Ca orice eveniment de mare calibru cultural, Festivalul Internaţional „George Enescu” mizează, pentru obţinerea succesului de casă şi de imagine, pe hituri şi pe staruri. Pe hituri, pentru că publicul nu prea dă năvală când i se propun titluri care nu-i sună cât de cât familiar, iar dacă vine, totuşi, din curiozitate, are dificultăţi de acomodare şi nu ştie cum să reacţioneze. Sau reacţionează... plecând. Cum s-a întâmplat la ediţia precedentă, la opera Mathis der Maler de Hindemith (ce-i drept, wagnerian de lungă şi... lungită de discursul sfătos-dojenitor al lui Lawrence Foster).
Muzica lumii include compozitori (mai) puţin cunoscuţi ai diverselor şcoli naţionale, care au scris o muzică minunată, uneori cu nimic mai prejos decât aceea compusă de marii maeştri. E cam ca în pictura flamandă şi olandeză, doldora de mici giuvaeruri plastice care completează (şi luminează) fericit opere ieşite din peneluri celebre: Rubens, Rembrandt, Jordaens, Snyders ori Hals. Câţi dintre dintre dumneavoastră v-aţi întâlnit cu armoniile sonore ale clasicilor – istoriceşte vorbind – Nikolaus şi Antonin Kraft, Ernst Eichner, Jean Balthasar Tricklir, Georg Druschetzky, Anton Eberl, Louis-Emmanuel Jadin, Michel Yost sau Luigi Gatti ?
2
septembrie – După soprana germană Diana Damrau, cu
eclecticul recital susţinut ieri după-amiază, un alt mare star alt scenei
lirice internaţionale onorează podiumul Ateneului Român: mezzosoprana americană
Joyce DiDonato. Şerpuind în nuanţele de un verde fluid al rochiilor purtate
succesiv, cântăreaţa a fost întâmpinată cu ovaţii încă de la intrarea în scenă.
Aşadar, publicul ştia cine urmează să-i bucure auzul. Deschisă şi relaxată, dar
capabilă, totodată, de concentrare, de interiorizare în piesele cu miez
dramatic, Joyce DiDonato a oferit o lecţie de vocalitate de înaltă clasă, cu
arii din repertoriul clasico-romantic: Haydn (Arianna a Naxos), Mozart (Nunta
lui Figaro), Bellini (Adelson e Salvini), Rossini (Otello),
Berlioz (Damnaţiunea lui Faust), dar şi din creaţia de secol XX:
Reynaldo Hahn şi Pablo Luna, completate cu trei bisuri... meridionale, între
care canzonetta Non ti scordar di me de Ernesto de Curtis, redată cum nu
cred s-o mai fi auzit vreodată: aproape ca o... rugăciune. Glasul cu volum
impresionant, dar bine stăpânit, cu timbru particular şi bogat în armonice, a
fost un vehicul alternativ de patos, melancolie şi suspin, în care
virtuozitatea s-a furişat doar pe alocuri, mai mult ca sugestie a potenţialului
vocal-interpretativ al cântăreţei.
În seara aceleiaşi zile, la Sala Mare a
Palatului, London Symphony Orchestra evoluează sub bagheta lui Gianandrea Noseda, într-un program integral rusesc: N. Rimsky-Korsakov, neîntrecut
orchestrator, în preludiul la Legenda invizibilului oraş Kitej (1904),
Prokofiev, în semi-integral- sacadat-săltăreţul Concert nr. 2 pentru
pian şi orchestră (solist: Denis Matsuev) şi Dmitri Şostakovici, cu a sa Simfonie
a VI-a în Si minor (datată 1939). Matsuev a părut mai în largul său în
partitura din seara aceasta decât în „secundul” lui Rahmaninov, în urmă cu opt ani, când i-am taxat dur interpretarea. Mă autocitez: „...ceea ce mi-a
fost dat să aud la Sala Palatului m-a umplut de o sfântă mânie: un pianist care
a maltratat arhicelebrul Concert nr. 2 în do minor de Rahmaninov. În primele
zece minute, nici nu m-am dumirit ce ascult. Degeaba îşi «vălurise» dumnealui
părul ca să semene cu Van Cliburn în tinereţe, că din degete nu-i ieşeau nici
pe departe sunete de calitatea legendarului său predecesor. O alternanţă de
platitudine şi de brutalitate de care s-ar feri, din mândrie... profesională,
până şi clămpănitorul celui mai periferic şantan.
La final, publicul parcă înnebunise. Iar mastodontul s-a apucat să dea bis după
bis, cu o ferocitate care a deşelat, mai mult ca sigur, inocentul Steinway de
concert al Sălii Palatului.” La fel de extrovertit şi demonstrativ, ca un showman care cunoaşte aşteptările publicului festivalier din cele patru puncte
cardinale, Matsuev se arată dispus nu
doar să-l satisfacă: să-l suprasature(ze). Două bisuri: unul, „aşternut” pe
clape cu o neaşteptată fineţe expresivă, altul – smuls de pe ele într-un „stil” de-a dreptul „bestial”, au ridicat, şi de data aceasta, auditoriul
în picioare. Drept urmare, şi impresiile consemnate de mine acum opt ani rămân tot... în
picioare.
Spre
deosebire de concertul lui Prokofiev, scris în patru părţi (atipic, aşadar), simfonia lui Şostakovici are numai trei:
Largo/ Allegro/ Presto, cea mai amplă, monotematică, fiind cea dintâi. Presto-ul final, suspect de
exuberant pentru epoca în care a fost scris (stalinism dezlănţuit, iminenţa
celui de-al doilea război mondial), aminteşte de jubilaţia triumfal(is)tă din Simfonia
a V-a de Prokofiev. Doar că aceea avea să se ivească abia în 1945, pentru a
saluta sfârşitul oribilei conflagraţii, dar, din păcate, nu şi pe al celeilalte
anomalii istorico-politice. Orchestra londoneză a sunat convingător sub bagheta
lui Noseda, fără „ce”-ul rusesc pe care-l afli doar în interpretările... ruseşti.
3
septembrie – Palatul Suţu găzduieşte un recital cu
trei sonate pentru vioară şi pian din creaţia divinului Mozart (KV 296, 379 şi
378), susţinut de Mircea Lazăr şi Ioana Delioran. Când vine vorba de armonii
clasice compuse pentru altceva decât pentru orchestră mare, osmoza sunetului
este mai greu de obţinut, din simplul motiv că instrumentele implicate – aici,
două la număr – oferă discursuri paralele care se pot ori nu împleti la unicul
palier posibil: cel armonic, imaterial. Tocmai de aceea am apreciat grija celor
doi artişti – tineri şi talentaţi – de a-şi menaja reciproc sunetul, de a nu
ieşi în evidenţă unul în detrimentul celuilalt. A fost, cum se spune, un
parteneriat. Sonatele, pentru vioară şi pian fiind, între cele două instrumente
a funcţionat, aşa cum se şi cuvine, egalitatea de şanse.
4
septembrie – La Sala Palatului, se reprezintă, în versiune de concert şi
pentru prima dată în România (dacă se va mai întâmpla, va fi fără participarea
mea), opera Femeia fără umbră de Richard Strauss. Acest compozitor
german a urmat în principal două căi, deschise anterior de Franz Liszt (prin
poemul simfonic) şi de Richard Wagner (prin drama muzicală). Odată adoptate
cele două formule, le-a repotenţat şi le-a rămas fidel toată viaţa, atât de
fidel încât a „uitat” să mai... evolueze. Opera începe ca majoritatea
lucrărilor sale de gen: fără nici o introducere în atmosferă, măcar prin
intermediul unui preludiu (de uvertură – nici atât nu poate fi vorba la
Strauss), te trezeşti că în scenă se află deja un personaj care începe să
declame textul. Iar povestea din seara aceasta, complicată şi neverosimilă,
rămâne veridică numai la nivel muzical. O sinteză superioară i-ar fi sporit
şansele de a o face cu adevărat captivantă. Scriitura orchestrală, ca
majoritatea paginilor simfonice straussiene, musteşte de plasticitate, de
bogate cromatisme, în timp ce partiturile solistice, pe cât de ofertante pe
atât de dificile, solicită nemilos cântăreţii, care trebuie să dea, pe
parcursul a mai bine de trei ore, proba rezistenţei lor vocale, la parametri
valoric egali. Din fericire, interpreţii au fost aproape fără cusur: le-am
remarcat îndeosebi pe mezzosoprana Ildikó Komlósi (Doica) şi pe soprana Ricarda Merbeth (reputată wagneriană, pe care eu însumi am ascultat-o live în
premiera vieneză a operei Rienzi, acum... 19 ani!), alături de
bas-baritonul Thomas Mayer (Barak) şi de contratenorul Andrey Nemzer (astfel
prezentat în program, dar având cea mai sopranistică voce pe care
auzit-o ieşind din pieptul unui... bărbos).
5
septembrie – La Ateneul Român (ora 16.30), program de muzică franceză
(Debussy, Chabrier, Bizet), în care s-a strecurat Sonata a III-a pentru
vioară şi pian „în caracter popular românesc” de George Enescu (aici,
orchestrată de Valentin Doni, cu păstrarea viorii ca instrument solistic:Tasmin Little). Tot o piesă orchestrată a fost şi Bourrée fantasque de
Emmanuel Chabrier, autorul celebrei España, dar şi al altor pagini de
ample elanuri melodice. Concertul s-a încheiat cu Simfonia în Do major, lucrare de final de adolescenţă a
compozitorului Georges Bizet, devenită una din cele mai iubite din repertoriul
francez. Ca bis: ultima parte din cea de-a doua suită Arleziana a
aceluiaşi Bizet, pe care, când am ascultat-o prima dată, cu vreo trei decenii
în urmă, mi s-a părut printre cele mai dansante piese compuse vreodată.
Aşa şi este, din moment ce a inspirat, alături de suitele Carmen, numere
coregrafice intrate în istoria baletului.
La
Ateneul „de noapte”, ansamblul Europa Galante, avându-l în frunte pe Fabio Biondi, propune opera
în concert Silla de Georg Friedrich Händel, pe un libret de Giacomo Rossi (1713). O operă pentru voci feminine, inclusiv aceea a protagonistului,
rol încredinţat unei contraalte (în epocă, mai mult ca sigur, glasului de castrato).
Excepţie a făcut apariţia fulgurantă a zeului Marte, prin Nicoló Donini,
bas-bariton cu mustăţi „à la Salvador Dali” şi, mai presus de orice dubiu, cu „bijuteriile” intacte. Un contrast
stilistic: look-ul punk al Soniei Prina (rolul titular) care,
între două arii, studia cu interes arhitectura şi arabescurile sălii Ateneului.
De fapt, şi această operă a lui Händel, lungă, lungă şi iarăşi lungă, pare o
nesfârşită succesiune de arii declamate alternativ de personajele implicate.
Duete şi numere de ansamblu – puţine, cor – deloc. Mezzosoprana Vivica Genaux,
fostă studentă a Virginiei Zeani, a cântat rolul Lepido, în timp ce Roberta Invernizzi, soprană specializată în repertoriul baroc/ händelian (vezi şi Festivalul „George Enescu”, ediţia 2013), pe cel al Flaviei.
