Ouvertures francophones

1.1. Noi şi Franţa : o “viziune” de la 1818

O MOLDOVĂ COSMOPOLITĂ,

DAR FĂRĂ... MOLDOVENI

        Marie Armande Jeanne Gacon-Dufour (Paris, 1753 – id., 1835) şi-a fructificat calităţile intelectuale şi creatoare, cu care natura o înzestrase, într-o operă utilă societăţii timpului în care a trăit. “Produs” al epocii luminilor, adeptă a ideilor lui Jean-Jacques Rousseau, ea s-a afirmat ca o prolifică emulă a autorilor de sex opus (devenind, nu o dată, ţinta ironiilor lor), de pe poziţiile unei apărătoare a drepturilor femeii şi, pe cale de consecinţă, ale unei precursoare a feminismului consecvent-militant de la cumpăna veacurilor 19 şi 20.

        A fost, aşa cum spuneam, autoarea unei creaţii vaste, dacă ţinem cont de faptul că Biblioteca Naţională a Franţei păstrează 41 de lucrări apărute sub semnătura ei. Biblioteca Academiei Române se poate “lăuda” că deţine şi ea 8 titluri care ilustrează, din capul locului, diversitatea contribuţiilor pe care doamna Gacon-Dufour ni le-a lăsat în domeniul economiei casnice şi rurale, în cel al agronomiei, zootehniei şi medicinii veterinare*, din care cităm, spre edificare: Manuel de la ménagère à la ville et à la campagne. 2 vol. 1808; Moyens de conserver la santé des habitans des campagnes, 1806; Dictionnaire rural raisonné, dans lequel on trouve le détail des plantes préservatives et curatives des maladies des bestiaux. 1808; Manuel théorique et pratique du savonnier ou l’Art de faire toutes sortes de savons…, 1827. Acestea alternează şi coexistă, în pofida inevitabilei contradicţii de fond şi de formă, cu opusuri de factură pseudo-istorică, autoarea mărturisind că a “fabricat” scrisorile din: Correspondance de plusieurs personnages illustres de la Cour de Louis XV, depuis les années 1745 et compris 1774, époque de la mort de ce Monarque, 1808, precum şi de ficţiune strict literară, cum ar fi romanul cu trimitere la “spaţiul mioritic”, la care ne vom referi în continuare, şi anume:

        L’héroïne moldave. A Paris, Chez Cogez, Libraire, 1818, 3 vol. (257, 248, 227 p.). Pe antepagina de titlu, numele tipografiei: Imprimerie de Lebégue. Ştampila de pe pagina de titlu (vezi fotocopia) atestă provenienţa acestei cărţi în Biblioteca Academiei Române.

        Roman epistolar, înainte de toate (după modelul suprem instituit, cu un secol mai devreme, de Montesquieu, prin Lettres persanes), L’héroïne moldave rulează personaje cu nume având sonoritate rusă (şi care încep, destul de stereotip, cu litera P: Palinsky-Palinska, Polinskof, Paulauwits-Paulauvitska, Paultrowits(ky), Petrowits etc.), poloneză (Laniski-Laniska), germană (Warendorf) şi engleză (Mansfield). Ele interacţionează – dramatic, de cele mai multe ori –, cu Sophie, Albert şi, desigur, cu eroul principal, de “suşă” franceză, Saint-Vigord. Lor li se adaugă, după un “gust” ţinând mai curând de Vechiul Regim, doi despoţi luminaţi din categoria “cel/ cea Mare” – Frederic al Prusiei şi Ecaterina a Rusiei –, într-o urzeală epico-romanescă ce leagă Potsdamul de Jassy (un Iaşi vag conturat) şi pe acesta din urmă de Moscova şi Sankt-Petersburg. Intrigi şi comploturi savant ticluite (episodul de la manufactura de porţelan din Berlin, vol. II), aventuri rocamboleşti, cavalcade, urmăriri, rătăciri, răfuieli, dueluri, existenţă la limita supravieţuirii (iernat în peşteră), curaj, eroism, pasiune, devotament, răsturnări de situaţie, scene lacrimogene şi rezolvări pe muchie de cuţit etc., etc., dar care se încheie cu happy-end: căsătoria dintre Saint-Vigord şi aleasa inimii lui. O încrengătură de peripeţii izvorâte din ură, lăcomie, invidie şi alte sentimente “nobile” (că doar oameni sunt şi personajele cărţii!) şi în care cu greu mai dibuim firul narativ, drept pentru care, la final, rămânem tot cu întrebarea: Cine s-a vrut a fi, de fapt, “eroina moldavă”? Şi cum ar putea fi “moldavă”, când nici una dintre doamnele cărţii nu poartă nume românesc (moldovenesc)? Deşi, repet, Moldova şi Iaşii sunt spaţii recurente în desfăşurarea acţiunii. Am remarcat, în schimb, unele stereotipuri culturale şi derapaje stilistice – de “zaharicale” nu mai vorbesc –, din care-i ofer cititorului trei mostre, fiecare cu aroma (ori savoarea) ei:

        “În timpul călătoriei noastre, l-am rugat pe Saint-Vigord să mă înveţe limba moldovenească”, relatează un personaj(1).

        Descrierea unui evreu: “Înfăţişarea acestui om i-a pus în gardă pe toţi prietenii lui Laniski: la drept vorbind, aspectul lui inspira neîncredere. Era deja bătrîn, avea o privire sinistră, capul imobil, gâtul ţeapăn, numai ochii i se mişcau neîncetat în orbite…”(2)

        “Acea parte din public care se afla în vecinătatea Regelui îl întrerupse prin aplauze aşa de prelungite, încât [vorbitorul] fu obligat să se întrerupă.”(3)

            Roman totodată epistolar, de dragoste şi de acţiune, Eroina moldavă posedă aceeaşi filosofie implicită, potrivit căreia viaţa este o luptă, că, prin urmare, totul trebuie cucerit şi că încercările ne sunt date fie ca trepte de iniţiere, fie ca praguri de autodepăşire, tocmai pentru ca, la final, iubirea şi justiţia să poată străluci sub aura curată a BINELUI ETERN!

                                                                                                                                         Theodor ROGIN

 * Nu este vorba de nişte simple broşuri orientative sau de popularizare, ci de tomuri de sute de pagini, încât te întrebi dacă cei cărora le erau destinate, adică oamenii (femeile) care munceau mai aveau timp să le parcurgă. Miza era alta, demersul făcând parte din procesul de instruire şi de emancipare a individului, propovăduit de filosofia iluministă, ca pas premergător al eliberării totale de servituţile feudalismului. Cu toate acestea, aristocraţia şi monarhia nu par a fi ţinta vreunei critici exprese din partea doamnei Gacon-Dufour. Deşi personajele sunt construite întrucâtva pe principiul dihotomic pozitiv-negativ, autoarea nu le-a dotat numai cu virtuţi pe cele cu poziţie socială “superioară” şi exclusiv cu defecte pe cele din “altă” categorie.

(1) “Pendant notre route, je priai Saint-Vigord de m'apprendre le moldave.” (L’héroïne moldave, tome premier, p. 52-53, subl. n. – Th. R.) (N. B. Iată o afirmaţie care le-ar da – astăzi, mai cu seamă – apă la moară naţionaliştilor de peste Prut.)

(2) “L’aspect de cet homme prévint contre lui tous les amis de Laniski: son air, en effet, inspirait la défiance. Il était déjá vieux, son regard était sinistre, sa tête immobile, son cou roide [raide], mais ses yeux continuellement en mouvement dans leur orbite…” (op. cit., tome second, p. 144-145)

(3) “La partie du public qui était près du Roi l’interrompit par des applaudissements si prolongés, qu’il fut obligé de s’interrompre.” (ibid., p. 162, subl. n. – Th. R.)

1. ISTORIE LITERAR-SENTIMENTALĂ, DAR ŞI CEVA... TRADUCTOLOGIE

             Elegia întâia. Constantin Crișan – de 25 de ani în necuvinte

            Plonjând „à lʼenvers”, în „istoricii” ani ʼ80 – irevocabil sumbri în amintirea celor care i-au trăit fără menajamente –, memoria mea păstrează (şi) oazele luminoase ale unor reuniuni sau derivative spirituale prin care încercam să ne sustragem, preţ de două-trei-patru ore, urâţeniei cotidianului: sălile (neîncălzite) de teatru, operă şi concert, expoziţiile (atelierele) cu invitaţi-surpriză ale lui Mircea Dumitrescu, Ion Murariu ori Constantin Foamete, căminul primitor al soţilor scriitori Felicia şi Ion Marinca sau, după vreun regal actoricesc semnat Leopoldina Bălănuţă, saloanele cu parfum interbelic ale artistei-tapiser Şerbana Drăgoescu.  

            Şi, dacă nu pot trece direct la celălalt subiect al prezentului eseu fără a re-trăi, din postura de martor, de dragul istoriei literare şi nu numai, atmosfera ostilă culturii în care s-au putut înfăptui tocmai câteva mari fapte de cultură, cu atât mai puţin n-o pot face fără să reînvii personalitatea celui care le-a fost „artizan”: sociologul, criticul şi traducătorul Constantin Crişan (1939-1996).

