Între sublimul relativ şi ridicolul absolut

(Cronică despre Shwan Sebastian)

Parcimonios cu apariţiile publice – numai domnia-sa şi... Doamne-Doamne ştiu de ce, tânărul pianist Shwan Sebastian (33 de ani) a revenit vineri, 6 aprilie 2012, pe scena studioului „Mihail Jora” al Radiodifuziunii Române, ca solist al Concertului nr. 5 in Fa major op. 103 pentru (desigur) pian şi orchestră de Camille Saint-Saëns. O lucrare graţie căreia Shwan Sebastian şi-a câştigat un prim lot de fani, încă de acum 14 ani (19 iunie 1998), exact în aceeaşi sală, când la pupitru s-a aflat regretatul Iosif Conta, sub bagheta căruia pianistul a mai colaborat, atunci, la tălmăcirea Fanteziei în Do major pentru pian, cor şi orchestră de Ludwig van Beethoven. Citiţi articolul (poziţia 4 în pag. "Muzicale")

Traducerile - poetică şi... politică

Societatea franceză Poésie Vivante en Pays Voconce şi revista „Portique” au editat, de curând, o antologie intitulată Les grands poètes roumains des XIX-e et XX-e siècles. Din grija de a nu scăpa din vedere vreunul din titlurile şi premiile mai importante care compun gloriosu-i palmares, atât de multe încât a optat, în cele din urmă, pentru înlocuirea enumerării lor exhaustive printr-un incitant… „etc.”, semnatarul Introducerii, Chris Bernard, Preşedinte al sus-numitei societăţi şi director al revistei acesteia (pentru a pomeni şi noi titlurile sale de bază) a „uitat” (!) să treacă numele autoarei de facto a lucrării pe pagina de titlu, aşa cum s-ar fi cuvenit. Citiţi articolul (poziţia 8 în pag. "Deschideri francofone")

Poezia română: continuitate valorică şi vocaţie universală

Când, în ianuarie 1991, poetul Vasile Val Telceanu, preşedintele Societăţii Literare "GeorgeCoşbuc" şi redactor fondator al revistei "Radix", mi-a adresat rugămintea să întocmesc o antologie a poeziei româneşti de la origini până în prezent, iniţiativa mi s-a părut atât de îndrăzneaţă, încât curajul de a o pune în practică – mai ales că timpul îmi era destul de drămuit – mi-a venit abia în aprilie. Mai bine spus, mi-am luat inima în dinţi, conştientizând în fond importanţa unui asemenea demers – pur cultural – acum când România bate la porţile Europei pe căi diplomatice, prin acorduri economice bilaterale etc. Citiţi articolul (poziţia 9 pag. "Deschideri francofone")

Lehamitea lui Octavian Dan Radovici

20 de poeme – aceasta pare să fie întreaga moştenire literară lăsată posterităţii de către Octavian Dan Radovici, plecat spre celălalt tărâm pe 8 martie 1997, la mai puţin de o zi după ce împlinise 42 de ani. De formaţie muzician (violonist), O. D. Radovici devenise în ultimii ani liber-profesionist, după ce, vreme de vreo alţi şase, lucrase ca documentarist la Biblioteca Academiei Române, fără a-şi fi aflat însă niciodată, cu adevărat, locul. Citiţi articolul (poziţia 3 în pag. "Critică literară")

Satisfacţiile "Concordiei"

Au trecut 20 de ani... La 29 ianuarie 1979, din iniţiativa unui grup de instrumentişti ai Orchestrei Naţionale Radio, grup avându-l în frunte pe muzicianul cel cu suflet de poet Mihai (Miltiade) Nenoiu, lua fiinţă cvintetul de suflători "Concordia". De la echipa iniţială, care-i reunea pe Niculae Vasile, loan Caţianis, Ion Raţiu şi Florian Popa dublat, evident, de cel valoric) la formula actuală, în care doar-, s-a ajuns (prin prefaceri succesive care s-au supus, cu prioritate, principiului continuităţii Miltiade Nenoiu (fagot) şi Niculae Vasile (oboi) mai ţin de "vechea gardă". Citiţi articolul (poziţia 6 în pag. "Muzicale")

