adorm pe muzică de Hillborg (contemporan suedez), Brahms (Concertul nr1 pentru pian – cu un Stephen Hough de un intimism devitaliza(n)t într-o partitură pentru care trebuie să dai dovadă, eventual, de două perechi de cojones) şi Carl Nilssen (Simfonia nrCele patru temperamente”). Sakari Oramo a dirijat Filarmonica Regală din Stockholm. Ori eram eu prea obosit, ori a fost cea mai neconvingătoare orchestră din întreg festivalul. Un bis (Hugo Alfvén) a mai prelungit… agonia. 
24 septembrie – „Divul” Maxim Vengerov, în Concertele 4 şi 5 de Mozart, la Ateneul Român. Dacă ai încerca să-l caracterizezi, cuvintele ar deveni… vorbe. Încă de acum 12 ani, de când l-am ascultat prima oară live, am ajuns să împart solistica violinei în două: Vengerov şi ceilalţi. Ca bis: Havaneza lui Saint-Saëns. În partea a doua: Dublul de Bach (cu Vlad Stănculeasa) şi Simfonia Jupiter de Mozart.
La Sala Palatului, Filarmonica Regală Suedeză a abordat Suita nr2 pentru orchestră de George Enescu (bine), l-a acompaniat pe tânărul Julian Rachlin în Concertul în Re major pentru vioară de Stravinski (compoziţia: de mare atractivitate; solistul: tot aşa. Bis: Ysaÿe. N.B. N-am să înţeleg niciodată apetenţa unor pianişti pentru muzica lui Scriabin şi a unor violonişti pentru cea a lui Ysaÿe. Mai avem şi lipsuri, tovarăşi!), pentru a încheia cu Simfonia I în Mi minor de Jean Sibelius, pe care (încă) o iubesc.
25 septembrie – Ateneul Român , ora 17. Hilary Hahn (deja celebră, la 33 de ani), a oferit o versiune aşezată a Concertului nr3 pentru vioară de Mozart. Un atac mai puţin impetuos şi fără exces de ornamenţii virtuoze, fapt ce a menţinut discursul solistic în cadrele unei limpidităţi clasice. După pauză, una din cele mai populare lucrări concertante ale lui Ralph Vaughn Williams: The Lark Ascending (1920) – o piesă neoromantică într-o Europă a tuturor curentelor, de la impresionism la dodecafonism. Camerata Salzburg (la pupitru: Louis Langrée) a încheiat programul cu Simfonia nr41 „Jupiter” de Mozart şi, ca bonus, uvertura Nunţii lui Figaro a genialului salzburghez.
La Palat, Mihail Pletnev conduce Orchestra Naţională Rusă într-un program exclusiv rusesc: Prokofiev (Concertul nr2 pentru vioară, cu Vadim Repin), Ceaikovski (Vals scherzo) şi Glazunov (Anotimpurile). Sonoritatea ansamblului, mai ales în „colorata” suită a lui Glazunov, mi s-a părut de-a dreptul entuziasmantă.
26 septembrie – Evgheni Kissin, în Impromptus-urile lui Schubert, sub cupola Ateneului: echilibrat, fără derogări stilistice majore, fiindcă nu există „reţete” interpretative imuabile. Există, ce-i drept, anumite tradiţii la care se cuvine să ne raportăm, dar în mod creator, îmbogăţindu-le permanent prin trăirile noastre, pentru a reviabiliza o muzică în sine nemuritoare. Programul a continuat cu Trio-ul în Si bemol major de acelaşi Franz Schubert, în care pianistul rus i-a avut ca parteneri pe Silvia Marcovici (vioară) şi Aleksandr Kniazev (violoncel). În prima parte, mi s-a părut că urechea mea percepe o competiţie de genul „care pe care”, pentru ca, în următoarele trei, lucrurile să se echilibreze, prin instalarea unei cooperări autentice între instrumentişti. Publicul a fost mai mult decât încântat.
La Sala Palatului, ursul siberian Boris Berezovski a excelat în Concertul nr1 de Franz Liszt, urmat de două miniaturi impresioniste, între care un Debussy foarte „rêveur”. (N.B. S-a cântat multă muzică impresionistă în festival, Debussy şi Ravel, îndeosebi, fapt ce i-a nemulţumit chiar pe unii muzicologi.)
Orchestra Naţională Rusă, cu Horia Andreescu în postură dirijorală, a parcurs apoi Simfonia nr2 „Învierea” de Gustav Mahler, compozitor pe care un personaj al lui Alain Bosquet, din volumul apărut în traducerea mea, la Cartea Românească (1999), îl caracteriza ca fiind „gălăgios şi lipsit de rigoare”. Când lirico-dansantă, când eruptiv-dezlănţuită, muzica lui Mahler impune şi impresionează – pe unii plăcut, pe alţii în sens contrar – tocmai prin sentimentul forţării limitelor, prin senzaţia că autorul e mai curând posedat decât stăpân pe conţinutul ideatic şi sonor. Succesul interpretării a fost, orice s-ar spune, imens. La fel ca acum doi, când London Symphony Orchestra şi Horia Andreescu s-au întrecut pe ei înşişi în a A Şasea „Tragica” de acelaşi compozitor.