            La acea vreme şi parcă voit în ciuda vremurilor neprielnice, acesta se afla într-o mare efervescenţă creatoare: alerga de la Teatrul Mic – unde superviza recitalul Respirări cu Nichita Stănescu, special conceput pentru Poldi Bălănuţă –, la Teatrul Foarte Mic, unde Cristian Hadjiculea monta spectacolul Goethe mi-a spus, dramatizare de acelaşi Crişan după cartea de „convorbiri imaginare” Goethe – Eckermann a unuia dintre prietenii şi colaboratorii săi de longue date, vestitul Pierre de Boisdeffre (1926-2002). Crişan mi-a încredinţat spre traducere două pagini despre acesta, al căror autor era nimeni altul decât... François Mauriac. M-am achitat de sarcină, destul de timid, ca să nu spun stângaci, din teama obscură de acel traduttore – traditore. Din motive de spaţiu, doar câteva rânduri au fost selectate şi reproduse, cu acordul lui Dinu Săraru, directorul Teatrelor Mic şi Foarte Mic, în caietul-program de la Goethe mi-a spus. (Un an mai târziu, aveam să debutez în revistă, cu traducerea eseului autobiografic Anii de ucenicie, semnat de Boisdeffre însuşi.) L-am cunoscut pe reputatul critic şi istoric literar francez înainte de premiera piesei, însoţindu-l într-o preumblare prin Bucureştiul cenuşiu, dominat de o angoasă aproape palpabilă. (1) Îmi amintesc că am ajuns să-l contrariez pe distinsul oaspete cu gestul meu de a privi mereu în jurul şi în spatele meu/nostru, de teama unor eventuale „cozi”. Angoasa îmi era indusă, în principal, de faptul că Pierre de Boisdeffre aterizase la Bucureşti venind din Columbia, unde reprezenta Franţa în calitate de ambasador, şi „acum” aştepta, conform uzanţelor politico-diplomatice, să fie primit în audienţă la dictator, ceea ce nu s-a concretizat: relaţiile franco-române ajunseseră la limita de îngheţ, din pricina „cazului Virgil Tănase”.  În plus, i ce ceruse să facă bune oficii de mesager – literar, de data aceasta – pe lângă Marguerite Duras, al cărei atât de notoriu roman – LʼAmant – fusese şi el scenarizat de Crişan, în speranţa iluzorie că ar putea vedea luminile rampei în România pre-decembristă. Mizanscena urma să-i revină Cătălinei Buzoianu. Dar... Cătălina Buzoianu refuza să-l întâlnească pe Pierre de Boisdeffre, fără acordul scris al cerberilor de la CCES (Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste), de teama posibilei interdicţii de a mai monta orice altceva. De unde ştiu toate acestea? Pentru că am fost desemnat s-o conving pe regizoare să dea curs unui rendez-vous cu autorul francez. Student în primul an la Filologie (limbi străine), eram eu însumi vizitat, ocazional, de spaime „securistice”. Mi le-am suspendat temporar, ca să pot pune la bătaie un set de argumente bine alese (credeam eu), menit(e) s-o aducă pe doamna Buzoianu la „masa tratativelor”. Totul a fost în van: Cătălina Buzoianu s-a ţinut tare în... slăbiciunea ei.

            În ceea ce priveşte premiera cu Goethe mi-a spus, aceasta a avut toate datele unui eveniment cultural şi monden „de lux”, la care au fost invitate să participe numeroase personalităţi din lumea literar-artistică – teatrală, îndeosebi. A fost pentru a doua oară, după strălucitoarea premieră cu Nabucco de la Operă, din toamna aceluiaşi an (1987), când am asistat la o etalare de toalete şi bijuterii cum nu credeam să existe în România comunistă. Accesul în sala Teatrului Foarte Mic şi spectacolul propriu-zis s-au desfăşurat sub supravegherea neechivocă a mai multor agenţi ai Securităţii. Regimul politic se temea şi, ca atare, nu-şi dezminţea vigilenţa!

            Revenind la Crişan şi la dedicarea lui faţă de proiecte crono- şi energofage, timpul şi energia rămase după o zi petrecută aşa cum scriam mai sus şi le consacra – din miez de noapte până spre... zori! – rescrierii în franceză a celor mai percutante viziuni prin care geniul lui Nichita Stănescu îmbogăţise lirica românească din secolul XX. Când se întâmpla să ne întâlnim (şi se întâmpla frecvent, în perioada aceea), mă punea la curent cu stadiul traducerii, cu soluţiile găsite şi, mai ales, cu dificultăţile convertirii metaforelor stănesciene în limba preşedintelui Baudelaire: „Cum naiba să aduc eu pe franţuzeşte bărbat ţeapăn şi zâmbit?”

            După impunătorul volum omagial Nichita Stănescu, frumos ca umbra unei idei – „o catedrală ridicată lui Nichita” (Alecu Ivan Ghilia) –, apărut în 1985, aşadar într-un timp-record de la dispariţia poetului (decembrie 1983), Constantin Crişan a continuat să oficieze în templul fidelităţii literare faţă de unul dintre marii săi prieteni, aducându-i alte şi cu adevărat consistente ofrande: amintitul recital de la Teatrul Mic, în rostirea Leopoldinei Bălănuţă (1987), şi, după Revoluţie, ciclul poematic Cărţile sibiline (2), pe care Stănescu personal i-l încredinţase înainte de Marea Trecere. Se ştie (se mai ştie, oare?) că gustul lui Crişan operase deja o selecţie riguros-ilustrativă pentru discul Electrecord din 1982: Nichita Stănescu – o recitare, înregistrat cu participarea declamatorie a poetului însuşi, secondat de Augustin Frăţilă (1953-2010), ca interpret al propriilor melodii compuse pe versurile recitate de Nichita.   

Elegia a doua. Nichita Stănescu în limba franceză – la Bucureşti (1988) şi la Troyes (1999)

 

            În cele ce urmează, mă voi referi la culegerea de traduceri în franceză La leçon sur le cercle (3) – 113 titluri dintr-o creaţie şi aşa imensă –,  pe care am „moşit-o” şi eu în faza de şpalt (4), în comparaţie cu o alta, deloc sau prea puţin cunoscută, apărută în Franţa 11 ani mai târziu, graţie a (încă) trei inimi care şi-au sincronizat bătăile în ritmul versului nichitian: poeta-traducătoare Nicole Laurent-Catrice (n. 1937), colaboratoarea ei de origine română Iulia Tudos-Codré (n. 1972) şi, nu în ultimul rând, scriitorul Dominique Daguet (n. 1938), în calitate de editor (5). Ceea ce a apărut în Franţa este mai curând o plachetă, pentru că a preluat circa jumătate (56, mai precis) din titlurile ediţiei de la Minerva. Totodată, Nicole Laurent-Catrice a preferat să scrie propria-i prefaţă la carte, ca să evoce etapele descoperirii poetului român, prin intermediul traducerii lui Constantin Crişan (al cărui nume rămâne primul pe copertă şi pagina de titlu) şi ca să-şi poată expune – fapt meritoriu – felul ei de a înţelege mitopoetica stănesciană, după cum urmează: Les vicissitudes dʼune traduction; Présentation de Nichita Stănescu; La vie quotidienne; Les autres sources dʼinspiration; Questions métaphysiques et philosophiques. Simplu, concret, adică... la obiect. (În timp ce Avant-propos-ul lui Crişan la ediţia din 1988 – Ludi Magister ou le concept de Stănescu – era un studiu de o complexitate şi densitate... academice.)

            Cele 113 poeme alese şi tălmăcite de Constantin Crişan au fost dispuse în concordanţă cu ceea ce tot el a teoretizat ca fiind sintaxa logică, după care se evidenţiază nu atât evoluţia diacronică a unei arte poetice, cât „împerecherea”, la nivel inefabil, a unor surse inspiratoare, stări de spirit, cadenţe etc., amprentate, fireşte, de acelaşi geniu creator. Deşi ediţia de la Minerva, concepută pe criteriul de mai sus, nu este una bilingvă, regretăm că antologatorul-traducător nu ne-a întins o mână de ajutor prin menţionarea volumului în dreptul fiecărui poem tradus. În schimb, Nicole Laurent-Catrice a luat-o pe firul cronologic, de la prima la ultima carte, singurele rămase „pe dinafară” fiind: O viziune a sentimentelor (1965) şi Roşu vertical (1967). Câteva erori – cumva scuzabile, omeneşte privind lucrurile – sunt includerea Autoportret-lui din Epica Magna (1978), respectiv, a Lecţiei de zbor din Măreţia frigului (1972), în Operele imperfecte, din 1979, sau a Daimonului meu către mine (Epica magna) imediat după Nod 33 (Noduri şi semne), după cum poezia Posthume, lăsată fără sursă bibliografică, „răspunde”, în fapt, la titlul: Astfel. (6)

            Un aspect comun celor două versiuni franceze – în realitate, o unică versiune, cea a lui Constantin Crişan, „revizuită” de Nicole Laurent-Catrice –, îl constituie transpunerea preponderent exactă a titlurilor, ceea ce facilitează identificarea textului-sursă, cu atât mai necesară cu cât o seamă dintre respectivele asocieri lexicale – veritabile paradoxuri logico-expresive care se pretează la o sumedenie de interpretări – au făcut carieră, pătrunzând în mentalul colectiv şi, deci, în limbajul curent, ca vorbe de duh, sentinţe, proverbe etc.