6
septembrie – Cameristi della Scala se prezintă în
faţa publicului festivalier cu o capodoperă enesciană – Octetul în Do major
opus 7 (orchestrat de Lawrence Foster) –, urmată de Concertul nr. 1
pentru violoncel, în aceeaşi tonalitate, de Joseph Haydn (solist: Daniel Müller-Schott) şi cu Serenada pentru coarde de Ceaikovski.
7
septembrie – Absolut excelent tânărul Charles Richard-Hamelin, în recitalul său pianistic de la Sala Auditorium a Muzeului
Naţional de Artă. Debussy, Rahmaninov, Enescu şi Prokofiev – creatorul român
„confruntat”, deci, cu unii dintre iluştrii lui contemporani – au fost
opţiunile sale repertoriale. În artă, poza prea gravă poate masca sterilitatea,
în timp ce ambiţia ostentiv meditativă
implică riscul alunecării treptate în dulcegărie confuză. Nici vorbă de aşa
ceva la pianistul „nostru”, care a contopit
seriozitatea (rigoarea) şi sensibilitatea (emoţia) într-un aliaj valoros, confirmat de
bis-urile chopiniene din finalul-final.
Programul
de sonorităţi contemporane (Muzica secolului XXI) prezentat la Sala
Radio de Filarmonica „Mihail Jora” din Bacău, sub bagheta lui Jayce Ogren, a favorizat... percuţia, prin concertele compuse, între alţii, de Adrian Iorgulescu şi Avner Dorman. Rătăcit parcă printre ele, un opus cu atât mai surprinzător cu cât datează
din... 2018: Concertul pentru vioară şi orchestră de Adam Schoenberg
(uitaţi-l pe Arnold!), cu Anne Akiko Meyers în postură solistică, ne-a mângâiat
realmente auzul cu acordurile sale catifelate, de un lirism neo-romantic pe
care „moderniştii” sigur l-ar socoti caduc pentru mileniul al treilea. Tot pentru vioară, percuţie şi orchestră
(solist: Ziyu He) şi de evocare autobiografică a fost concertul supraintitulat Mount
Eʼmei, datorat unuia dintre
cei mai respectaţi compozitori chinezi ai zilelor noastre: Xiaogang Ye (n.
1955).
La Ateneu, în nocturnă, opera Orfeu
şi Euridice de Christoph Willibald Gluck, versiunea vieneză în limba
italiană, datată 1762. Compozitor de tranziţie şi, până la un punct, reformator
al operei, Gluck a fost cel mai prizat dintre creatorii genului de până la
apariţia lui Mozart. Spectacolul de la Bucureşti a fost susţinut cu strălucire
preponderent instrumentală de Orchestra şi Corul of the Age of Enlightement,
aflate sub conducerea lui Laurence Cummings. Fără a fi un contratenor „first
class”, pot afirma că Jestyn Davies (Orfeu) s-a achitat onorabil de rolul
încredinţat, din moment ce tocmai glasul lui a dus greul partiturii lui Gluck.
Nu m-am topit ascultându-l în Che faro senza Euridice (în franceză: Jʼai
perdu mon Euridyce), superbul „lamento” care a prezervat opera în memoria timpului, dar nici n-am simţit nevoia
să-mi astup urechile. Partenere impecabile: sopranele Lydia Teuscher (Euridice)
şi Rowan Pierce (Amor). La final – ovaţii!
9
septembrie – Sala Palatului, la cel de-al doilea
concert susţinut de Capela de Stat din Dresda, dirijată de Myung-Whun Chung,
invitat în festival şi 1998, la pupitrul Accademiei di Santa Cecilia di Roma.
În deschidere, uvertura operei Freischütz de Carl Maria von Weber,
pagină care prinde oriunde şi oricând, asemenea celorlalte lucrări ieşite din
pana unuia dintre marii născocitori de frumuseţi melodice ai tuturor
timpurilor. Oberon sau Euryanthe ar fi fost la fel de binevenite.
După care, a urmat o gravă greşeală de programare: ciclul de Şapte cântece
pe versuri de Clément Marot, de George Enescu, în interpretarea
ininteligibilă a Laurei Aikin, dat fiind că n-am priceput o iotă din textul
poetic şi aproape nimic din scriitura muzicală. Sala Palatului a absorbit
realmente vocea sopranei, mai potrivită pentru Ateneul Român, unde s-a şi făcut
auzită în urmă cu şase ani, în Comedia infernală, alături de Marie Arnet
şi de John Malkovich. Cântecele lui Enescu, foarte rafinate, se cântau, la
vremea compunerii lor, la Peleş, în saloanele reginei Carmen Sylva!
Simfonia
a IV-a în mi minor de Johannes Brahms s-a bucurat de o redare sculpturală,
cu ample arcuiri sonore şi detalii bine şlefuite. Foarte melodioasă fiind, s-a
spus despre ea că ar fi trebuit să se afle, din punct de vedere logico-muzical,
în fruntea simfonismului brahmsian. Nu-i nimic, ne putem imagina că aşa şi
este!
N.
B. La final, o cucoană cu aere de mare cunoscătoare: „A fost cea mai bună
interpretare a acestei simfonii!” Vorbe de clacă! Ce te faci, atunci, cu versiunile
interpretative (live ori pe disc) pe care nu le-ai auzit
şi nici nu le vei auzi vreodată, din diverse motive, pe parcursul a vreo 150 de
ani?
10 septembrie – La Ateneu, un
recital în aşteptarea căruia salivau destul de mulţi: cel al tenorului mexican
Rolando Villázon. O, de-ar fi fost cu zece ani în urmă (cel puţin!). Dar cel
care ştie că nu mai e ce-a fost e tenorul însuşi. Primul care a reflectat
această „conştienţă” a fost repertoriul – ales în aşa fel încât să nu-i pună
probleme majore: cântece de Manuel De Falla, Federico Mompou, Alberto Ginastera, pentru a-i cita pe cei mai cunoscuţi. Dacă n-a mai putut oferi prea
multe cu vocea – acum mată, lipsită de
armonice şi de supleţe –, Rolando Villázon a cântat cu ochii, cu mâinile, cu
întreg corpul, şi mai ales, cu mintea. Temperament prin excelenţă latino,
apariţia lui a fost aceea a unui Antonio Banderas (cu părul creţ) dublat de Mr. Bean (prin mimică şi gestică, prin
mobilitate generală). A oferit un one-man show de zile mari, prin care
trăirea lui artistică s-a comunicat electrizant unei săli care cerea bis după
bis, ahtiată, mai presus de orice, să-l simtă vibrând pe celebrul tenor. Care
s-a dovedit la fel de volubil la sesiunea de autografe, unde a vorbit, a glumit
şi chiar a fredonat cu o dezinvoltură cuceritoare. Un OM!
11
septembrie – Sunt 18 ani de când, coborând, la pauză ori la final, una din scările Ateneului,
un spectator pe care nu-l cunoşteam m-a interpelat din senin: „Aţi auzit ce s-a întâmplat la New York?” „Cum vreţi să ştiu ce s-a petrecut la New
York, când abia am părăsit o sală de concerte aflată la... Bucureşti?!” Singura
mea curiozitate, astăzi, priveşte programul acelei după-amiezi: ce s-o fi
cântat, oare, atunci, la Ateneu? Îmi amintesc, în schimb, de lacrimile abia
stăpânite ale marii soprane Grace Bumbry, ireproşabilă în Nuits dʼété de Berlioz (la Ateneu), şi de
gestul blajin-interdictiv al lui Michel Plasson privind aplauzele, la finele
concertului dirijat de domnia sa la Sala Palatului. Iată că memoria mea a
tezaurizat reacţii umane care au survenit acelei zile.
Să
revenim în actualitate, prin prezenţa la Ateneu a lui Maxim Vengerov, în dublă
postură, de solist şi dirijor al Filarmonicii din Monte-Carlo, într-una din
cele mai melodios-cantabile pagini din catalogul enescian: Balada pentru
vioară şi orchestră. Păcat că nu durează decât vreo cinci minute! Greul primei
părţi a programului l-a dus violoncelistul Gautier Capuçon, cu Variaţiunile
rococo şi Andante cantabile, ambele de P. I. Ceaikovski. Dat fiind că prima
piesă mi-e nesuferită, am agreat-o pe cea de-a doua şi, una peste alta, pe
Capuçon, care este deja un obişnuit al Festivalului „Enescu” (alternativ ori împreună
cu fratele său, Renaud).
12
septembrie – Bryn Terfel, pur şi simplu excepţional,
în toate ipostazele repertoriale, pe scena Ateneului Român. De la Wagner
(Maeştrii cântăreţi) la Boito (Mefistofele) şi de la Kurt Weill (Opera de trei
parale) la Jerry Bock (Scripcarul pe acoperiş, inspirat de pictura lui
Chagall), s-a „plimbat” printre arte componistice şi tipuri de vocalitate (aparent) fără pic de
dificultate, alternând germana cu
italiana şi engleza, jonglând cu inflexiunile, jucând personajele şi jucându-se
pe sine, glumind şi interacţionând cu noi, cu publicul. E, după Rolando Villázon, încă o dovadă că s-au estompat sensibil graniţele dintre ascultător,
cufundat şi în fotoliu, şi în complexul muritorului de rând, respectiv,
interpret – solemn sacerdot în templul Euterpei. Orchestra Filarmonicii din
Monte-Carlo a avut la pupitru tot un galez, pe Gareth Jones, a cărui „viziune”
dirijorală – de fanfară! – s-a putut constata în Preludiul actului al III-lea
din Lohengrin, în Poloneza din Evgheni Oneghin şi în uvertura muzicalului South
Pacific de Rodgers & Hammerstein.
La
Sala Mare a Palatului, Orchestra Simfonică Academică de Stat a Rusiei, care
poartă numele marelui dirijor Evegheny Svetlanov – ale cărui discuri le vânam la magazinul „Muzica”, în anii ʼ80 –, deschide seara cu Fantaisie pastorale pour petit orchestre, compusă de Enescu la 18 ani. Am avut sentimentul că mă
aflu într-un luminiş şi că trebuie să-mi pun mâna streaşină la ochi, ca să pot
admira zborul unui vultur sau erete pe cerul senin, inundat de soare.
Concertul
pentru vioară în re major opus 35 (fix ca la Ceaikovski) de Erich Wolfgang Korngold l-a readus pe scena festivalului pe sclipitorul Ray Chen (30 de ani).