27 septembrie – Ansamblul „Violoncellissimo” (13 violencele, 1 contrabas, baterie şi percuţie) – clădit şi păstorit de Marin Cazacu – s-a avântat într-un program de mare atractivitate: hit-uri ale muzicii din diverse epoci (Albinoni, Mercadante, Dvořak, Offenbach, Villa-Lobos, Piazzola, Mozart etc.), adaptate de M.C. pentru propria formaţie de tineri instrumentişti dornici de afirmare, adică de cântat. Şi nu oricum, ci la nivel de excelenţă. Foarte interesantă şi binevenită „metoda” lui M.C. de a-i pune în valoare pe rând, acordându-le şansa posturii solistice, începând cu fiul său, Ştefan. Foarte talentat, nimic de zis. În Bachianas brasileiras de Villa-Lobos, publicul a avut ocazia s-o revadă şi s-o reasculte pe soprana Simina Ivan, care de mulţi ani a schimbat Opera Naţională Bucureşti cu Opera de Stat din Viena. Asta zic şi eu „afacere”!
La Sala Mare a Palatului, Filarmonica Regală din Londra, dirijată de dolofanul Andrew Litton, a sunat cam ca una… oarecare, în: Brahms (Uvertura academică), Grieg (Concertul în La minor op16 pentru pian) şi Ceaikovski (Patetica). Nici dirijorul, nici solista (Alexandra Dariescu) nu şi-au justificat prezenţa pe o scenă de prestigiul Festivalului „George Enescu”. Nu că nu s-au străduit, dar atunci când ceva lipseşte, până şi ascultătorul fără veleităţi… cronicăreşti resimte instinctiv acest lucru şi încearcă să conştientizeze elementul lipsă. Să fie vorba de experienţă? Se capătă... în timp. Să fie vorba de lipsa... harului? Harul e de la Dumnezeu şi nimic nu-l poate suplini.
Noaptea, la Ateneu, Accademia Bizantina şi Ottavio Dantone au secondat-o pe Viktoria Mullova în patru Concerte pentru vioară de Johann Sebastian Bach. Unii au mârâit, dar mie mi-a sunat „autentic”, în pofida sunetului ceva mai glacial, care caracterizează generic arta acestei reputate violoniste ruse, „internaţionalizată” şi prin legătura amoroasă cu dirijorul Claudio Abbado.
28 septembrie – Un oaspete mult aşteptat, la Ateneul Român: Murray Perahia, într-un recital baroc-clasic-romantic: Suita franceză nr4 în Mi bemol major (Bach) a fost „în stil”, atât cât (mai) poate fi Bach interpretat la pianul de concert Steinway şi nu la clavecin; Appassionata beethoveniană  a „beneficiat” de o tălmăcire de-a dreptul stihială, cum nu cred s-o mai fi auzit vreodată. Au urmat: Faschingsschwank aus Wien op26, de Robert Schumann şi două lucrări de Frédéric Chopin: Impromptu nr2 în Fa diez major  şi Scherzo nr2 în Si bemol major, suplimentate cu 3 bisuri care au adus publicul în pragul delirului.
La Sala Palatului, Dmitri Sitkovetsky (fiul violonistului Iulian Sitkovetsky – dispărut la nici 33 de ani, în 1958, şi al pianistei Bella Davidovici) a evoluat în Capriccio pentru vioară şi orchestră de George Enescu (orchestraţia: Cornel Ţăranu). Muzică interesantă, inspirată de folclorul românesc. În ce-l priveşte pe solist, cred că a fost la a doua lectură a partiturii, după aceea din avionul care-l aducea la Bucureşti. L-a acompaniat, cum a putut şi ea, Filarmonica Regală din Londra, dirijată de Mandeal.
Programul a continuat cu uriaşa Simfonie nr3 în Re minor de Gustav Mahler (cu Jennifer Johnston, Corul academic şi Corul de copii Radio). Stufoasă, incontinentă şi zgomotoasă, muzica lui Mahler n-a făcut decât să supraîncarce oboseala acumulată în aproape o lună de festival, mai ales că survenea la două zile după precedenta simfonie a aceluiaşi, în viziunea lui Andreescu. Dar Mandeal trebuia (chiar trebuia?) să-i replice rivalului său că şi el poate construi o simfonie de Mahler. A avut succes, nimic de zis, dar eu aş fi preferat un program lejer (nu facil!), cum ar fi valsuri de Strauss, uverturi celebre şi alte şlagăre „ambientale”. Ca bis, pentru a treia oară în festival, Nimrod de Sir Edward Elgar. Aplauze! Aplauze! Şi... gata!