            Pentru început, să recapitulăm împreună Lecţia despre cerc: Se desenează pe nisip un cerc/ după care se taie în două,/ cu acelaşi băţ de alun se taie în două./ După care se cade în genunchi,/ după aceea se cade în brânci./ După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul şi i se cere iertare cercului./ Atât. (7) Şi acum, să urmărim, în paralel, cele două propuneri... francofone: 

 

            Constantin Crişan                                                     Nicole Laurent-Catrice

             On dessine sur le sable un cercle                              Sur le sable on dessine un cercle

            après on le coupe en deux,                                        après on le coupe en deux

            avec le même bâton de noisetier                             avec une baguette de coudrier,

            on le coupe en deux                                                 Puis encore en deux.

            Après cela on tombe à genoux                                  Après cela on tombe à genoux

            après cela on tombe sur les mains                           puis on tombe à plat ventre

            après cela on frappe le sable avec le front                on frappe du front sur le sable

            et on demande pardon au cercle.                               Alors on demande pardon au cercle.

            Cʼest tout. (ed. Buc., p. 152)                                      Cʼest tout. (ed. Troyes, p. 80)

             Transpunerile sunt aproape identice, mai demne de atenţie fiind opţiunile diferite referitoare la traducerea sintagmei „băţ de alun” (noisetier şi coudrier desemnând alunul, dar cu o conotaţie „magică” în expresia baguette de coudrier) şi a propoziţiei „se cade în brânci”, „mai” franţuzească la Nicole Laurent-Catrice (on tombe à plat ventre), dat fiind că mai conformă cu gestica imaginată în originalul românesc.

            În schimb, în Laus Ptolemaei. VIII. Despre viaţa lui Ptolemeu/ Sur la vie de Ptolémée, unde nu aflăm deosebiri de fond cu adevărat notabile, elementul cel mai incitant, putem spune, apare în versiunea Crişan, care conţine un catren suplimentar-concluziv, inexistent în poemul iniţial. În consecinţă, n-a fost preluat nici de N. L.-C. Rămâne de stabilit dacă este vorba de o variantă manuscrisă ori de o „glosă” datorată traducătorului român: Quand Ptolémée est né/ beaucoup de gens nʼétaient pas encore nés/ quand il est mort/ assez de gens nʼétaient pas encore nés. (La leçon sur le cercle, p. 6)

            „...şi se duce şi mă lasă/ şi de mine nici că-i pasă,/ de mine care-i sunt casă,/ bărbat ţeapăn şi zâmbit!” (Nod 28, vol. Noduri şi semne, 1982). Am citat deja, în rândurile de „istorie literar-sentimentală”, această expresie neaoş-nichitiană. Acum, voi pune în paralel şi rezolvările propuse:

            Constantin Crişan                                                            Nicole Laurent-Catrice

        ...il sʼen va donc, il me laisse                                              ...et il sʼen va et me laisse.                        

            me montrant toute sa rudesse                                             et il sʼen fout de moi

            il sʼen fout vraiment de moi                                                moi, qui suis sa maison.

            moi, son frère et sa maison                                                 Homme rude et méprisé.

            Homme terrible, mais bel homme. (p. 124)                                                     (p. 86)    

             Crişan a recurs la cuvinte şi chiar la un vers în plus – cel de-al doilea –, pentru a da o tuşă mai apăsată ideii de abandon a „daimonului”. Iar dacă înţelesul deplin rămâne secretul poetului, cele două opţiuni francofone denotă niveluri diferite de comprehensiune – nici unul perfect, dar nici unul contestabil. Pe mine altceva mă nedumereşte: absenţa semnului de exclamaţie prin care Nichita Stănescu şi-a marcat insolita metaforă „caracterială”!

            Reproduc în continuare penultima strofă din poezia A mea (vol. În dulcele stil clasic, 1970), devenită Ma femme (la Crişan), respectiv, Mienne (la N. L.-C.): Ea îşi aşteaptă bărbatul beţiv/ ca să-i vină acasă/ şi degetele albe şi le mişcă lasciv/ pentru ceafa lui cea frumoasă.

            Constantin Crişan                                                     Nicole Laurent-Catrice

            Ma femme                                                                   Mienne

            Elle attend son homme, son ivrogne                            Elle attend son ivrogne dʼhomme  

            et trace dans lʼair de ses doigts blancs-lascifs              quʼil lui revienne à la maison

            jusquʼà ce quʼil rentre chez elle                                   et ses doigts blancs bougent lascivement

            lʼimage de sa nuque dʼéphèbe évasif. (p. 10)            préparés pour sa belle nuque. (p. 47)

            Nu-i greu de observat că traducătoarea franceză a preferat să redevină fidelă originalului, mai ales în privinţa versului final, unde Crişan se „aventurase” să redefinească total „zona” potenţial erogenă, ceafa lui cea frumoasă devenind, la el, sa nuque dʼéphèbe évasif. Sună minunat, dar, dacă e să analizăm lucrurile în spirit şi nu în literă, „la trouvaille crisanienne” cam contravine ideii de... virilitate. (Aici, chiar există o explicaţie, pe care tot din conversaţiile cu estet(ician)ul Crişan am reţinut-o: socotea  adjectivul frumos/ frumoasă ca fiind prea comun, dacă nu de-a dreptul... uzat.)

            Selecţia publicată la Troyes poartă girul unei poete franceze importante care, deja validată în planul creaţiei personale, a ştiut să se situeze deasupra tentaţiei „creativităţii” în cel al (re)traducerii unui mare confrate român. Ca atare, ediţia afirmă cu aplomb... discret imperativul fidelităţii lingvistico-stilistice, retuşând fără ostentaţie transpunerea „fabriquée en Roumanie” a lui Constantin Crişan şi revigorând, astfel, şansele de acces ale poeziei lui Nichita către cititorul francofon. 

            Să ne bucurăm, aşadar, de existenţa a două ediţii valoroase, prin care literatura română – reprezentată, aici, de una din culmile liricii sale – a izbutit să învingă o barieră lingvistică – şi ea, redutabilă. 

                                                                                                                                    Theodor ROGIN

             În loc de epilog: După apariţia traducerii, Constantin Crişan ne-a invitat – pe redactorul cărţii, pe sora mea (adolescentin îndrăgostită de Nichita, de sicriul căruia nu s-a desprins până la coborârea în locul de veci de la Bellu) şi pe mine – la restaurantul chinezesc, unicul din Bucureşti, pe atunci, lipit de Hotel Minerva de pe Ana Ipătescu (azi, Lascăr Catargiu). Pe lângă ceea ce putea trece drept mâncare „chinezească”, ni s-a servit o băutură foarte tare, despre care ni s-a spus că ar fi „un fel de saké”. Cu prima m-am mai întâlnit de multe ori, în ultimii treizeci şi ceva de ani, cu cea de-a doua, însă, nu mi s-a mai oferit ocazia. Nici măcar în varianta ei... chinezească.  

      

Note:

1.         Plimbarea a inclus şi o vizită la Muzeul Ceramicii şi Sticlei, adăpostit de Palatul Ştirbei. Acolo, am dat cu ochii de nişte vaze uriaşe, având pe ele medalioane cu chipul lui N. C. Boisdeffre s-a mulţumit să constate sec: „Ah, cʼest le président”.
2.         Cărţile sibiline. Poezii inedite. O ediţie tardivă, cu o prefaţă, note şi addenda de Constantin Crişan. Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 1995. 214 p.
3.         La leçon sur le cercle. Avant-propos et version française par Constantin Crişan. Minerva, Bucureşti, 1988. XX, 156 p.
4.         Vezi dedicaţia de la Constantin Crişan, pe pagina de titlu a volumului.
5.         Nichita Stanescu, Poèmes 1960-1983. Traduction: Constantin Crişan, Nicole Laurent-Catrice, Iulia Tudos-Codré. Cahiers Bleus/Librairie Bleue, Troyes, 1999. 92 p.
6.         Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, prefaţă, cronologie şi ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, cu acordul autorului. Bucureşti, Cartea Românească, 1985, vol. II, p. 318.
7.         Ibidem, p. 54-55.

Nel mezzo del cammin...