(Aproape) totul despre Verdi

Spiritul nostru, al unora dintre noi, cel puţin, a ajuns să resimtă aproape ca pe o favoare – în aste vremi autoplasate sub zodia vitezei şi a expeditivităţii de dragul... eficienţei (sic!), a imposturii agresive şi a prostului-gust – efectul benefic, altcândva firesc, al lucrului întocmit din pasiune şi cu pasiune, menit să răspundă orizontului de aşteptare al unor "gourmets" culturali cu gusturi alese: împătimiţii operei italiene. Nu, nu mă refer la vreo versiune discografică "de lux", ci la o carte având destule şanse să devină un mo(nu)ment durabil în bibliografia muzicală din România: Opera italiană în capodopere. Lebăda de la Busetto (corect: Busseto, toponimul apărând ortografiat, şi în textul propriu-zis, în toate modurile posibile – nu toate permise!) de Alexandru Emanoil (Editura Phoebus, Galaţi, 2006, 360 p.). Citiţi articolul (poziţia 7 în pag. "Muzicale")

Ignat Bednarik - un artist uitat?

Vineri, 15 mai 1998, la o zi după vernisajul expoziţiei pictorului Sorel, cuprinzând lucrări inspirate de Bucureştii de altadată, Muzeul Naţional de Istorie a inaugurat o retrospectivă intitulată: Ignat Bednarik – pictor şi ilustrator al Reginei Maria. Organizată prin grija fiicei artistului, istoricul de artă Beatrice Bednarik, cu concursul marilor muzee din Capitală şi al Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române, cu sprijinul efectiv al Alinei Şerbu de la Institutul de Istoria Artei şi al lui George Trohani (comisarul expoziţiei). Citiţi articolul (poziţia 3 în pag. "Arte vizuale")

Schiţă de portret – la aniversară

Sentimentul de mândrie pe care l-am încercat când, oferindu-mi această carte, MIHAI MILTIADE NENOIU (numit mai departe M.M.N.) mi-a adresat invitaţia de a lua cuvântul cu ocazia lansării ei, a fost adumbrit de o bizară, dar pe undeva întemeiată, angoasă retroactivă: oare cum aş fi procedat dacă o astfel de invitaţie mi-ar fi fost lansată în 2008, la apariţia volumului de convorbiri cu jurnalistul Romulus Turbatu, volum intitulat De la Enescu la „Concordia” ? Citiţi articolul (poziţia 3 în pag. "Mes hommages")

Franz Kafka - între autor şi personaj

Împlinirea, în 1989, a 65 de ani de la moartea scriitorului ceh de limbă germană Franz Kafka (1883-1924),  a fost un eveniment pe care presa literară din România nu l-a marcat aşa cum s-ar fi cuvenit. Poate pentru că viziunea kafkiană asupra existenţei umane ca individualitate, drept componentă a marelui mecanism social, aservită expiator (şi pentru ce vină?) unor legi inexorabile frizînd limita absurdului şi a halucinantului (aparent) patologic, nu putea decît să-i pună în gardă pe cei care, în România acestui sfîrşit de secol, săvîrşiseră, fără echivoc, tot atîtea încarnări mai degrabă «frankensteiniene» ale absurdului şi ale imposibilului (oricînd) posibil, „încarnări” oricum mult „superioare” torturantei viziuni kafkiene. Citiţi articolul (poziţia 6 în pag. "Critică literară")

Muzică pentru inimă şi minte

Putând fi definit, prin analogie cu vocea masculină, drept un "bas-bariton" al suflătorilor din lemn, fagotul este un instrument mai puţin ataşant decât flautul, oboiul sau clarinetul. Pentru ca specificul său timbral să găsească ecou în sufletul ascultătorului, deşteptându-i emoţii estetice superioare, e nevoie de un artist născut să simtă acest instrument în cele mai intime posibilităţi ale sale, un artist care să poată face nu doar dovada abilităţii tehnice (pe care e de presupus că şi-a însuşit-o în sute şi mii de ore de studiu), ci, în primul rând, a unei comunicări speciale, profund complexe şi nuanţate cu fagotul. Citiţi articolul (poziţia 8 în pag. "Muzicale")

Pro-monarhice în plină „eră Iliescu”

Următoarele articole în facsimil:

- Adevăr şi... adevăruri, apărut în „22”, Buc., 1990, nr. 37, 28 sept., p. 5;

- „Prinţul” Paul la Cotroceni apărut în „22”, Buc., 1992, nr. 12, 27.03.-2.04., p. 6 şi

- Pe cît mai curînd, Majestate!, apărut în „22”, Buc., 1992, nr. 17, 1-7 mai, p. 9-10 (Cel mai frumos Paşte), număr dedicat triumfalei reveniri în ţară a Regelui Mihai.

Citiţi articolele (în pag. "În răspăr")