Iată ce declaram pentru Jurnalul Festivalului de acum doi ani: „Ray Chen are cel mai pur sunet pe care l-am auzit până acum în Festival. Acesta este rezultatul tehnicii lui, dar
şi al viorii, o vioară fermecată: cântă pe un Stradivarius din 1715 care a
aparţinut marelui violonist Joseph Joachim, cel pentru care au compus concerte
Brahms şi Bruch. M-au emoţionat sunetul acestei viori, stilul lui de a cânta,
bucuria pe care o transmite.” Evoluţia lui Chen – inclusiv în bis (minunatul Capriciu nr. 21 de Paganini)
– s-a reconfirmat cu vârf şi îndesat, deci nici eu nu voi schimba o literă din
cele de mai sus. Cu peste 15 ani în urmă, când am descoperit eu Concertul
pentru vioară de Korngold (1897-1957), într-o imprimare a Casei Naxos, nu-l
auzeai mai deloc, în tot cazul nu într-o sală
românească. Autor de coloane sonore pentru filme celebre din istoria
Hollywood-ul (anii ʼ30-ʼ50), Korngold a reluat, în partitura sa din 1945, teme din muzica acestor
pelicule, dar într-o cheie clasico-romantică în ce priveşte „vocea” solistică a
viorii. Dificil şi, tocmai de aceea, spectaculos, atractiv, strălucitor! A
dirijat, cu entuziasm încă juvenil, Gabriel Bebeşelea.
La
Ateneul „de noapte”, La Grande Chapelle din Madrid se prezintă în faţa deja
cosmopolitului public al festivalului cu Sărbătoarea Învierii în Piazza Navona
– alternanţă de piese vocale şi instrumentale din creaţia
sacră (spaniolă şi italiană) a secolelor XVI-XVIII. Mi s-a părut că am răposat şi că pe marginea gropii, pe
cale de-a fi astupată, mi se cântă un jalnic şi interminabil... prohod.
13
septembrie – Foarte atractivă oferta repertorială a formaţiei Kremerat
Baltica, avându-l ca solist şi dirijor pe chiar fondatorul ei, Gidon Kremer,
mai cu seamă prin noutăţile reprezentate de creaţiile lui Mieczyslaw Weinberg
(1919-1996): Concertino pentru vioară şi orchestră de coarde (1948), respectiv,
Simfonia a X-a în la minor, compusă 20 de ani mai târziu. Amplă şi
ilustrând parcă lupta dintre lumină şi întuneric, această a doua compoziţie a
fost cu adevărat surprinzătoare. Compozitor cântat, socot eu, în premieră la
noi, Weinberg a scris şi muzică de film. Drept exemple, cele două bonus-uri
orchestrale, diferite ca factură, dar amintind, cel de-al doilea, în special,
de inegalabilul Nino Rota (La Strada).
Arie
şi Scherzino pentru vioară şi orchestră, diptic enescian datat 1909, au
sunat excelent sub arcuşul unuia din membrii formaţiei, Džeraldas Bidva.
Ceea
ce nu m-a convins – şi nu e prima oară când o ascult – a fost Simfonia
concertantă pentru două piane şi orchestră coarde de Dinu Lipatti (1938).
Talent natural şi fără egal al claviaturii, cum nu par să se fi născut multe de
la Liszt şi Chopin încoace, Lipatti, asemenea lui Enescu, a tatonat o cale
simultan-complementară de exprimare: compoziţia. Pascal Rogé şi mult mai tânăra
lui consoartă, Amy, şi-au dat toată silinţa, dar n-au izbutit a străluci într-o
partitură lipsită ea însăşi de sclipirea geniului afirmat ca atare (doar) în
calitate de... interpret.
La
Ateneu, în nocturnă, o altă noutate (pentru publicul românesc): Leonora,
versiune intermediară a operei Fidelio de Ludwig van Beethoven. Totul a
sunat... beethovenian: la nivelul ansamblurilor – Freiburger Barockorchester şi
Zürcher Sing-Akademie –, cu neobositul René Jacobs în fruntea lor, dar şi al
vocilor multinaţionale, bine intrate „în rol”, al mişcării scenice şi al intervenţiilor
corale bărbăteşti, când sobre (prizonierii), când marţiale (gardienii).
14
septembrie – Din programul desfăşurat la Ateneul
după-amiezii, sub bagheta lui Tiberiu Soare, merită reţinută monodrama lirică Vocea
umană, muzica Francis Poulenc, pe un text de Jean Cocteau care a stârnit
ceva scandal la premieră, autorul fiind acuzat că, sub chipul femeii de pe
scenă, se „ascunde” chiar el, iar cel căruia îi telefonează este iubitul său
din acel moment. Premiera absolută a avut loc pe scena Operei Comice din Paris,
în 1959, sub conducerea lui Georges Prêtre, scenografia, costumele şi regia
purtând semnătura lui Cocteau însuşi. În rolul „Ei”: soprana Denise Duval. În
1971, Opera din Roma a oferit şi ea o apreciată versiune a monodramei, cu
Virginia Zeani în prim-plan.
La
Bucureşti, rolul a fost întruchipat de Anna Caterina Antonacci, cântăreaţă italiană
aflată spre apusul carierei, dar care a susţinut cu simţ dramatic un monolog a
cărui dificultate constă în portretizarea psihologică a eroinei: o femeie
(femeia) încă îndrăgostită, care nu mai află, însă, un răspuns pe măsură în
inima bărbatului iubit.
La
Ateneul nocturn, o altă operă de Händel: Arminio, girată dirijoral de
George Petrou, în fruntea formaţiei Armonia Atenea, iar vocal, între alţii, de:
Max Emanuel Cenčić (contratenor), Sandrine Piau şi Alexandra Kubas-Kruk
(soprane), Ruxandra Donose (mezzosoprană) şi Pavel Kudinov (bas bariton).
Lungă, lungă, lungă... şi n-a fost ultima din festival.
15
septembrie – Programul de la Sala Radio, înscris în
cadrul seriei Muzica secolului XXI, este susţinut de Orchestra
Filarmonicii din Sibiu, condusă de Cristian Lupeş. Mi-au plăcut îndeosebi
lucrările din prima parte: Elegia minacciosa (Elegia ameninţătoare) de
Dan Dediu şi Concertul pentru pian „Island Nation Free”,
de Francesco Tristano (n. 1981), avându-l ca solist pe compozitor însuşi. Prima
piesă – mocnindu-şi ameninţarea precum un vulcan gata să erupă – a ilustrat
însuşirile componistice, cunoscute şi recunoscute, ale lui Dan Dediu, în vreme
ce concertul lui Tristano s-a vrut un mesaj acustico-artistic adresat
semenilor, dincolo de timp şi spaţiu.
La Sala Palatului, se
cântă în variantă de concert şi în premieră absolută la Bucureşti, opera
Peter Grimes de Benjamin Britten (1913-1976). De-a lungul timpului, s-a
încercat decodarea a ceea ce s-a crezut a fi mesajul criptat în acţiunea operei, în datele psiho-comportamentale ale personajului eponim,
dar concluzia nu a fost nici pe departe edificatoare. Atractivă, foarte
atractivă chiar, cu precădere în scriitura orchestrală, opera solicită şi din
punct de vedere vocal, fapt reflectat în evoluţia tenorului Ian Storey, ajuns
la porţile vârstei a treia şi care a trebuit să apeleze inclusiv la falset în
atacul notelor prea înalte. Mai bine au fost tenorii din rolurile secundare.
Însă am avut parte de o soprană cu glas impozant şi totodată frumos timbrat
(Lise Davidsen, tânără wagneriană cu prezenţă statuară), de o mezzosoprană
expresivă în rolul Mătuşii (Catherine Wyn-Rogers), de nişte
başi-baritoni cu voci tunătoare şi sigure pe ele, de legendar-veterana Diana Montague. Şi
am avut, mai presus de toate, Orchestra Naţională Radio şi Corul Academic Radio
(instruit de Ciprian Ţuţu), care au sunat „ca la casele mari” sub bagheta britanicului Paul Daniel. Dacă Peter Grimes, protagonistul, a
avut ghinion, cum s-ar zice, lucrarea care-i poartă numele a avut noroc (şi) la
Bucureşti, aplauzele de la final confirmându-i succesul (în pofida răririi
treptate a spectatorilor, pentru că reprezentaţia a depăşit nepermis de mult
ora la care, la Ateneu, urma să se facă auzită beethoveniana Missa Solemnis,
cu maestrul René Jacobs la pupitru).
16
septembrie – La Ateneu, Midori şi Jean-Yves Thibaudet, cuplu interpretativ
bine sincronizat în sonate pentru vioară
şi pian scrise în tonalităţi preponderent minore: Schumann (la minor), Debussy
(sol minor) şi Enescu (din nou, a III-a în la minor „în caracter popular
românesc”). Excepţie: Fauré (sonata nr. 1 în la major).
La
Sala Mare a Palatului, Orchestra şi Corul Maggio Musicale Fiorentino, sub
oblăduirea marelui Fabio Luisi, în Recviem-ul verdian. Soliştii, puţin
cunoscuţi (mie, cel puţin), se străduiesc să sune cât mai viu/ viabil într-o partitură copleşitoare, închinată
celor trecuţi „dincolo” (lui
Gioachino Rossini, înainte de toate).
17
septembrie – Köln, toamna 1998. Scotocind prin rafturile celui mare magazin
cu CD-uri, dau peste unul înregistrat de Gerhardt Opitz cu muzică de Carl Mariavon Weber. A fost prima mea „întâlnire” cu numele acestui pianist german.
Astăzi, am ocazia să-l ascult în recitalul de la Ateneu, cu opusuri de
Beethoven (Sonata nr. 17 în re minor), Enescu (Suita nr. 2
op. 10) şi Schubert (Sonata nr. 21 în si bemol major D. 960).
Această ultimă bucată pare să fie, prin complexitatea componistică şi
traiectoria meandrică a stărilor psiho-emoţionale prefigurând dispariţia
prematură a creatorului ei, reducţia pentru pian a unei întregi simfonii (gen în care Schubert a lăsat,
de asemenea, opere durabile). Gerhardt Opitz a convins prin lectura profund
reflexivă, lipsită de emfază divistică, a acestei redutabile pagini din
literatura pianistică universală.
Un
violonist de care n-am mai auzit până acum – Serghei Krâlov – asudă copios în Re
majorul lui Paganini, secondat de Orchestra Maggio Musicale Fiorentino şi
dirijorul Fabio Luisi. E, cam ca toate compoziţiile lui Paganini menite să pună
în valoare diabolica-i virtuozitate, unul din cele mai „pirotehnice” şi dificile concerte scrise vreodată. În
această seară, am auzit o versiune oarecum scârţâietoare (prima parte), cu
unele alunecări mai tandre ale arcuşului pe coarde (partea a doua) şi o ultimă
parte în care nici n-a mai contat ce şi cum, pentru că gândul mi-a zburat
departe, departe, la Henryk Szering, la Yehudi Menuhin, la Zino Francescatti...
După
care, Luisi se lansează în parcurgerea greoaiei Simfonii a III-a de
Enescu (interpretată pentru a doua oară în festival!) şi o face conştiincios,
nu fuşereşte nimic, se achită de misie ca un veritabil profesionist.