2. INTRODUCERE ÎN OPERA LITERARĂ A JURISTULUI VALENTIN AL. GEORGESCU

             „Nu voi nota aici nimic despre poetul şi eseistul, pe care i-am închis pentru totdeauna în mine, de limba maternă şi limba franceză. Această dublă personalitate creatoare m-a locuit fără contradicţii şi fără daune reciproce. […]. Am convingerea că şi poezia mea, cea de limbă franceză publicată şi în volume, cea românească, puţină, numai în reviste, nu este nici nulă nici trezită, şi îşi poate aştepta o judecată luminată şi dreaptă. Ceea ce am fost împiedicat să creez cu bucurie interioară şi folos pentru obşte rămâne nefiinţă. Cine va răspunde de această nelegiuire? Închin Academiei Române, cu limpede durere, ceea ce am putut crea bun, valabil, fără ură şi invidie.” Mărturisirea aceasta, parcă rostită „cu limpede durere” de cel silit să renunţe la vocaţia sa de creator, figurează într-un document de bilanţ existenţial adresat înaltului for(1) de către juristul Valentin Al. Georgescu (1908-1995), fratele mai mare al lui Paul Alexandru Georgescu(2), autorul acelui opúscul eminescologic pe care l-am prezentat într-unul din numerele trecute ale revistei „Academica”(3). Amândoi au urmat dreptul, dar şi sociologia (Paul), respectiv, filosofia şi literele (Valentin), ceea ce învederează două naturi studioase, care au simţit chemarea să-şi sporească succesiv, prin Alma Mater, talanţii dobândiţi la naştere. Fireşte că profilul enciclopedic al şcolii româneşti de odinioară şi climatul de emulaţie intelectuală instaurat în ţară după 1918 trebuie să fi contribuit, în mod specific şi definitoriu, la stimularea creativităţii celor doi, care puteau fi întâlniţi până şi în paginile aceleiaşi reviste („Arhivele Olteniei”, 1936).

Cariera lui Valentin Al. Georgescu a fost copios „condimentată” de şicanele, piedicile şi loviturile provenite din sânul breslei (mediul universitar) iar, după fractura istorică postbelică, de supravegherea şi hărţuirea tipice regimului totalitar-comunist. Abia după 1989, alegându-l ca membru al ei, Academia Română a putut recompensa o operă şi, implicit, o viaţă exemplare.

            Cea dintâi mare pasiune lui Valentin Al. Georgescu a fost pentru limba şi literatura latină. Traducerile din clasici exersate încă adolescent fiind şi, mai apoi, conceptul de „filologie juridică” aşezat la temelia monumentalei sale opere de istoria dreptului şi a instituţiilor fac dovada unui spirit ales, care a ştiut să-şi prezerve echilibrul şi armonia interioare în pofida tuturor vicisitudinilor. Ca atare, preferinţa pentru limba şi literatura franceză a venit ca o consecinţă firească, exprimată fiind în versuri scrise direct în această limbă, precum şi în câteva eseuri consacrate unor mari poeţi ai Hexagonului (activităţi pe care, ca şi fratele său, avea să le abandoneze după 1947). O bună parte din ele au fost publicate la Paris, acolo unde a ales să-şi continue şi studiile juridice, în vederea obţinerii doctoratului în domeniu, fapt petrecut în 1932, cu menţiunea „très bien”, pentru lucrarea: Essai dʼune théorie générale des „leges privatae”(4).

I. Poetul

            Acum, legat de creaţia literară a lui Valentin Al. Georgescu, să începem cu... începutul: dacă dilema referitoare la debut a fost soluţionată în favoarea anilor 1924-1925 (două poezii, Înviere şi Metempsichoză, purtând supratitlul Nopţile sufletului, apărute în revista ieşeană „Gândul nostru”, sub pseudonimul Valentin al Dorian), pe noi ne interesează mai cu seamă, deoarece atestă un câştig de maturitate, ciclul Cuvinte de deslegare (Itinerariu citadin, Cuvânt pentru trupurile noastre, Destin cosmic), respectiv, poema Noapte de cură, găzduite, zece ani mai târziu, de revista modernistă „Meridian” din Craiova(5). Să ştergem colbul de pe metafora uitată şi să aflăm cum se împlineşte, pe aripile fanteziei lirice, Destin(ul) cosmic.

Meridian”, Caetul 9, 1936

            Şi iată, din acelaşi an, o mostră de sonet „à la française”, pe care o oferim tot „în original”, adică în facsimil şi netradusă, dat fiind că tălmăcirea poeziei e, în genere, mult prea susceptibilă de... interpretări. Merită şi pentru cea care l-a inspirat – şi care, la cei 16-17 ani pe care-i avea în momentul acestei reverenţe versificate, făcea deja furori pe scenele de concert bucureştene şi pariziene –, şi pentru simpaticul mariage, onomastico-muzical, din terţina finală.

„Arhivele Olteniei”, nr. 83-85, ian.-iun. 1936, p. 192

            Apprentissages [Iniţieri], „édition privée, achevé[e] d'imprimer le 2 juillet 1934 sur les presses de Glasul Bucovinei à Cernăuţi, Roumanie”, este cea mai amplă culegere poematică semnată de Valentin Al. Georgescu şi are trei cicluri constitutive: Les prétextes du coeur (15 titluri)(6), Le Coeur et les heures (14 titluri) şi Tryptique (1. La terre, 2. La mer, 3. Le ciel). Calitatea lor stârneşte admiraţia recenzentului: „...ce subtilă poezie, sugestivă şi eterată, în cutare din poemele acestui volum de giuvaeruri bizare, dar giuvaeruri totuşi!”, „o poezie de incantaţii sugestive, de o rară intelectualitate”(7). Majoritatea poemelor din Les prétextes du coeur sunt „cu dedicaţie” – identitatea beneficiarilor (de ambe sexe) fiind deseori protejată prin iniţiale. Aceasta, când nu se numesc Ovidiu, Jules Romains ori... Marlene Dietrich, al cărei glas, interpretând pe disc Ich bin von Kopf bis Fuss auf Liebe eingestellt [De dragoste-s cuprinsă din creştet până-n tălpi], din filmul care a propulsat-o printre starurile genului(8), îi răscoleşte simţurile, „păcat” pe care şi-l „ispăşeşte” la finele a cinci strofe care, în varianta apărută în „Arhivele Olteniei”, păstrau titlul original în limba germană. Din poezie rezultă, însă, că e posedat mai degrabă vizual şi că încearcă să se vindece de „viciul blond” precum anahoretul abstinent şi penitent: Et quand le jour grésille au carreau du taudis,/ je me tords, face à ton ricanement maudit,/ nʼemportant quʼun regard où les péchés brillèrent,/ mais je saigne pour nous, le soir, dans mes prières. În Apprentissages, acest vers „al izbăvirii” a fost reformulat ca subtilă invitaţie la pocăinţă împărtăşită: et quelquʼun saignera pour nous dans ses prières. Pauvre Ange-Marlène!

            Anul 1935 aduce „intrarea” lui Valentin Al. Georgescu pe „piaţa” literară franceză, printr-un atractiv produs editorial: Les Voix (Vocile), poème symphonique en dix parties(9), [avec] onze bois originaux dessinés et gravés par Noël Santon(10). Conţine prefaţa autorului – Indiscrétion au lecteur – şi 10 poeme „tematice” însoţite de câte o „exégèse” menită a înlesni înţelegerea fiecăruia în parte. „Dacă-i ceri unui păr să-şi justifice perele, fie se usucă, fie îl loveşte trăznetul”, decreta apoftegmatic un clasic al picturii spaniole. Chiar necunoscând adagiul cu pricina, Valentin Al. Georgescu a sesizat caracterul superfluu al explicării poeziei şi, de aceea, în „coda” prefeţei, se dezice de aşa-numitele exegeze: „...însă cititorul împătimit, singurul care contează cu adevărat, nu se va sfii să îndepărteze vălul banal şi inutil al comentariului, pentru a-şi împleti, semeţ, propria voce cu infinitele voci ale poemului.”(11)

            C. D. Fortunescu, fostul său profesor de franceză din liceu, director al „Arhivelor Olteniei”, revistă la care Valentin Al. Georgescu funcţionase ca secretar general de redacţie, îi scrie o cronică într-atât de justă şi de grăitoare pentru creaţia poetică, în ansamblu, încât o reproducem în fotocopie.

„Arhivele Olteniei”, nr. 83-85, ian.-iun. 1936

            Placheta va cunoaşte şi o ediţie autohtonă (Craiova, Scrisul Românesc, 1936), cu „onze gravures originales dessinées par lʼauteur” – acest „detaliu” revelându-ne, iată, o altă faţetă a creativităţii lui Valentin Al. Georgescu.

          În 1937, aceeaşi editură Corymbe îi tipăreşte, în colecţia „Le Sorbier”, Les dix stations dʼune vierge, poème. Frontispice de lʼauteur, 10 bois originaux de Noël Santon, 21 p. Definite drept „poètiques historiettes”, în Prologul care le anticipează şi (iarăşi!) motivează, „cele zece popasuri ale unei fecioare” se petrec ori se numesc: Sur la route, À la fontaine, Le fruit, La nuit, Le rêve, Le poète, Lʼamant, Fécondité, Solitude şi... Christ. Aşadar, un fel de traseu ori de scală a iniţierilor... mântuitoare – dacă putem admite aşa ceva –, la capătul căreia „o” fecioară devine Fecioara (în sensul purităţii îndumnezeite). Exemplarul din BAR îi este dedicat olograf: „Domnului Pompiliu Constantinescu, atentului şi pătrunzătorului cercetător al fenomenului liric, omagiul acestor poeme inutile”. Ciudată reclamă!