*
Concluzii şi perspectivePrincipalii organizatori al Festivalului – echipa ARTEXIM şi benign-longevivul ei directorMIHAI CONSTANTINESCU – şi-au îndeplinit misia şi de data aceastaCu brioExperienţa acumulată în peste două decenii de impresariat fac din Mihai Constantinescu una din cele mai credi(ta)bile persoane din peisajul managerial românescOmul potrivit la locul potrivit.
Comunicarea cu amabilii tineri de la Biroul de presă s-a vădit lesnicioasă şi eficientădrept pentru care le mulţumim.
Festivalul acesta „uriaş” – epitetul a revenit deseori în interviurile luate artiştilor invitaţi – va lăsa amintiri durabile melomanilor adevăraţicare trăiesc sincer actul muzicalmuzica însăşi ca supremă formă de exprimare şi comunicareAscultătorul de ocazie îşi va relua activităţile cotidiene fără a-şi îngădui momente de reflecţie în legătură cu cele auzite în sala de concertpentru simplul (!) motiv că nu le va fi simţitaşadar trăitla modul profundSe va întoarce la viaţa de zi cu zi neschimbat – în (maibinefireşte – şi fără a fi devenit fan al muzicii clasiceE doar o presupunere...
Pe la mijlocul FestivaluluiDirectorul artistic al acestuia a ţinut să ne transmită mesajul primului ministru cum cămulţumită grijii părinteşti a guvernului săuevenimentul va avea loc şi peste doi aniCu alte cuvintesă ştim de pe acum cui i-l vom datora şi pe cine va trebui să gratulămla rigoarecu votul nostru electoral...
Şica pentru a întări spusele şefului săuîn deschiderea... închiderii festivalului, (la fel detrecătorul ministru al culturii ne-a informat că următoarea ediţie va fi inaugurată de Filarmonica din Berlinsub bagheta lui Sir Simon RattleAşa să fie!

Theodor ROGIN
(Apărut în „Confesiuni”, Tg. Jiu, nr. 11/ nov. 2013)

                              

____________



Impresii de (simplu?) spectator