18
septembrie – Suita Harold în Italia, de Hector Berlioz, cu Orchestra
Naţională din Lille (dirijor: Vlad Vizireanu, solist: Timothy Ridout, 24 de
ani), mi-a mers la inimă tocmai pentru că o prefer mult prea cântatei Simfonii
fantastice. Parcă „în transă”, solistul a oficiat aşa de suav, de
aerat, de... atmosferic (dar, paradoxal, nu „pe deasupra”, ci cu profundă participare afectivă), încât am trăit cu impresia că nici nu plimbă
arcuşul pe corzile violei. Publicul a început să părăsească sala în timpul
execuţiei ca să ajungă la Sala Palatului, unde Nelson Freire urma să evolueze
solistic în Concertul nr. 4 în sol major de Beethoven. Chiar şi
aşa, nu se face să te ridici şi să pleci în timpul unui act artistic, jignind
simultan un compozitor de geniu, un solist, un dirijor, o întreagă orchestră.
Şi pe cei decişi să rămână cu orice preţ. (Par egzamplu, pe mine, la Sala
Palatului, m-a insultat o „doamnă” pe cât de tapată, pe atât de oarecare,
pentru că am „obligat”-o să redevină bipedă, ca să pot ocupa un scaun rămas
liber).
Simfoniei
I „Titanul” de Mahler nu i-a lipsit nimic în interpretarea
Filarmonicii din Sankt-Petersburg, dirijată de Vassily Sinaisky (în locul lui
Temirkanov, indisponibil). Instrumentiştii au primit ca pe un bacşiş de nimic aplauzele furtunoase ale publicului, cel mai infatuat arătând,
de departe, primul violonist.
Impresii la... Impresii.
Dragă Doru,
Am citit articolul scris de tine pe acordurile din Les nuits d'été de
Berlioz. Muzica m-a ajutat să percep şi mai bine rândurile tale. Nu pot să spun
decât că eşti foarte cult, că ai talent la scris, că ştii să discerni, că ai vocaţie
de jurnalist şi de scriitor. Fără să te laud, articolul m-a impresionat din nou
şi, ca de fiecare dată, am simţit armonie şi bucurie în suflet după ce l-am
citit. Blogul tău rămâne, în continuare, foarte atractiv, desigur, pentru o anumită
categorie de oameni, căreia, de altfel, i se şi adresează.
Felicitări, eşti un ales al muzelor!
(Mi se pare magică fraza aceasta: „Am avut sentimentul că mă aflu
într-un luminiş şi că trebuie să-mi pun mâna streaşină la ochi, ca să
pot admira zborul unui vultur sau erete pe cerul senin, inundat de
soare.”)
Cu drag,
Corina*
*Corina-Diamanta Lupu mi-a fost colegă de liceu, este o fiinţă foarte sensibilă, ea însăşi autoare de versuri şi proză pentru revista on line Confluenţe. Şi, după cum se poate deduce din cele de mai sus, o fidelă şi atentă cititoare a mea. Îi mulţumesc şi-i urez succes!
Şi lucrurile nu se vor opri, desigur, aici. Felicitări pentru acum, succes pe mai departe!
19, 30 – Concertul inaugural – „prefaţat” de Ioan Holender, Kelemen Hunor şi Andrei Pleşu, acesta din urmă cu discursul său bonom, miezos-firoscos, niciodată plicticos, nici dacă s-ar... strădui. Kelemen Hunor şi-a încheiat cuvântul urându-ne „audienţă plăcută”. Şi eu care credeam că noi suntem aceea...
A urmat... MUZICA: Filarmonica din Haga, sub exersata baghetă a lui Christian Badea, în Simfonia I de Enescu şi în Simfonia a X-a de Şostakovici. Din păcate, lucrarea compatriotului nostru a sunat ca o lectură „la prima vedere”, cam neomogen la nivelul viziunii de ansamblu şi cu stridenţe supărătoare. Mi-aş fi dorit, pentru această piesă căreia i s-au decelat influenţe preponderent brahmsiene, o interpretare, totuşi, ceva mai „franţuzească”, pentru a fi în spiritul epocii şi al şcolii în care s-a format Enescu.
Simfonia a X-a de Şostakovici a fost o alegere întrucâtva neinspirată pentru o deschidere de festival „onorată” de un public eteroclit, împănat cu politicieni, oameni de (tot soiul de) afaceri şi teleaşti veniţi cu invitaţii de protocol, pe principiul că „dă bine” să fii văzut la astfel de evenimente. Altminteri nu-mi pot explica aplauzele după fiecare parte a celor două simfonii. Şostakovici a sunat mai rotund, mai „adunat”, mai echilibrat la nivelul comunicării între partide (orchestrale, nu politice). Strălucitor fără asperităţi. Inserţii de folclor oriental (aşa le-am perceput eu), în partea a treia (Allegretto). Oricum, prea complex, prea „exigeant”, pentru un concert votiv, opus-ul acesta ieşit de sub pana celui supranumit „Mahler-ul slav”.
În acelaşi spaţiu unde, cu câteva ore mai devreme, se desfăşurase „caniculara” conferinţă de presă, are loc o trataţie la care socializăm, cu farfuria într-o mână şi paharul în cealaltă, scriitori, jurnalişti, organizatori de festival, politicieni, artişti (români şi străini), văduve de artişti (doar români), vedete TV, intruşi fără patalama ş.a.m.d.
2 septembrie – Renunţ la recitalul de la Ateneu al pianistei japoneze Akiko Ebi, în favoarea concertului de la Sala Radio. Public foarte puţin numeros, dar... avizat, fiindcă nu s-a aplaudat deloc între părţile celor trei lucrări incluse în program. Iar acestea au fost: Concertul pentru orchestră de coarde de Nino Rota (neo-clasic sau neo-romantic, după unghiul de vedere), superbul Concert în do major pentru violoncel şi orchestră de Joseph Hayden (cu un solist participativ, implicat, vibrant: Colin Carr. Pe rândul din faţa mea, alţi doi redutabili violoncelişti, Frans Helmerson şi Marin Cazacu, urmăreau, cu satisfacţie, pare-se, evoluţia confratelui lor) şi, în final, Simfonia de cameră pentru orchestră de coarde op. 110a de Dmitri Şostakovici (transcrierea Cvartetului nr. 8 în do minor compus „în memoria victimelor fascismului şi războiului”. Cum rămâne, însă, cu victimele epurărilor staliniste? Sau te pomeneşti că, în spatele dedicaţiei „oficiale”, compozitorul rus, ameninţat el însuşi, în imponderabila sferă a inspiraţiei creatoare, de otrăvitoarele efluvii ale factorului politico-ideologic, tocmai acestor victime le va fi închinat piosul său omagiu?). Nicolae Iliescu a condus, eficient şi sigur, orchestra de cameră „Philharmonia”.
Sala Mare a Palatului a găzduit prima audiţie mondială a piesei Atlantis, de tânărul compozitor (şi rector de Universitate) Dan Dediu. În pofida excesului de percuţie, acesta pare să fi regăsit calea spre melodie, rătăcită ori dată uitării de majoritatea creatorilor contemporani – români sau de pe alte... planete. În celebrissimul Concert în la minor de Edvard Grieg, a oficiat, din postură solistică, Dan Grigore – cu morgă, sobru, elegant, adică egal cu el însuşi. Dacă nu era Grieg, era celălalt faimos La minor, semnat Schumann (mai există unul – datorat lui Paderewski –, dar câţi au habar de el?).
La pauză, am plecat, „alungat” de sumbra (!) perspectivă a audierii Fantasticei lui Berlioz, fie ea şi tălmăcită de Christian Badea (deşi îi admir, foarte mult, pe amândoi). Dar cu muzica e ca şi cu hrana: o digeri sau n-o digeri, în funcţie de n factori. O.K.?
Noaptea, de la 22,30, ascultat, în transmisiune directă de la Ateneul Român, concertul susţinut de „Austrian Baroque Company” (respect, şi nu doar în acest caz, denumirea anglicizată din programul de sală), având-o ca protagonistă pe soprana catalană Nuria Rial. Piese preclasice foarte asemănătoare între ele formau un fel de melopee continuă, care „consona” de minune cu ora înaintată şi cu pofta mea de... somn.
3 septembrie – Sărit premiera cu Lohengrin de la Operă (se reia marţi) şi mers direct la Ateneul „de noapte”, unde „Venice Baroque Orchestra” şi violonistul Giuliano Carmignola s-au întrecut pe ei înşişi într-un galop concertistic susţinut cu un infatigabil brio de la un cap la altul. Albinoni, Vivaldi, Geminiani, Tartini, iarăşi Vivaldi (un „pivot” al Veneţiei muzicale din veacul al XVIII-lea) m-au făcut să visez la o orchestră costumată după moda timpului (brocarduri, peruci pudrate etc.).
La finalul concertului, solistul italian a oferit autografe în rotonda Ateneului. Dacă aş fi ştiut, luam de acasă CD-ul cu cinci (din zecile de) sonate pentru vioară şi chitară de Paganini, cumpărat la Viena, acum 11 ani (câţi români auziseră atunci de Giuliano Carmignola?).
Ajuns acasă foarte târziu, adormit după 5 dimineaţa.
4 septembrie – Dorinţa de a vedea odată şi odată (şi) un spectacol de dans contemporan în cadrul Festivalului „George Enescu” m-a determinat să aleg „Naţionalul” bucureştean şi oferta lui de la sala mare: Baletul Naţional Chilian cu Noche Bach (Conciertos/Cantico), în coregrafia lui Gigi Căciuleanu. Când colo – ce să vezi? Gimnastică sportivă pe acorduri bachiene (Brandenburgicele, în prima parte), aparent în armonie, dar, de fapt, în răspăr cu acestea. Cum să alergi, să ţopăi şi să te contorsionezi pe nişte capodopere muzicale la nivelul cărora nu te poţi ridica orice-ai face? Din asemenea experimente nu poţi ieşi decât... învins. Două fetiţe zulufate şi pamponate, înarmate cu păpuşi Barbie şi alte accesorii ludice, au măcănit şi s-au fâţâit necontenit, subminându-mi şi ultimele rezerve de bunăvoinţă.
Ştiind cât de asemănătoare (cam ca Vivaldi şi concertele lui) şi de lungi sunt operele lui Händel, am vrut să renunţ la nocturna de la Ateneu. Şi totuşi, o voce interioară mi-a şoptit: „Rămâi!”. Glasuri bune şi foarte bune, cultivate, în stil şi cu (aproape) toate agilităţile cerute de luxuriantele partituri händeliene. O mezzo magnifică, suedeza Ann Hallenberg, în rolul titular – Ariodante –, căci despre această opera era vorba. Americanul Alan Curtis, un specialist al genului, a condus „Il complesso barocco”.
5 septembrie – Mult aşteptatul pianist Yundi (Li) n-a dezamăgit în recitalul său chopinian de la Ateneul Român. Sobru ca tot chinezul, a găsit un echilibru cvasi-perfect între planurile şi intensităţile sonore, între piano-pianissimo şi forte-fortissimo, între pasajele fluide, visător-romantice, şi cele virtuozistice, impetuos-romantice (cu o discretă tentă „salonardă” care n-a afectat calitatea de ansamblu a interpretării). O construcţie solidă, credibilă, a Sonatei în si bemol minor op. 35 – o piesă „grea” precedată de 5 nocturne şi de faimoasele Andante spianato şi Marea poloneză, de patru mazurci op. 33 şi urmată, ca încheiere, de Poloneza în la bemol „Eroica”. Două bisuri au răsplătit un public foarte entuziast.