         

II. Eseistul

            Întâiul titlu la care ne-am oprit are şanse să pară şi cel mai incitant: Problema răului la Dostoievski(12). În cele (numai) 28 de pagini ale eseului garnisit cu numeroase comentarii  şi trimiteri bibliografice de subsol, de la Plotin şi Sf. Augustin la André Gide şi Nichifor Crainic, trecând, obligatoriu!, prin Berdiaev, autorul şi-a asumat o multiplă – şi, pe undeva, riscantă – deschidere perspectivală: „1. Raportul dintre rău şi libertate; 2. Geneza psichologică a răului la Dostoievski; 3. Treptele răului dostoievskian; 4. Technica răului; 5. Esenţa răului; 6. Dostoievski este un metafizician, nu pedagog al mântuirii; 7. Poziţia faţă de creştinism; 8. Actualitatea lui Dostoievki; 9. Doi eroi dostoievskieni; 10. O interpretare dostoievskiană a lumii moderne”. După cum se poate constata, un demers teoretic ambiţios, posibil inaugural în eseistica şi critica românească, insuficient antrenate – şi în absenţa unor traduceri pertinente, la acea vreme – pentru „plonjoane” metafizice în psihologia „spiritelor tenebroase” din proza acestui colos al literaturii universale.

            Atragem atenţia asupra capitolului al nouălea, în care Valentin Al. Georgescu conexează ficţiunea romanescă şi realitatea contemporană lui dând două exemple de „eroi (tipic) dostoievskieni”, protagonişti ai unor procese de crimă care polarizaseră presa şi opinia publică în anii imediat premergători scrierii textului: Pavel Gorgulov (1895-1932), asasinul preşedintelui francez Paul Doumer, respectiv, Violette Nozière (1915-1966), acuzată că şi-a otrăvit tatăl. Intenţia autorului este, evident, aceea de a arăta că, din moment ce firea umană nu se schimbă fundamental, continuând să producă „suflete damnate” – indivizi care aleg soluţia lui Cain –, psihopatologia personajelor scriitorului rus primeşte, fie şi numai prin cele două cazuri aduse în discuţie, confirmarea validităţii sale (fiindcă „răul face parte din viaţă”, ca să-l cităm pe Smerdiakov din Fraţii Karamazov).

            Următorul text este, în fapt, o recenzie: Philippe Meylan: Jean Barbeyrac(13). Subiectul ales denotă receptivitate sincronă faţă de evenimentul cultural european: aniversarea a 4 secole de la fondarea Universităţii din Lausanne, care i-a oferit profesorului Philippe Meylan(14) contextul omagierii unui precursor al învăţământului juridic elveţian(15), îi dă şi comentatorului român prilejul de a elogia „à lʼinstant” valoroasa contribuţie monografică: „Evocarea acestei interesante figuri şi a unei gândiri atât de nobile, d-l Meylan a făcut-o întrʼun stil sobru, întrʼo limbă concentrată, dar nu mai puţin elocventă, cu o erudiţie impresionantă, culeasă în mare parte din archive publice şi particulare, din culegeri de scrisori inedite sau din opuscule uitate. Şi totuşi, cartea d-sale, de o perfectă tradiţie universitară, se citeşte ca un roman... de aventuri spirituale, mai ales dacă lectorul are puţină înclinaţie pentru arguţiile teologice, al căror ecou puternic nu puteau lipsi din acest studiu.”

            Scrise într-o franceză pe cât de natural fluentă, pe atât de suplu adaptată temei alese, microeseurile consacrate lui Charles Baudelaire(16), Paul Verlaine şi Léon-Paul Fargue(17) sunt, dacă precizarea mai era necesară, expresia analitică a unei certe afinităţi cu universurile şi artele lor poetice. Dar cum opera fiecăruia dintre ei ar putea forma obiectul unei exegeze vaste şi pururi... deschise, Valentin Al. Georgescu procedează (s)electiv, ceea ce nu înseamnă forţamente facil. Mai exact, se opreşte asupra diferitelor „chipuri” ale Parisului în versurile şi în proza – de factură lirică şi ea, cum e cazul lui Baudelaire, cu Petits poèmes en prose – acestor trei poeţi. De aici, titulatura generică: Visages de Paris. Şi... călătoria începe, presărată cu imagini şi trăiri întunecate, pe măsura destinelor mai mereu frânte ale oamenilor întâlniţi pe străzile sau în parcurile şi tavernele capitalei franceze. Baudelaire, pentru care „jouir de la foule est un art”, se simte iremediabil copleşit de mizeria şi nefericirea celor mai mulţi dintre concitadinii săi: „horrible vie, horrible ville”.

          „Puţini poeţi au fost atât de intim legaţi, precum Verlaine, de viaţa Parisului, viaţă de dezmăţ, de viciu, de mizerie. [...] Cu toate acestea, Parisul nu are, la el, vizibilitatea concretă pe care o întâlnim la Baudelaire”, opinează Valentin Al. Georgescu şi continuă seria argumentelor: „Cu excepţia câtorva aluzii răzleţe, cum ar fi celebrul vers «il pleure dans mon coeur comme il pleut sur la ville», inspirat, fără doar şi poate, de surele ploi specifice toamnelor pariziene, nu multe sunt poeziile în care să se vorbească explicit despre Paris”, care „şi lui Verlaine i se înfăţişează tot ca o urbe monstruoasă, ca un călău de suflete”, în care nici „îndrăgita Senă nu mai este acel fluviu plin de farmec pitoresc şi inocente desfătări, ci un «bătrân şarpe noroios, ce spre mărunte porturi duce grămezi de cherestea, huilă şi putride hoituri».”(18)

            Pentru Léon-Paul Fargue (1876-1947), „a trăi înseamnă să visezi un vis”. Prin urmare, şi Parisul „lui” este „visul unui vis de adolescent abia ieşit din copilărie”. Astfel debutează cel de-al treilea şi ultimul eseu despre „chipurile Parisului”, recompuse de Valentin Al. Georgescu via Baudelaire, Verlaine şi, acum, Léon-Paul Fargue: acesta retrăieşte Parisul copilăriei şi adolescenţei sale prin amintirile lăsate de călătoriile cu birja (fiacre), cu tramvaiul şi, suprem „festin” vizual, cu omnibuzul, pentru că „de pe imperiala lui puteai «răsfoi» bulevardul ca pe un album”.(19)

          Alte titluri semnate şi menţionate ca edite de către Valentin Al. Georgescu însuşi, pe care am încercat să le identificăm – deocamdată, fără succes – în cataloagele marilor biblioteci, sunt Hommage à Victor Hugo, poème, Cernăuţi, 1935, respectiv, Trei eseuri despre iubire, poezie şi Dumnezeu, idem, 1936, şi încă vreo două aflate „sous presse”, dar cu apariţie neconfirmată (de exemplu: Chez nos amis de Bucovine, sketch en 2 tableaux).

            În loc de concluzie – provizorie, oricare ar fi ea –, reluăm citatul de la început, în care Valentin Al. Georgescu îşi afirma „convingerea că şi poezia mea, cea de limbă franceză publicată şi în volume, cea românească, puţină, numai în reviste, nu este nici nulă nici trezită, şi îşi poate aştepta o judecată luminată şi dreaptă”. (Desigur, şi eseistica.)

            Dincolo de ce-şi va fi propus şi, să sperăm, reuşit studiul nostru introductiv – măcar declicul unui act recuperator –, ar fi păcat ca el să rămână doar ecoul stingher şi pasager al unei opere care, slujită de „o judecată luminată şi dreaptă”, ar îmbogăţi, graţie caracterului ei bilingv, două literaturi.

           

Note:

(1) Citat în:  Valentin Al. Georgescu. Repere biografice, de Valeriu-Iulian Brădăţanu, Editura Pim, Iaşi, 2015, p. 69-70. Amendabilă sub aspect (cel puţin) stilistic, această micromonografie e singura de care dispunem şi e creditabilă tocmai pentru că a avut ca principală sursă documentară arhiva eminentului jurist, depusă la Academia Română. Reconstituind biografia intelectuală – dar nu exclusiv – a subiectului, ea retrasează etapele graţie cărora o personalitate s-a făurit pe sine prin pasiune pentru carte, pentru lectură, pentru cultură, în manifestările ei esenţiale.

(2) E limpede că ambii fraţi şi-au asociat, sub o formă sau alta, prenumele tatălui lor, Alexandru: mezinul a semnat când Paul Al., când Paul Alexandru, în timp ce „l'aîné” a optat, alternativ, pentru Val.-Al. şi Valentin Al. Georgescu. 

(3) Naţionalismul lui Eminescu – de Paul Georgescu, în: „Academica”, 2019, nr. 6-7, iun.-iul., p. 160-164.
(4) Dorina N. Rusu: Membrii Academiei Române. Dicţionar, 1866-2016, Bucureşti, 2016, Partea I (A-L), p. 650.
(5) Caetul 7, 1935, p. 8, Caetul 8, 1935, p. 17;  Caetul 9, 1936, p. 16 şi Caetul 10, 1936, p. 18. În anii tinereţii, Valentin Al. Georgescu a mai colaborat, cu texte originale şi traduceri, la: „Favonius”, „Revista clasică”,„Curentul literar” şi Universul literar” (apud Valeriu-Iulian Brădăţanu: Repere biografice).