6 septembrie – Seara, de la ora 19, Lohengrin de Richard Wagner, spectacol menit să marcheze împlinirea a 90 de ani de la inaugurarea Operei bucureştene ca instituţie de stat, cu aceeaşi lucrare, sub bagheta lui George Enescu. Toţi cântăreţii s-au dovedit la înălţime, în frunte cu excepţionalul trio al soliştilor invitaţi: tenorul Johan Botha (Lohengrin), soprana Emily Magee (Elsa) şi mezzo-soprana Petra Lang – de o incisivitate scenică şi vocală diabolică, adică pe măsura rolului (Ortrud). Precizia cântului a fost susţinută de voci bogate, bine timbrate, pline şi totodată strălucitoare; de o limpezime a emisiei şi o savantă proiecţie a sunetului spre sală – în aşa fel ca nimic să nu se piardă –, dobândite în contactul cu marile „case” (Viena, Bayreuth etc.); de o dicţie şi frazare exemplare. O (altă) surpriză: baritonul Valentin Vasiliu, în Telramund (rolul de debut al lui Ohanesian la Hamburg, în 1968). Regizorul producţiei: Ştefan Neagrău.
Corul, pregătit de veteranul Stelian Olariu, a avut, ca de obicei, o prestaţie de mare clasă, o sonoritate impresionantă, invidiată de Holender însuşi – rod al studiului cu fiecare cântăreţ în parte, după cum explica maestrul Olariu într-un interviu, dar şi subsemnatului, în autobuzul de noapte care ne purta spre reşedinţele noastre din Drumul Taberei. Reţineţi: Stelian Olariu, de jumătate de secol dirijor al corului Operei din capitala României, se străduia să ajungă acasă, după miezul nopţii, ca orice muritor de rând, taxiurile fiind „confiscate” de către cei care participaseră la inaugurarea, „cu (altfel de) cântec”, a Stadionului Naţional. Cât despre o maşină pusă la dispoziţie de Operă...
Orchestra a mers „pe mâna” lui Cristian Mandeal şi aceasta spune cam totul despre calitatea plină de forţă şi culoare (culori!) a acompaniamentului, despre susţinerea edificiului sonor wagnerian în ansamblu.
Decorurile: minimaliste, funcţionale, cu elemente sugestiv-simbolice mai intens luminate care să capteze atenţia spectatorului. Pe fundal – proiecţii video (des utilizate în ultimii ani, în montările Operei din Bucureşti, din raţiuni practice ori din lipsă de idei mai bune). Costumele protagoniştilor au fost tratate vizibil maniheist: cuplul Elsa-Lohengrin – în alb, respectiv, argintiu, cuplul Ortrud-Telramund – în negru (cu un „adaos” de negru şi pentru Elsa, în ultimul act, ca însemn al trădării). Regele şi corul au purtat un fel de mitre de inspiraţie egipteană, trimitere la fel de transparentă spre păgânismul pe cale de a fi înlocuit de noua credinţă, al cărei mesager este Lohengrin însuşi, cavaler al Graal-ului. Scenograful producţiei: Adriana Urmuzescu.
Într-una din pauze, preşedintele Fundaţiei „Constantin Erbiceanu” mă întreabă dacă ştiu cine a interpretat rolul titular la premiera românească din 1921. Rostesc prompt, deşi cu imperfectă certitudine, numele tenorului Romulus Vrăbiescu (verificările ulterioare m-au confirmat. Întâmplare sau lecţii bine făcute... cândva?), după care îi sugerez să adreseze întrebarea şi instanţei directoriale C.I.A. [Cătălin Ionescu Arbore, dumneavoastră ce credeaţi?]
7 septembrie – Seara, la Ateneu, ascult pentru prima dată Simfonia a V-a în re major de George Enescu, orchestrată de Pascal Bentoiu după schiţele compozitorului. Finalul, cu solo de tenor (solist: Marius Vlad Budoiu) pe versuri de Mihai Eminescu (Nu voi mormânt bogat), a încununat, elegiac, o construcţie simfonică vastă, densă ca scriitură şi profundă în semnificaţii, bogată în cromatisme instrumentale care n-au înăbuşit, totuşi, nota dominantă de clar-obscur solemn, asemenea durerilor îndurate stoic ori mărturisite în şoaptă. Cu toate insistenţele dirijorului-spectator Radu Popa (Filarmonica „Banatul” din Timişoara aflându-se sub bagheta lui Peter Ruzicka), Pascal Bentoiu a refuzat să se ridice de pe scaun pentru a primi, în locul ori în numele lui Enescu, omagiul pe care publicul îl aducea simultan, tot din poziţie verticală, celor doi compozitori.
8 septembrie – Seara, la Sala Palatului, Concertul pentru vioară şi orchestră în la minor de Aleksandr Glazunov, cu tânăra Nicola Benedetti în postură solistică. La pupitrul dirijoral: Horia Andreescu. La final, publicul a aplaudat călduros, dar nu îndeajuns ca să obţină un bis. Glazunov este, împreună cu Elgar al englezilor, unul din cei mai fără „lipici” compozitori din câţi cunosc eu. Un soi de bâjbâială la graniţa dintre clasicism şi romantism, fără aflarea unui teren ferm pe care să-şi arunce „sămânţa” înnoitoare, pentru a deveni credibili, fie şi ca „neo”, asemenea lui Rahmaninov. Cred că şi lui Glazunov, şi englezului, le lipsea „o nimica toată”: Geniul.
London Symphony Orchestra a dat apoi o interpretare de intensă forţă persuasivă Simfoniei a VI-a în la minor de Gustav Mahler. Un opus de dimensiuni impresionante şi de un patos trepidant, în acelaşi timp „tectonic” şi „teutonic”, pe care Wagner însuşi l-ar fi aprobat... părinteşte. Habar n-am dacă Hitler agreea muzica lui Mahler (toată lumea ştie că îl adora pe Wagner), dar, dacă eu aş fi fost Hitler (ptiu, drace!), mi-ar fi mers la inimă ritmul marţial al primei părţi (reluat, variaţional, în partea a doua şi în finalul simfoniei). „Marşul” acesta (un motiv „al destinului”, după unii, de unde şi supranumele de Tragica), cu neastâmpărul lui belicos, aşa de milităros-ameninţător în „înaintarea” lui, mie îmi aminteşte primele acorduri ale Simfoniei I în do minor de Anton Bruckner, profesorul lui Mahler (asemănarea fiind frapantă, nu este deloc exclus transferul, conştient ori nu, al temei melodice de la magistru la elev).
Publicul i-a ovaţionat pe interpreţi, în special pe co-naţionalul Horia Andreescu, ce părea la capătul puterilor. Cred şi eu!
9 septembrie – Interesant programul de la Ateneu, cu muzică de secol XX, în interpretarea Orchestrei Coreene de Cameră, dirijată de Mim Kim, pe linia unor afinităţi stilistice între compozitori din spaţiul cultural anglo-american (abordaţi, poate nu întâmplător, în ordinea descrescătoare a vârstei): americanca Ellen Taaffe Zwilich (n. 1939), respectiv britanicii Malcolm Arnold (1921-2006) şi William Walton (1902-1983). O modernitate neostentativă, bine dozată şi repartizată pe întreg traseul melodic, în care interveneau, contrapunctic, inflexiuni din clasicism şi romantism, asemenea unor străfulgerări ale memoriei regretând parcă desprinderea de trecut. Foarte buni, sincroni şi într-o benefică emulaţie maestru-discipol, soliştii Concertului pentru 2 viori şi orchestră de cameră de Malcolm Arnold: Liviu Prunaru şi Vlad Stănculeasa.
La Sala Palatului, danezul Nikolai Znaider – cu un look princiar (un mixaj între William al Marii Britanii şi mai „coptul” Felipe al Spaniei) – a lăsat o foarte bună impresie în ipostază dirijorală (în cea violonistică ne delectase acum doi ani, interpretând Concertul de Ceaikovski). În Concertul nr. 1 în do major pentru pian şi orchestră – al doilea, în cronologia compoziţiilor beethoveniene de gen –, Saleem Abboud Ashkar a etalat un tuşeu perlat, distilat, rafinat – datorat în primul rând atacului mai puţin ofensiv asupra partiturii. Cred că, dorind să evite ispita unei interpretări spectaculare, a adumbrit nolens volens brianţa juvenilă pe care Beethoven, încă nu pe deplin desprins de stilul predecesorilor (Haydn-Salieri-Mozart), a imprimat-o lucrării sale purtând numărul de opus 15.
La Ateneu, în seria „Concertele de la miezul nopţii” – prima seară în compania Orchestrei de cameră din Lausanne (Laussane (!), în programul de sală), avându-l ca solist şi dirijor pe muzicianul de care melomanul român prins-a mare drag: Christian Zacharias. O sală arhiplină a urmărit programul Schumann propus de elveţieni: Allegro şi introducere în re minor pentru pian şi orchestră; Concertul în re minor pentru violoncel şi orchestră (solist: Antonio Meneses); Simfonia nr. 2 în do major. Schumann e un caz aparte în istoria muzicii, un romantic atipic, asemenea lui Liszt şi Berlioz, dar parcă şi mai obsedat de propria „singularizare” prin apelul la un limbaj esenţializat, caracterizat prin minimalism ornamental, scuturat de orice artificiu armonic menit să placă (în sens larg, desigur). Un compozitor pe care unii nu s-au sfiit să-l califice drept „pisălog”, din pricina insistenţei cu care „toacă” o temă până la a o face să devină neatractivă sau chiar... antipatică. S-ar putea ca aceştia să nu aibă dreptate, la fel cum nu pot avea (100 %) pretinşii „degustători” care cad (ori se prefac a cădea) în extaz ori de câte ori ascultă muzică de Schumann. În ce mă priveşte, cu riscul dinainte asumat ca preferinţele mele să nu intereseze pe nimeni, piesele din Schumann care-mi plac cu adevărat se numără pe degetele de la o mână (cu posibilitatea înlocuirii piesei corespunzătoare unuia din degete cu o alta, după dispoziţie).
10 septembrie – În programul de la Ateneu (ora 17), trei stele fixe şi constant strălucitoare ale componisticii universale: Händel (Alcina); Mozart (Concertul nr. 27 în si bemol major pentru pian) şi Haydn (Simfonia nr. 101 „Ceasornicul” – în programul de sală: „Ceasul”). Murray Perahia a fost acompaniat de ansamblul „Saint Martin in the Fields”, pe care l-a şi „păstorit” dirijoral. Mozart şi Haydn au primit un plus de vigoare şi de transparenţă sub degetele/ bagheta lui Murray Perahia. Cum rămâne, însă, cu... ...Händel – „cel mai mare muzician de la Orfeu încoace” (Beethoven)? Deşi admirativă la limita adoraţiei, spusa Titanului de la Bonn îmi pare a ascunde, nu ştiu de ce, un grăunte de ironie. O putem specula în fel şi chip: într-adevăr, cum să nu rămâi într-o evlavioasă perplexitate dinaintea imensei şi diversei opere händeliene, tu, ascultătorul zilelor noastre?! Dar, spre deosebire de ascultătorul pasiv şi... atât, Beethoven era compozitor şi încă unul foarte conştient de forţa demiurgică a geniului său. Oricât de copleşitoare, creaţia lui Händel trebuie să-i fi trezit un sentiment concurenţial. Dacă aşa vor fi stat lucrurile, atunci afirmaţia de mai sus vine să relativizeze o creaţie urieşească tocmai prin raportarea ei la un personaj mitic de la care, mitic fiind, nu ne-a rămas nimic palpabil (audibil, în speţă), cu excepţia propriei lui legende. Mi se va răspunde că Orfeu constituie simbolul chintesenţial al muzicianului dintotdeauna şi de pretutindeni şi că aşa va rămâne de-a pururi, chiar şi în absenţa operei... scrise. Fie!
La Sala Palatului, o lucrare vocal-simfonică de mari proporţii: Ivan cel Groaznic de Serghei Prokofiev (scrisă pentru trilogia cinematografică a lui Serghei Eisenstein), cu neobositul Ghenadi Rojdestvenski (care a fost şi vocea protagonistului) la pupitrul Filarmonicii „George Enescu”. Printre solişti: mezzo-soprana Larisa Diadkova, Azucena din înregistrarea Trubadurului cu Roberto Alagna, Angela Gheorghiu şi Thomas Hampson (dirijor: Antonio Pappano). O muzică peste capacitatea receptorie – nu zic de asimilare – a multora dintre cei prezenţi, care au răsplătit, totuşi, prin vii aplauze, efortul artistic general. Lucrarea lui Prokofiev nu-mi era necunoscută, dat fiind că deţin, de peste două decenii, în discoteca personală, o versiune dirijată de Riccardo Muti. Ceea ce nu ştiam era textul în sine (proiectat, acum, într-o traducere Moscova-Chişinău şi retur, pe pereţii laterali ai avanscenei), care mi s-a părut insuportabil: imperialismul rus programat de mult şi pe termen lung, spre luarea-aminte şi nenorocul vecinilor marii ţări de la Răsărit. De nu va fi fost şi aici o atroce (auto)ironie pe care culturnicii sovietici au luat-o drept altceva.
11 septembrie – La Sala „Auditorium” a Muzeului Naţional de Artă, în seria „Enescu şi contemporanii săi”, recitalul violoncelistului Adrian Brendel (fiul legendarului Alfred), acompaniat, la pian, de Tim Horton. Mi-a plăcut foarte mult Sonata nr. 1 în la minor pentru violoncel şi pian de George Enescu. Un opus cameral cu adevărat inspirat.
Trecut val-vârtej pe la Sala „Mihail Jora” a SRR, pentru Gala Concursului internaţional „George Enescu”. Am ascultat un bun violonist armean (într-o Fantezie de Schumann, la pian: Verona Maier) şi lucrarea Mistery Palace a compozitoarei coreene Lan-Chee Lam, premiată la ediţia din 2009. Ar fi putut fi semnată, la fel de bine, de Dan Dediu sau de orice alt compozitor contemporan care nu-şi uită epoca, dar nici de trecut nu poate face abstracţie. Multă percuţie!
La Sala Mare a Palatului – oaspeţi mult aşteptaţi: Orchestra Simfonică a Teatrului Mariinsky din Sankt-Petersburg şi dirijorul Valery Gergiev. O sonoritate impresionantă, năucitoare prin maxima exploatare a alămurilor, dar prea metalică pentru „gustul” meu. Uvertura la Tannhäuser place indiferent de interpretare, chiar dacă, într-o redare „neaoşă”, accentul s-ar pune pe conţinutul de idei al muzicii, pe recurenţa temelor, pe dramatismul... tramei. Prometheus op. 60 pentru pian şi orchestră de Aleksandr Scriabin (solist: Aleksandr Toradze) a fost, ca majoritatea lucrărilor acestui expresionist rus, greu digerabil(ă) prin noutate şi impact acustic.
Abordare identică în O viaţă de erou de Richard Strauss, cel mai amplu poem simfonic al expresionistului – german, de data aceasta –, zdrobitor prin densitatea scriiturii, prin plasticitatea şi suflul parcă fără sfârşit ale evocării. Cred că, pentru păstrarea unei anumite „savori”, o operă precum aceasta ar trebui interpretată în spiritul spaţiului cultural-etnic în care s-a format compozitorul. Dar cum eroi s-au născut pretutindeni, ar fi nedrept faţă de universalitatea temei, aşa că „presăraţi pe-a lor morminte...”.
12 septembrie – Valery Gergiev şi orchestra (de sub conducerea) sa au prezentat, în a doua seară, un scurt concert de Rodion Scedrin, Naughty Limmericks (oare în Rusia lui Hruşciov tot aşa se numea?), facil şi săltăreţ, care aducea a muzică de estradă. Probabil pentru a face mai suportabilă piesa grea ce avea să vină: Simfonia a III-a în do major cu cor de George Enescu. Răsună cam în fiecare ediţie a festivalului, eu, personal, aducându-mi aminte de două versiuni: Cristian Mandeal şi Sakari Oramo. Rămâne, dincolo de viziunea dirijorală, o lucrare derutantă prin structura atipică şi prin indecizia limbajului muzical, limbaj la configurarea şi „personalizarea” căruia Enescu a trudit o viaţă întreagă. Părţile întâi şi a treia (Moderato un poco maestoso, respectiv, Lento ma non troppo) sunt blocuri sonore masive, compacte şi cam trenante, încadrând o secţiune centrală mai mişcată (Vivace ma non troppo). Corul feminin (fără cuvinte) din final aminteşte, prin vibraţia elegiaco-debussyană, de Marea impresionistului francez. În pauză, Vlad Conta şi cu mine, asistaţi de Mihai Miltiade Nenoiu, am ajuns la concluzia că muzica lui Enescu nu seamănă cu a nimănui, că e harta fantastă a unui suflet hărţuit de un demon al căutărilor care fie l-a mânat spre destinaţii absconse, fie l-a „abandonat” la dilematice răspântii, ca în Oedip. Ceea ce e cam acelaşi lucru.
Tablouri dintr-o expoziţie de Mussorgsky-Ravel este – alături de Fantastica lui Berlioz, Şeherazada lui Rimski-Korsakov, Romantica lui Bruckner şi alte câteva „hituri” simfonice ori concertante – un opus pentru reascultarea căruia trebuie să-mi mobilizez toate resursele de răbdare şi de... răbdare. Chiar dacă, aşa cum era de aşteptat, le-a „ieşit” cel mai bine celor de la Mariinsky şi lui Valery Gergiev, sonoritatea metalică pe care (re)numitul dirijor o imprimă tuturor orchestrelor ajunse sub bagheta lui a produs suferinţă urechilor mele deja greu încercate. Sorry!
13 septembrie – Ascultat, la Radio, Gulbenkian Symphony Orchestra, dirijată de marele susţinător şi promotor al muzicii enesciene, Lawrence Foster. Un suflet rar!
Seara, la Sala Palatului, mult aşteptatul Daniel Barenboim (din nou la Bucureşti, după 13 ani), în fruntea Capelei de Stat din Berlin (nu din Dresda, aşa cum se tot anunţă la RRM. Ba cineva ne-a informat că vedeta serii este „celebrul tenor...”). Concertul nr. 24 pentru pian şi orchestră în do minor de Mozart nu e dintre cele subit ataşante, putând fi încadrat restrânsei serii a celor pe care le-aş numi „dramatice” (nr. 20 în re minor, ale cărui cadenţe, datorate lui Beethoven, îi şi explică... seriozitatea, şi nr. 25, în ciuda tonalităţii: do major). Barenboim a refuzat să ofere vreun bis. Zgârcitul!
În partea a doua, a dirijat, fără partitură!, colosala Simfonie a VII-a în mi major de Anton Bruckner, cel mai mare succes repurtat de compozitor în viaţă fiind. O execuţie de top. Succes uriaş, pentru dirijor şi orchestră, de această dată.
Perla zilei. Intervievat în legătură cu aportul Corului Radio la reuşita Simfoniei a III-a de Enescu, ieri seară, sub conducerea lui Gergiev, dirijorul acestuia, D.M.G., ne-a asigurat că: „Am lucrat în detaliu fiecare amănunt...”. Se putea şi invers, maestre!
14 septembrie – Barenboim, convingător (fără genialitatea unor Lipatti, Haskil sau Arrau), în exuberantul Concert nr. 22 în mi bemol major de Mozart (revelat mie, cu ani în urmă, de marea Alicia de Larrocha). Armoniile curg necontenit, într-un şuvoi melodic pornit parcă să te răpună prin suprasolicitare senzorial-artistică (precum parfumul snopilor de crini pe sinucigaşii... esteţi). Toate notele sunt la locul lor, ca să parafrazez promptul răspuns servit de Mozart lui Iosif al II-lea, după premiera cu Nunta lui Figaro, când împăratul, vrând să se dea expert, afirmase că opera are „prea multe note”. Răspunsul exact al salzburghezului fusese: „Sunt atâtea câte trebuie, Maiestate.”
Simfonia Dante de Franz Liszt, tenebros-misterioasă, cu doar câteva pasagere răbufniri mai tumultuoase şi cu intervenţia corului de femei din final (pregătit, aici, de Iosif Ion Prunner), a impresionat adânc asistenţa, care i-a aplaudat îndelung pe interpreţi. Muzica lui Liszt mă mişcă mult în Rapsodiile ungare, în poemele simfonice (gen de el creat), în fanteziile şi parafrazele pianistice (cu sau fără acompaniament orchestral), dar mai puţin în cele două concerte pentru pian, prea avangardist-abstracte prin raportare la epoca romantică a conceperii lor. Ele denotă, ştiu asta, vizionarismul creatorului autentic care îşi depăşeşte epoca prin anticiparea celei următoare.
15 septembrie – La pupitrul orchestrei „Virtuozii din Bucureşti” (fondată de Horia Andreescu), un dirijor faimos pentru „limitarea” lui repertorială – între baroc şi clasicism: olandezul Ton Koopman. Programul i-a reflectat preferinţele: Haydn (Simfonia nr. 104 „Londra”), Mozart (Concertul nr. 23 pentru pian şi orchestră în la major KV 488, cu un solist „comme il faut”: Aleksandr Kobrin) şi iarăşi Mozart, pentru a doua parte a concertului: Simfonia nr. 41 în do major „Jupiter” – un elocvent „final de carieră” simfonică pentru marele salzburghez (spun unii), un grandilocvent discurs omagial (risc eu o părere), destinat să-i smulgă mai-marelui zeilor măcar promisiunea unui loc în Olimp. Mozart l-ar fi primit oricum...