(6) Nouă dintre ele apăruseră deja în: „Arhivele Olteniei” (nr. 73-74, 1934) şi, ulterior, în extras, la Scrisul Românesc.

(7) C. D. Fort.[unescu], în: „Arhivele Olteniei”, Craiova, 1935, nr. 79-82, mai-dec., p. 476-478 (Note pe marginea cărţilor).

(8) În volum, chiar cu titlul : LʼAnge bleu (Îngerul albastru).

(9) Prefaţa şi patru din acestea au avut „avanpremiera” în: „Arhivele Olteniei”, nr. 77-78, ian.-apr. 1935, p. 152-156.

(10) Paris, Éditions Corymbe (Collection d'Art l'Hortensia). Noël Santon este unul şi cel mai cunoscut dintre pseudonimele scriitoarei şi plasticienei franceze Noëla Le Guiastrennec (1900-1958), fondatoarea editurii Corymbe, instituţie activă în intervalul 1931-1940. Spirit liber, avangardist, lipsit de prejudecăţi, Noël Santon va cădea, prematur, victimă unuia din hobby-urile sale: şofatul.

(11) Les Voix, p. 6 (trad. Th. R.)
(12) Colecţia revistei Junimea Literară, Cernăuţi, Tiparul Glasul Bucovinei, septembrie 1936.

(13) Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Buc., 1937, 7 p. (Extras din „Pandectele Române”, nr. 10, 1937).

(14) Philippe Meylan (1893-1972) îl va ajuta, la rându-i, pe Valentin Al. Georgescu, în anii anevoiosului interludiu elveţian, 1943-1947 (apud Valeriu-Iulian Brădăţanu: Repere biografice).

(15) Jean Barbeyrac (1674-1744) et les débuts de lʼenseignement du droit dans lʼancienne Académie de Lausanne. Contribution à lʼhistoire du droit naturel... F. Rouge [éditeur], Lausanne, 1937, 260 pages. (N. B. Jean Barbeyrac,  hughenot, se refugiase în Ţara Cantoanelor după revocarea Edictului de la Nantes, în 1685.)
(16) Visages de Paris: Baudelaire. Collection „Le Sorbier”, Éditions Corymbe, [Paris], 1937, 15 p.

(17) Visages de Paris: Verlaine – L.-P. Fargue. Collection „Le Sorbier”, Éditions Corymbe, [Paris], 1939, 15 p. Exemplarul din BAR conservă o dedicaţie nedatată, în creion albastru: „Doamnei şi domnului Mircea Vulcănescu, omagiul autorului”.

(18) Verlaine, p. 5, 8 (trad. Th. R.).

(19) Léon-Paul Fargue, p. 9, 13 (trad. Th. R).

 apr.-mai 2020                                                                                 

                                                                                                   Apărut în: Academica, nr. 6/ iun. 2020

3. Un omagiu adus Marii Uniri - la Centenar

Un francez românofil – Paul Gaultier – şi o raritate bibliografică:

Tragedia românească*

            Marea Unire – ideal naţional de veacuri al poporului român – s-a înfăptuit cu preţul imensului sacrificiu de sânge din primul război mondial. Iar sacrificiul acesta nu a rămas fără ecou, pentru că...

            ...a fost odată ca niciodată... pe când românii reuşeau ca, în favoarea proiectelor lor naţional-istorice – Unirea de la 1859, independenţa de stat şi, desigur, Marea Unire –, să-şi atragă sprijinul unor ţări care, atunci ca şi acum, contau în politica MAJORĂ a Europei. S-a scris frecvent şi pertinent despre rolul Franţei, despre intervenţiile ei mereu oportune în beneficiul României, despre suportul moral, politic şi logistico-militar pe care i l-a acordat acesteia în momente istorice de răscruce. E arhicunoscută, apoi, fascinaţia noastră, deseori mimetică, pentru tot ce producea Hexagonul – şi aceasta nu doar în faza de constituire a culturii române moderne. A existat un schimb constant şi, de la un punct încolo, reciproc de valori între cele două ţări, România devenind, la rându-i, un furnizor de talente şi competenţe în varii domenii: literatură, muzică, arte plastice, filosofie, ştiinţă... S-a vorbit şi se va mai vorbi despre aceste lucruri, pentru că Franţei, asemenea oricărei ţări cu un trecut deopotrivă complex şi strălucit (pe toate planurile), dar având de înfruntat, pe de altă parte, provocările prezentului, trebuie să ştii să-i captezi şi să-i menţii treaz interesul pentru „tine” şi cauzele „tale”. Care, pentru o maximă eficienţă a răspunsului, s-ar cuveni să fie cauze COMUNE. Şi JUSTE. Aşa cum a fost primul război mondial (cu mizele lui... nobile), pe care tot francezii l-au supranumit – din lipsa unui termen de comparaţie, la vremea aceea – la Grande Guerre (Războiul cel Mare).

Colecția Bibliotecii Academiei Române

            Cele de mai sus pot fi regăsite într-o pledoarie franceză – a câta, oare? – faţă de cauza României, faţă de idealul ei de unificare naţională „in integrum”, pledoarie care, adusă acum în discuţie, merită cu prisosinţă atenţia noastră. Cel care i-a dat glas, Paul Gaultier (1872-1960), a fost o personalitate a epocii lui: posesor a două diplome universitare, profesor de filosofie la Colegiul Stanislas (1900), director la Revue politique et littéraire (1919-1939), conducător al colecţiei de „filosofie ştiinţifică” de la Editura Flammarion (din 1932), dar şi scriitor prolific: cărţile sale, fie ele  despre artă şi filosofia artei (Le Rire et la caricature, 1906; Le Sens de l'art, 1907), despre etnopsihologie şi morală (inspirate de experienţa războiului: La Mentalité allemande et la guerre, 1916; La Barbarie allemande, 1917; Leçons morales de la guerre, 1919) ori consacrate pur şi simplu Franţei, sub diverse aspecte (Les Maîtres de la pensée française, 1921; L'Avenir de la France: les maux, les remèdes, 1925; L'Âme française, 1936; La France et la civilisation contemporaine, 1941), au fost  prefaţate de nume rezonante ale vieţii publice franceze: Sully Prudhomme – primul laureat Nobel pentru literatură, Émile Boutroux ori Louis Barthou (toţi academicieni). O activitate prodigioasă, prin care şi-a atras înalte recunoaşteri oficiale: premiat de Preşedintele Republicii (1915), de Academia Franceză (1906, 1909, 1913) şi de Academia de Ştiinţe Morale şi Politice (1907, 1911), al cărei membru devine în 1929, a fost învestit, în 1954, Mare Ofiţer al Legiunii de Onoare.

            Paul Gaultier a rostit conferinţa La Tragédie roumaine, aşa cum se poate citi pe pagina de titlu a variantei tipărite (32 p.), în calitate de secretar general al Uniunii Franceze – „asociaţie naţională pentru propăşirea morală şi materială a Franţei” –, funcţie care îi fusese încredinţată în plin război (1916).

            Demnă de remarcat, din capul locului, este data ţinerii conferinţei: 7 martie 1918, aşadar la două (!) zile după încheierea Păcii de la Buftea (definitivată prin umilitoarea Pace de la Bucureşti, 7 mai) şi cu trei zile înainte de retragerea Misiunii Militare Franceze din România, dar şi anterior alipirii celor trei provincii istorice la Vechiul Regat(1). După cum la fel de interesante se dovedesc ultimele pagini ale textului, dar asupra lor vom reveni, firesc, la finele acestui parcurs. 

            Conferinţa debutează prin evocarea unei vizite prim-antebelice (avant la guerre) a autorului însuşi, la Bucureşti. Dincolo de „tuşele de culoare locală” şi de cerul ei „deja oriental”, capitala noastră l-a surprins în mod plăcut tocmai prin similitudinile între România şi Franţa descoperite la tot pasul, în: arhitectură, modă, savoir vivre, simpatia românilor pentru francezi manifestându-se nu numai în virtutea asemănării „de temperament şi de caracter” dintre cele două popoare, dar îmbrăcând, mai presus de orice, forma unei insaţiabile apetenţe culturale francofone, pe care Paul Gaultier o semnalează cu superlativă admiraţie: „Niciunde n-am pomenit să se vândă şi să se... citească atâtea lucrări serioase [istorice, ştiinţifice şi filosofice], chiar şi de către femei, care, în România, se vădesc a fi deosebit de instruite.” (s.n. – Th.R.) Tot el citează o glumă, o zicală à propos de faptul că nu exista celebritate românească pe care să n-o întâlneşti, de mai multe ori pe an, pe bulevardele capitalei franceze: Quand on est enrhumé à Paris, on éternue à Bucarest. (Cam aşa s-a născut legenda... micului Paris.) E limpede că România şi Franţa trăiau în ritmul aceleiaşi Belle Époque, peste care avea să cadă, cu brutalitate zdrobitoare, cortina de foc şi sânge a Marelui Război.