La orele 19 fix, am părăsit incinta Ateneului, preocupat să ajung la Opera Naţională, unde tocmai începea premiera noii montări cu Oedip de George Enescu. Oraşul, împânzit de poliţişti care, tot dirijând circulaţia, mai curând o încurcau, devenise parcă şi „mai” infernal sub valul de căldură abătut asupra lui. Taxiul m-a lăsat fix în faţa Operei, unde era aşternut un covor roşu pe care, neştiind cine mă precedase, l-am ocolit cu grijă. Nu fuseseră nici Radu cu Margareta, Băsescu nici atât (îl are ca oaspete pe prezidentul Italiei), ci, după cum aflat-am la pauză, cvasi-anonimul vice-primar al Capitalei. (Explicaţia prezenţei sale a venit la recepţia de după spectacol, când i-a premiat, pentru contribuţia la reuşita festivalului, pe Holender, Ionescu-Arbore, Ignat ş.a.)
M-am furişat în sală în timpul unui balet „ticluit” de Răzvan Mazilu pentru celebrarea naşterii lui Oedip, în palatul lui Laios. O scenografie debusolantă, îndeosebi la capitolul costume, prin eclectism (ca să nu zic prolixitate), prin absenţa oricărei trimiteri la grecitate (cea antică, se înţelege, dar cum s-o reproşezi scenografului, când însăşi muzica baletului pomenit mai sus are ca sursă inspiratoare folclorul... românesc?). Iocasta semăna cu Turandot, Marele Preot cu un satrap assiro-babilonian, Laios părea descins de pe templele aztece („servit” fiind şi de chipul amerindian al tenorului Hector Lopez), Sfinxul trimitea cu gândul la o zeitate polineziană, corul – să juri că „(e)migrase” din Nabucco, iar ciobanul... ciobanul era, parol!, 100% mioritic (dar poate că ciobanii au arătat şi vor arăta, oricând şi oriunde, la fel). Motivată, ca să fim drepţi, prezenţa implacabilelor Erinii – devenite, în final, blânde Eumenide –, prin plasticitatea mişcărilor, a costumelor (roşu cu negru) şi a machiajului. Tiresias – tratat (ce straniu!) ca un alter-ego ori pandant al lui Oedip... Ultimul act, un imens acvariu unduind în splendide nuanţe de albastru, a fost şi cel mai izbutit, tot aici, mişcarea corului, a soliştilor aflându-şi, în sfârşit, coerenţa după care eu, spectatorul, „tânjisem” preţ de alte trei. Aşadar, câteva idei regizorale clare, valide estetic şi funcţionale stilistic, concurate mai curând... neloial de cele abandonate la jumătatea drumului ori care nu şi-au aflat justificare (simbolul spiralei, imprimat pe costume şi proiectat, cu obstinaţie, pe pânza decorului). Să divulgăm şi numele „făptaşelor”: Anda Tăbăcaru Hogea (regia) şi Viorica Petrovici (scenografia).
Foarte buni, vocal şi scenic, majoritatea interpreţilor: Ştefan Ignat (Oedip), slujit de un glas mai puţin aspru, dar nu la fel de răscolitor ca al lui David Ohanesian; Oana Andra, frumoasă şi expresivă în Iocasta, chiar dacă memoria rolului va purta mereu amprenta vocalităţii dramatice şi contururile statuare ale Elenei Cernei; Horia Sandu, (Tiresias); Ecaterina Ţuţu (Sfinxul) ş.a. Notă discordantă: Ştefan Schuller, în Marele Preot („sub orice critică”, ca să-l citez pe Ioan Holender). Tiberiu Soare a exercitat un atent, riguros şi totodată flexibil control dirijoral asupra acestei lucrări complicate din toate punctele de vedere (scriitura orchestrală punând, în opinia specialiştilor, cele mai mari probleme), aplauzele sporite ale publicului confirmându-i izbânda.
Paradoxuri... naţionale. Muzicologul Costin Popa îmi semnalează o plăcuţă fixată lângă una din uşile de acces în incinta Operei. Mă apropii şi citesc inscripţia: „Monument istoric – 1953”. Ia te uită: o clădire stalinistă, replică a celei din oraşul georgian Frundze (ăsta da copyright!), la egalitate de statut istorico-artistic cu biserici, castele şi palate vechi de sute de ani, aflate nu o dată într-o precară stare de conservare, de nu chiar în pragul prăbuşirii...
16 septembrie – Sala Mare a Palatului găzduieşte unicul concert al Filarmonicii din Viena, sub bagheta Franz Welser Möst, noul director muzical al Operei de Stat. O interpretare „ca la mama acasă” sau, mai bine zis, „ca la tatăl ei acasă”, a Simfoniei concertante pentru vioară şi violă de Mozart, cu doi tineri solişti: Fanny Clamagirand şi Antoine Tamestit. După Intermezzi pentru orchestră de coarde op. 12 de George Enescu, redaţi cu multă acurateţe, a urmat Simfonia nr. 5 în fa major de Antonin Dvořák, printre cele mai puţin seducătoare din cele 9 compuse de acesta (la fel de rece mă lasă cea de a 2-a). Execuţia a fost la înălţime, dar tot nu m-a determinat să-mi schimb părerea. Miltiade Nenoiu mi-a dat finalmente dreptate.
La Ateneul „de noapte”, prima din cele trei seri rezervate creaţiei lui Felix Mendelssohn-Bartholdy. La pupitrul „Cameratei Salzburg” – Cristian Mandeal. Am ascultat o celebră violonistă a zilelor noastre, Isabelle Faust, într-o celebrissimă partitură a tuturor timpurilor (Concertul în mi minor op. 64) care a sunat, pe Stradivarius, ca un pârâu de munte: pur, cristalin şi (la fel de) rece. Să mă ierte doamna Faust, dar interpretarea domniei sale m-a lăsat, cum ar zice francezul, „sur ma faim et sur ma soif”. Nu-l pot uita (şi nici nu vreau!) pe Maxim Vengerov parcurgând acelaşi concert – tot la Bucureşti, acum 10 ani –, cu exultanţa lui charismatică, redevabilă simultan lui Dumnezeu şi lui Lucifer (Ecce Faust!), cu acea capacitate unică de a empatiza spontan cu sala şi cu fiecare ascultător în parte, la puterea lui de a-l subjuga instantaneu şi definitiv pe melomanul cu adevărat sensibil.
17 septembrie – Bisul bachian oferit de violonista Midori (după Concertul de Walton, executat cu concursul Filarmonicii Regale din Liverpool), m-a iritat (şi nu doar pe mine) prin lungimea lui. În partea a doua, orchestra britanică, dirijată de Vasily Petrenko, un tânăr foarte înalt, cu braţe lungi şi mlădioase, „desfăşurate” atât cât era... necesar, ne-a fermecat cu acordurile Simfoniei nr. 7 în do diez minor de Prokofiev. O partitură care alternează, într-un savant dozaj, tonuri, ritmuri şi acorduri dintre cele mai diverse, de la pasaje melancolice de stepă rusă la secvenţe „dansante” culese parcă de pe Broawday (compozitorul petrecând mulţi ani „în lumea liberă”, înainte de a se lăsa ademenit de cântecul de sirenă al perversei propagande bolşevice şi de a reveni în patria... fatală. Naivitatea i-a fost pedepsită, mai întâi, prin acuzele de „formalism” aduse creaţiei sale şi, ulterior, prin moartea în aceeaşi zi cu Stalin: dispariţia lui Prokofiev a trecut aproape neobservată, presa vremii fiind dirijată s-o „deplângă” pe aceea a unui geniu al răului decât s-o deplângă, fără ghilimele, pe aceea a unui geniu pur şi simplu).
În ciclul „Concertele de la miezul nopţii”, surorile Katia şi Marielle Labeque, un tandem artistico-mediatic lansat la începutul anilor ’80, au înnebunit publicul cu apariţia lor de copii-minune (de 58 şi, respectiv, 60 de ani!), în Concertul pentru două piane şi orchestră în mi major de Mendelssohn-Bartholdy. O abordare divistic-hollywoodiană, de un gust... ambiguu, prelungită prin bisul jazzistic zdrăngănit cu un soi de frenezie ebrietară, ca la un chef prelungit până în zori. Cupola aurită a Atenelui Român a tolerat, cu graţie aristocratică, şi această „ieşire”... franco-americană.
18 septembrie – La Sala Palatului, Royal Liverpool Philharmonic Orchestra ne-a servit, ca aperitiv (muzical, desigur), Simfonia în 3 mişcări de Igor Stravinski, un mixtum-compositum stilistic destul de comestibil, urmat de superbul Concert nr. 3 pentru pian în do major de Prokofiev, cu Aleksei Volodin la instrumentul solist. Nimeni nu mi-a mai revelat până acum, cu atâta claritate, paleta de culori a acestui opus, arhitectura lui aparent complicată, dar, în fapt, accesibilă, dacă o „contempli” atent şi fără idei preconcepute. Aparţine, în definitiv, unuia din cei cei mai fecunzi melodişti ai veacului XX.
A urmat dramatica Simfonie a III-a în la minor op. 44 a celuilalt mare Serghei (Rahmaninov), într-o execuţie de zile mari, cu un splendid sound – amplu, catifelat, rotund – al orchestrei, sub bagheta acestui tânăr şi înzestrat dirijor: Vasily Petrenko.
Noaptea, la Ateneu, o parcurgere didactic-bătrânicioasă a, de fapt, sclipitorului Concert nr. 1 în sol minor pentru pian de Mendelssohn-Bartholdy (solist: Jean-Bernard Pommier). Pentru melomanul român, referinţa interpretativă absolută a piesei o constituie Valentin Gheorghiu. Personal, am încă una, ceva mai... eroică: Rudolf Serkin, acompaniat de Orchestra din Philadelphia, dirijată de Eugene Ormandy. Tempi passati!
19 septembrie – Program integral Ceaikovski, susţinut de Filarmonica din Israel, dirijată de Zubin Mehta. Solist Vadim Repin, în Concertul în re major pentru vioară. Cu toată strălucita lui reputaţie, Repin a oferit o versiune „de stagiune” a celebrului opus, onorând parcă o obligaţie căreia nu i s-a putut sustrage în ultimul moment. Aceasta a fost opinia multora din ascultătorii serii. Şi-a mai „spălat păcatul” prin spectaculos-virtuozisticul bis paganinian (Carnaval la Veneţia).
Vedeta serii tot Mehta s-a vădit, până la urmă. Încă drept şi prestant la cei 75 de ani, aureolat de propria-i legendă, a condus cu aplomb rutinat o orchestră de elită. Discursul muzical s-a menţinut la o altitudine constantă, ceea ce mi-a făcut aproape suportabilă reîntâlnirea cu un compozitor care, ascultat cândva până la saturaţie, nu mai exercită asupra mea aceeaşi fascinaţie. Cel mai mult mi-au plăcut... bisurile.
20 septembrie – După dipticul ceaikovskian de ieri, astă-seară Mehta şi orchestra israeliană ne-au oferit un program compozit: Enescu, Brahms, Mahler. Mă întreb dacă universalistul maestru va fi mers pe ideea subtilă a unor afinităţi, Enescu fiind o vreme contemporan cu ceilalţi doi, cunoscându-le şi admirându-le opera, deci lăsându-se inevitabil influenţat de ea.
Simfonia a 5-a în do diez minor este una din cele mai cunoscute şi mai îndrăgite din creaţia de gen a lui Gustav Mahler, datorită, mai ales, sublimului Adagietto, devenit „şi mai” celebru prin includerea pe coloana sonoră a filmului Moartea la Veneţia, realizat de Luchino Visconti la începutul anilor ’70. La fel s-a întâmplat cu al 21-lea Concert pentru pian de Mozart, devenit Elvira Madigan, după titlul peliculei pe a cărei coloană sonoră a figurat (cam în aceeaşi perioadă).
La finalul concertului – sesiune de autografe Zubin Mehta. M-am aşezat şi eu la coada formată de melomani. Faimosul dirijor a apărut însoţit de doamna Mehta, o blondă planturoasă, îmbrăcată în roşu corail, care l-a asistat aşezată pe un scaun la dreapta lui. (De profesie actriţă, cu o carieră notabilă în cinema şi televiziune, în perioada 1959- 1976, Nancy Kovack a devenit doamna Mehta în anul 1969.) Sătul parcă de glorie şi adoraţie, dar fără trufie, marele Mehta a semnat, într-un fel de transă, fotografii, afişe, bookleturi de CD-uri etc. A tresărit uşor recunoscându-se alături de soprana V.Z., în fotografia realizată după debutul ei în Aida, la Montréal, acum 46 de ani. I-am oferit soţiei un exemplar cu dedicaţie (pentru maestru) din volumul Canta che ti passa (postfaţat şi reparat, în toate sensurile, de către subsemnatul. Superbă gratuitate!).
Picanteria zilei. Pe esplanada Sălii Mari a Palatului, muzicoloaga E.S. tuna şi fulgera... neacademic, cu martori de ambe sexe: „Câte zile oi mai avea de trăit de azi înainte, 80 de ani dacă apuc, nu mai ascult Bruckner şi Mahler. O labă lungă şi tristă, fără ejaculare. O freacă şi o tot freacă şi nu mai termină odată. Iar Yefim Bronfman [solistul Concertului nr. 2 pentru pian de Brahms] putea să stea acasă.” „Ca şi Pommier, acum două seri”, pun şi eu, bucuros că mi se oferă ocazia, paie pe foc.
21 septembrie – Preferat Evgheni Oneghin, la Opera Naţională, ca alternativă la Concertul nr. 1 pentru pian de Brahms, cu Hélène Grimaud solistă, la Sala Palatului. I-am făcut onoarea în ediţiile anterioare, dar niciodată nu m-a convins cu adevărat. Dacă îşi alegea o cu totul altă meserie, arta interpretării pianistice nu pierdea nimic fundamental. Moartea lui Lipatti – ei, da! – a fost o pierdere incalculabilă. Ţinerea sub obroc a lui Vladimir Sofronitsky, de către regimul sovietic, a fost o altă mare eclipsă culturală, care a privat lumea de bucuria întâlnirii cu un imens talent. E redescoperit abia în ultimii ani, datorită înregistrărilor rămase. Bine că există!
Aşadar, am văzut şi ascultat, pentru prima dată integral, Evgheni Oneghin de Ceaikovski. Nu sunt un consumator de operă rusă şi nici n-am făcut eforturi speciale să mă apropii de ea. Cunosc, desigur, fragmente (uverturi, arii, coruri, duete) din majoritatea creaţiilor de gen ale marilor compozitori de la Răsărit, am ascultat de cel puţin două ori Dama de pică în transmisiune radiofonică şi chiar m-a tulburat. Soliştii din seara aceasta au fost, scenic şi mai ales vocal, în rol, cum se spune: Levente Molnár (Oneghin), Iveri Tamar (Tatiana), Marius Brenciu (Lenski) – fratele cu voce al lui Horia – şi veteranul Pompeiu Hărăşteanu, la concurenţă de vârstă cu personajul (Gremin). În rolul doicii, am re-remarcat-o pe tânăra mezzo-soprană Sorana Negrea. Scenografia – clasică, evocând Rusia lui Puşkin, ca şi regia lui Ion Caramitru – echilibrată, adică reticentă cu extravaganţele deseori goale de conţinut ale „modernismului”. O găselniţă pasabilă – Tatiana copil, se spune în program, dar eu i-aş atribui altă... simbolică identitate –, animată de o fetiţă (odrasla uneia din solistele operei – că era mai la îndemână!) – care se străduia să fie expresivă. Iurie Florea a dirijat cât a putut el de bine. Bravo!
22 septembrie – Am regretat că nu m-am dus la Sala Radio, pentru recitalul interpretei israeliene Chava Alberstein. La Ateneu, urmărisem, de la ora 17, un program Mozart dirijat de Ton Koopman, în fruntea Orchestrei Baroce din Amsterdam şi a unor solişti de clasă. Impecabil, adică muzical, în stil, fără artificii.
Spuneam că am regretat, fiindcă ceea ce mi-a fost dat să aud la Sala Palatului m-a umplut de o sfântă mânie: un pianist care a maltratat arhicelebrul Concert nr. 2 în do minor de Rahmaninov. În primele zece minute, nici nu m-am dumirit ce ascult. Degeaba îşi „vălurise” dumnealui părul ca să semene cu Van Cliburn în tinereţe, că din degete nu-i ieşeau nici pe departe sunete de calitatea legendarului său predecesor. O alternanţă de platitudine şi de brutalitate de care s-ar feri, din mândrie... profesională, până şi clămpănitorul celui mai periferic şantan. La final, publicul parcă înnebunise. Iar mastodontul s-a apucat să dea bis după bis, cu o ferocitate care a deşelat, mai mult ca sigur, inocentul Steinway de concert al Sălii Palatului. Asistenţa – în delir.
Cineva trebuia să se ducă să se culce şi eu am fost acela.
23 septembrie – Cristian Mandeal, la pupitrul Orchestrei Române de Tineret, întemeiată de Marin Cazacu, maestru şi om nepereche, a trecut proba unei prospeţimi, vigori şi jubilaţii artistice cu adevărat... juvenile. A făcut spectacol fără să cedeze un pas tentaţiei facilului, fără să-şi trădeze cu nimic vocaţia de mentor şi maestru al baghetei. Generos cu bisurile (Sibelius, Strauss, Dinicu), a ridicat, la propriu, sala în picioare.
Şi mai coulant cu bisurile (patru la număr) a fost formidabilul violonist germano-american David Garrett, după dificilul Concert în re major op. 61 de Beethoven. Dacă ţinuta neconvenţională le poate provoca oarece „strepezeală” celor obişnuiţi cu fracuri şi papioane – deşi, după vizitele lui Nigel Kennedy, publicul românesc a devenit ceva mai îngăduitor cu eventuale apariţii rebarbative –, să sperăm că talentul înnăscut, solida viziune interpretativă şi virtuozitatea ca mijloc de expresie îşi vor afla, în respectivii „purişti” vestimentari (dar nu numai în ei), judecători cu adevărat obiectivi. Nu a fost totul perfect în Concertul de Beethoven (aşa ceva nu se poate, aşa ceva nu există, aşa ceva nu e de dorit!), dar nici „derapaje” flagrante de la stil, de la muzicalitate, de la... Beethoven n-au fost. David Garrett posedă, odată cu incontestabilul atù al tinereţii (e născut în 1980), calitatea ei consubstanţială: entuziasmul, bucuria de a cânta. Spună puriştii ce-or vrea...
24 septembrie – Pentru că „regina-mamă”, abia întoarsă din cele străinătăţuri, dorea să mai „prindă” şi ea ceva din festival, am însoţit-o la Operă, înlocuind astfel Sala Palatului şi Simfonia a IX-a de Gustav Mahler (Orchestra naţională a Franţei, dirijor: Daniele Gatti) cu o seară de balet susţinută de Compania de Balet a Operei Naţionale din Bucureşti. Un regal dansant, de la coregrafia clasică a lui Balanchine (pe acorduri de Glinka şi Ceaikovski) la cea contemporană imaginată de Jiří Kylián (pe aşa-zisa muzică a lui Steve Reich, un sunet repetitiv fără absolut nici o variaţie modală, de ton ori de intensitate). Coregrafic vorbind, a fost variat, dinamic, inspirat. Acustic vorbind, a fost un drum invers, de la extaz la „agonie”. N-am prejudecăţi atunci când vine vorba de dans modern, îmi doresc numai ca el să aibă drept suport sonor o creaţie muzicală... adevărată (dar, atenţie!, nu cu rezultate à la Gigi Căciuleanu). Iar din secolul XX ai, slavă Domnului!, de unde alege.
Noaptea, la Ateneu, oratoriul Anotimpurile de Joseph Haydn, cu simpaticul Adám Fischer (mai vârstnicul frate al lui Iván) la pupitrul Corului şi Orchestrei „The Age of the Enlightenment”, după ce, ieri seară, acelaşi ansamblu interpretase, sub bagheta lui Trevor Pinnock, oratoriul Creaţiunea, de acelaşi compozitor. O muzică divină, pe versurile „profane” ale lui Gottfried von Switen (1733-1803) şi James Thomson (1700-1748) – în Anotimpurile –, după o muzică divină pe un text... divin, în Creaţiunea. Soliştii (Christina Landshamer, Toby Spence şi Matthew Rose, în prima seară, respectiv, Simona Saturova, Bernard Richter şi, iarăşi, Matthew Rose, în cea de-a doua) au oferit autentice lecţii de canto clasic, de slujire a muzicii cu sacerdotală devoţiune. Unele uşoare inadecvări, dacă vor fi fost (de nu cumva doar în închipuirea acelor „piqués”, cârtitori şi cusurgii care-şi ucid plăcerea audiţiei prin apelul la modele absolute (sic!) tot de ei inventate), au trecut în plan secund, pentru bucuria pură a muzicii, atât de bine nutrită (şi) de acustica de aur a Ateneului Român.
25 septembrie – A venit şi ultima seară a festivalului. Era... inevitabil. Daniele Gatti şi Orchestra Naţională a Franţei au evoluat într-un program inevitabil... franţuzesc. Dirijorul a trecut, fără pauză, într-un soi de aglutinare tematico-stilistică, de la Ibéria lui Debussy la Bolero-ul lui Ravel, pentru a încheia „pour de bon” cu uvertura la Carmen de Bizet. Dar să n-o uit pe Han-Na Chang – solistă în Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră în si minor de Enescu. O tonalitate, pare-se, convenabilă violoncelului – după „descoperirea” şi impunerea ei de către Dvořák, prin magnificul concert dedicat acestui instrument, Himalaya solistică de calibrul Re major-ului pentru vioară de Beethoven –, din moment ce a tentat şi doi români foarte diferiţi ca limbaj componistic: George Enescu (impresionist, în Simfonia concertantă...) şi Constantin Dimitrescu, semnatarul unei creaţii (Concertul nr. 2) care pastişează imprudent-insolent-impenitent capodopera confratelui ceh. Han-Na Chang s-a străduit să pară convingătoare în demersul ei solistic, dar n-a egalat lectura, mult mai aplicată, a lui Steven Isserlis, de acum doi ani.
(sept.-oct. 2011, apărut în "Literatorul", nov.-dec. 2011 )