         

            Conferenţiarul se referă apoi la originea latină a românilor (cu exemple lingvistice), trece în revistă istoria tumultuoasă a Principatelor – printr-o suită de elemente de geopolitică, relevante mai ales în ce priveşte statutul schimbător al Transilvaniei de-a lungul timpului –, ca să ajungă, destul de rapid, la Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 4 august 1914, când s-a decis neutralitatea României atât în raport cu Puterile Centrale (de care ţara noastră era legată prin tratatul de alianţă secret din 1883), cât şi faţă de Antantă. Schimbarea de optică şi de opţiune aveau s-o aducă moartea lui Carol I şi urcarea pe tron a regelui Ferdinand. Faptele istorice, aureolate de dramatismul alegerilor făcute „la vârf” (cazul noului suveran) şi, doi ani mai târziu, de tragismul jertfei supreme a militarilor români pe câmpul de onoare, sunt binecunoscute astăzi, nu numai istoriografilor, dar şi acelor co-naţionali interesaţi de istoria patriei noastre. Evenimentele fiind nu doar recente (unele – încă în derulare), ci şi foarte dureroase, Paul Gaultier are posibilitatea să perceapă „la cald”, dar să analizeze „la rece” frământatul climat politic românesc şi european din preajma conflagraţiei, să evoce dramaticele răsturnări de situaţie, cum ar fi: intrarea României în război alături de Antantă, hotărârea oficialităţilor de a părăsi in extremis capitala şi de a se refugia la Iaşi, ocuparea aceleiaşi capitale de către germani, trădările repetate ale aliaţilor ruşi, anterioare chiar izbucnirii revoluţiei bolşevice etc. Tot el furnizează en détail efectivele armatelor implicate în operaţiunile de pe diverse fronturi, pune sub lupă mişcările de trupe, deciziile tactico-strategice, bătăliile câştigate şi pe cele cu final dezastruos ş.a.m.d. Autorul nu dezvăluie sursa informaţiilor şi a cifrelor, aşa de concrete, pe care le vehiculează – accesibile, îndeobşte, celor cu statut „special”, implicit corespondenţilor de război(2). Paul Gaultier le putea obţine din postura de ataşat voluntar pe lângă Ministerul de Război de la Paris (dobândită în 1914). Pentru că are exprimarea sigură a cuiva foarte... implicat: „În vreme ce germanii îşi făceau intrarea în Bucureşti, armata română, epuizată, demoralizată şi lipsită de mijloace, se retrăgea în Moldova, dincolo de Siret, unde avea să se reorganizeze graţie eforturilor conjugate ale generalului Prezan şi ale compatriotului nostru generalul Berthelot.” (p. 18, subl. n. - Th. R.). În discursul lui Gaultier se perindă, de altminteri, mai toate personalităţile politice şi militare ale momentului: regii Carol şi Ferdinand, regina Maria, P. P. Carp, Titu Maiorescu, Al. Marghiloman şi Ion I. C. Brătianu, generalii Al. Averescu şi Dumitru Iliescu (mon ami, după cum şi-l asumă conferenţiarul), pentru ca, în partea adversă, să ne „ciocnim” de Boris Stürmer(3) şi de comandanţii redutabilei armate germane, între care August von Mackensen şi Erich von Falkenhayn. Cuvintele rostite de unii din aceşti protagonişti, pentru a-şi motiva opţiunile mai mult sau mai puţin conjuncturale, sunt citate cu dezinvoltă fidelitate. Cele mai incitante, pentru noutatea lor în epocă, sunt fragmentul dintr-o „notă semnată Polivanov(4) şi publicată de Troţki” (p. 17) şi, îndeosebi, analiza exactă de la p. 23: „Când guvernul lui Lenin şi Troţki, încheind pace separată cu Puterile Centrale, şi-a trădat aliaţii în bloc şi definitiv, România fiind oricum trădată [de ruşi] în patru momente diferite, acest mic regat s-a văzut lăsat pradă celei mai îngrijorătoare situaţii. Intrată în război alături de Antantă, pentru apărarea dreptului [la existenţă] şi a libertăţii sale în raport cu imperiile cotropitoare şi, în speţă, ca să-şi smulgă fraţii transilvăneni din ghearele acestora, România rămâne marea victimă a actualului război.” (subl. n. - Th. R.) Dat fiind că Europa întreagă trecuse printr-un carnagiu devastator, şi afirmaţia lui Gaultier se păstrează în cadrele obiectivităţii, ţara noastră pierzând pe câmpul de luptă mai mult de 3% din populaţia sa.

           Imagine din avion a Palatului de la Versailles, luată în ziua semnării Tratatului de Pace cu Germania, 28 iunie 1919                           Colecţia Th. Rogin

            Aşa cum afirmam mai sus, un interes particular prezintă ultimele pagini ale conferinţei, în care autorul face un relativ amplu şi amănunţit „inventar” al bogăţiilor, insuficient ori slab exploatate, deţinute de ţara noastră: cereale, fond forestier, peşte, sare, petrol („cele mai bogate zăcăminte din Europa centrală”), arătând stadiul mai curând incipient al multora dintre industrii şi invitându-i pe antreprenorii francezi (investitorii – le-am spune noi astăzi) să reflecteze serios la o Românie învingătoare ca la o sumă de oportunităţi pentru afacerile lor viitoare. Pentru un plus de persuasiune, îi avertizează că, dacă nu acţionează prompt, riscă să fie devansaţi de capitaliştii germani care, şi anterior războiului, controlau o serie de sectoare din economia românească. Deşi, după cum am arătat deja, România era sau părea încă departe de a fi câştigat partida tocmai pentru că nici Marele Război nu luase propriu-zis sfârşit, îndemnurile conferenţiarului ne pun pe gânduri prin aplombul lor vaticinar: „Nu trebuie ca, odată obţinută victoria, această situaţie să se repete. De noi depinde ca ea să nu se repete şi, pentru aceasta, ajunge ca Franţa să înţeleagă că are interesul major să ajute şi să contribuie la dezvoltarea României care, ţară mică înainte de război, va deveni, pentru că o merită şi pentru că aşa este drept, România Mare, prietena şi aliata noastră în Europa de est etc.” Mă uit iar la data conferinţei (martie 1918), ca să(-mi) pot explica mai bine „vizionarismul” textului: Unirea, spiritul ei, plutea în aer ca o pagină deocamdată nescrisă, dar inevitabilă ca legitate istorică, precum triumful virtual al Binelui, în ansamblul său. De aceea, pledoaria finală a lui Gaultier constituie un apel neechivoc, emoţionant în solidaritatea lui pro-românească, la conştiinţa decidenţilor politici ai Marilor Puteri:

            • Anticipează actul unionist şi solicită sprijin (francez, internaţional) întru consfinţirea lui, în perspectiva viitoarelor tratate de pace(5);

            • Garantează că, odată întregită, România „va întrupa, mai mult ca oricând […], civilizaţia latină în estul Europei […], cu tot ce implică ea ca aspiraţie spre ideal şi generozitate”.

            A(m) fost odată ca niciodată... 

            Note :

*La Tragédie roumaine, par Paul Gaultier, secrétaire général de l'Union Française. Conférence prononcée le 7 Mars 1918 à la Salle de la Société de Géographie. Paris, 1919. (Conférences de l'Union Française). O putem socoti raritate întrucât nu apare nici în bibliografiile curente ale autorului (cu excepţia gallica.bnf.fr), nici în bibliografiile (româneşti) dedicate primului război mondial. Figurează, în schimb – dar într-o formă contrasă –, ca Introduction la vol.: La Roumanie. Conférences à l'Union Française, par: MM. Lacour-Gayet, De Martonne, Jean Richepin, Charles Diehl, R.-G. Lévy, Mircea Djuvara. Sous la présidence de: Paul Painlevé, S. A. I. le Prince Bonaparte, Louis Barthou, René Viviani, Gaston Doumergue. Paris, s.a. [după 1920]. 283 p. (Bibliothèque de l'Union Française).

1. Basarabia (9 aprilie), Bucovina de Nord (28 noiembrie) şi Transilvania (1 decembrie).

2. Cum a fost cazul cu Charles STIÉNON (1883-?), din ale cărui articole tipărite în Le Correspondant, sub titlul: Le Mystère roumain, citează la p. 16-17 [articole reunite în vol.: Le Mystère roumain et la défection russe. Avec neuf cartes. Paris, Librairie Plon, 1918. 340 p. + 3 f. pl.]. N. B. Titlul abia menţionat reprezintă, fără doar şi poate, una din cele mai vaste şi mai detaliate mărturii contemporane despre Marele Război, aşa cum s-a desfăşurat el pe teritoriul românesc. Textul lui Stiénon e datat, în final, tot: Paris, mars 1918, ceea ce demonstrează că a fost vorba de o acţiune concertată a intelectualităţii franceze, de susţinere a ţării noastre, aflată într-un moment de cumpănă. Cele două cărţi – La Roumanie şi Le Mystère roumain... – s-ar fi cuvenit traduse şi publicate în anul acesta aniversar. Poate la Centenarul următor...

  3. Boris Vladimirovici STÜRMER (1848-1917), om politic rus, ministru de interne şi, ulterior, de externe, a urmărit, potrivit conferenţiarului şi istoricilor în genere, scoaterea din joc a României, prin ordinul dat generalului Brusilov de a pune capăt ofensivei ruseşti pe frontul de est („ofensiva Brusilov”, printre cele mai sângeroase din istoria lumii), deci şi ajutorului acordat armatei române în cucerirea Transilvaniei.

   4. Alexei Andreevici POLIVANOV (1855-1920), general rus de infanterie, ministru al apărării între iunie 1915 şi martie 1916. A demisionat la presiunile împărătesei Alexandra Feodorovna. Charles Stiénon, care transcrie integral nota apărută în Pravda la 7/20 nov. 1916 (v. mai sus, op. cit., p. 220-228), consideră, cu argumente cronologice, că autorul ei ar fi un „tiz” al generalului Polivanov.

     5. Ceea ce s-a şi întâmplat: la Paris, în 1919; la Trianon, în 1920.

                                                                                                                                          Theodor ROGIN

(Apărut în Revista "Academica" nr. 10-11 / oct-nov. 2018)

4. Ilarie Voronca

În 1991, editura franceză L’Arbre din La Ferté-Milon (Aisne) a republicat, într-un tiraj de 350 de exemplare, poemul L’Apprenti fantôme de Ilarie Voronca, apărut pentru prima oară în 1938, la editura "Presses du Hibou" din Paris sub titlul L’Apprenti fantôme et cinq poèmes de septembre. Opt fragmente din L’apprenti... (Quelqu'un me parle, Parfois le silence, Je reconnais de loin, J’ai été longtemps, Je veux marcher, Je me suis arrété, Me voici sans limites, O! Femme) şi, respectiv, două din cele "cinq poèmes de septembre" (Le voyage interdit şi Ici) au fost traduse şi incluse de Saşa Pană în cea mai amplă ediţie a operelor lui Voronca apărută până acum în România: Poeme alese I-II, Editura Minerva, 1972. Caracterul antologic al ediţiei era dublat de cel bilingv, versiunea românească fiind însoţită de originalul francez.

Două episoade din L’Apprenti fantôme (Parfois le silence, Je veux marcher longtemps) au fost, de asemenea, cuprinse în ediţia de Poèmes choisis, Avec une Introduction de Tristan Tzara et un portrait de l’auteur par Marc Chagall, scoasă de Seghers în 1956.

Am preferat tălmăcirea fragmentelor lăsate deoparte de Saşa Pană nu atât din considerente estetice , Voronca fiind relativ consecvent cu el însuşi, ca valoare a scriiturii , cât din dorinţa de a răspunde, printr-un gest al amiciţiei intelectuale împărtăşite, interesului manifestat de o editură franceză (fie ea şi mai mică) faţă de opera unui scriitor de marcă aparţinând deopotrivă culturilor română şi franceză. O dovadă în plus a acestui interes este includerea unui alt titlu de Voronca, Quarante ou cinquante personnes, în evidenţa editurii L’Arbre, titlu apărut, de asemenea, în 1992. Semnificativ este şi faptul că editorul, Jean Le Mauve, mulţumeşte unor personalităţi ca Denis-Paul Bouloc şi Jean Rousselot pentru sprijinul acordat reeditării poemului L’Apprenti fantôme.

Poem care, integrându-se armonios stilisticii avangardist-suprarealiste extrem de personale promovate de Ilarie Voronca, nu este altceva decât tentativa readaptării la realitatea obiectivă, perceptibilă senzorial, o călătorie în sens invers "à la recherche de l’identité perdue". Dedicat, ca atâtea alte poeme, soţiei autorului (Colomba), L’Apprenti fantôme este un inspirat omagiu polifonic adus, în dozaje echilibrând contrapunctic o disponibilitate afectivă în fond nemărginită, semenilor, muncii, naturii, femeii iubite, iubirii - iubirii, ca una ce poate oricând reabilita o existenţă şi conferi un sens durabil acelei existenţe. O re-iniţiere în habitudinile vitale (ale) Omului.

Theodor Rogin

Inedit

Ucenicul fantomă

Obiectele sunt, iată, aici îngrămădite, sertarele deschise,
Precum un orb, vechea odaie mă recunoaşte, se „dă”
Prezenţei mele; în juru-mi, casa părintească pluteşte
Ca o tăcere prelungită, peste cartier.

Sunt un strigoi şi sub degetele mele de aer lucrurile
Se tânguie uşor asemenea corzilor unei ghitare.
Nu îndrăznesc să ating masa, caietul, tocul –
Urechile-mi sunt pline de nisipul unei călătorii.

Deci totul se va nărui? La ferestre, iarna
A umflat pânzele unei călătorii aparte; zăpada
Păşeşte fără zgomot în curte şi, în depărtare,
Un lătrat se pierde lent ca urmele de paşi.

Această inerţie, avea-voi forţa să o sfâşii ca pe pânza
Unui imens paing? Să reînviu?
Cineva strigă în fundul unei curţi şi strigătu-i
Se-aşterne pe geamuri ca un subţire strat de promoroacă.

[...]

[Sunt asemenea mortului]

Sunt asemenea mortului ce uneori se-apropie
De omul viu, cu gândul ca să-i spună atâtea lucruri stranii,
Dar glasu-i nu se mai acordă cu urechea celui viu,
E ca un instrument la care nimeni nu ştie cânta.

Of! Înţeleg prin asta un prieten mort, o mamă moartă
Ce strigă spre fiinţa iubită, dintre nesfârşitele
Gheţuri ale singurătăţii lor, sau cum pe creasta valului,
Vântul îl aduce naufragiatului aroma pământului pierdut.

Pot trage uşa după mine şi să plec,
Purtându-mi domol paşii spre câmpii. Abia dacă păsările
Au resimţit, în colivii, o adiere blândă
Şi au ciulit neliniştite creste, dar tot nu m-au trădat.

Casele devin deja mai rare, dar dincolo de geamuri
Somnul oamenilor e ca o perlă stinsă.
Răsar nainte-mi ziduri ca palmele deschise
În care încrucişate linii ale vieţii eu le citesc prea lesne.

Văd sărăcia, disperarea, neputinţa
Pândind la căpătâiul celui adormit şi gata
Să-l urmeze îndeaproape de cum se va trezi. Văd
Dimineaţa cum se face ţăndări, ca un pahar fragil, în patul de bolnav.

Şi nu mai ştiu: se cade să plutesc la infinit
Spre arborii îngemănaţi cu cerul?
Să rămân astfel în trupul meu de ceaţă ori să-mi recapăt
Însufleţitul chip întru tămăduirea celor ce trăiesc?

[...]

[Atâtea ezitări]

Atâtea ezitări! Pot fi asemenea vântului
Care străbate oraşul de la Nord la Sud.
Uneori, mă opresc în preajma unui vârtej de praf
Dansez molcom în juru-i, apoi îmi reiau drumul.

Pot fi, tot astfel, cum e focul –
Veşmânt scânteietor pe măsura tuturor trupurilor.
Şi mai pot fi şi ploaia ce spulberă afişe
Dezlipite pe străzile pustii.

Nu am înfăţişare omenească. Norii,
Formele imprecise ale zeilor familiari,
Miile de oaspeţi invizibili în sălaşul somnului
Nu se mai înfioară la apropierea mea.

Au devenit deja fârtaţii mei? Ei mă învaţă
Cum mâinile se prind de alte mâini
Şi cum, formând un stol de berze
Anunţă-aicea ori aiurea sosirea primăverii.

Pe cerul desenat de guri îngemănate se înalţă
Soarele bunătăţii. O! Candide jocuri.
Oricare gest, orice chemare cade fără zgomot
Precum zăpada într-o calmă zi de iarnă.

Lecţii şi râsete pe care nici o ureche omenească
Nu le-aude se amestecă firesc.
Un spiriduş năstruşnic mă învaţă
Să-i abordez, fără pericol, pe cei vii.

Legat sunt încă, prin fire nevăzute,
De fiinţa de care tocmai m-am desprins.
Privesc mereu în urmă ca unul
Ce vrea să-şi amintească drumul de întoarcere.

Dar sunt aşa de uşor, aşa de nepăsător.
În acelaşi timp, aici şi altundeva, ca o circumferinţă
Ale cărei puncte se află toate la aceeaşi distanţă
De un centru care poate fi pretutindeni şi nicăieri.*

*Imagine preluată din Cugetările lui Blaise Pascal (n. tr. – Th.R.)

[...]

[Mireasma pământului]

Mireasma pământului proaspăt arat,
Dimineaţa care scânteiază ca fierul unui plug
Şi acest abur cald ce urcă din argilă
Spre chipul larg al lucrătorului,

Câţiva bărbaţi plecaţi asupra solului
Ca muzicianul la clavir
Ascultă absorbiţi răspunsul pământului
În care gâlgâit de vinuri şi râset de seminţe se-amestecă bogat.

Ah! Dorinţa de a smulge mărăcinii, de a face un foc
De vreascuri, de a trage brazde şi de a-i reda pământului
Fertilitatea ca unui orb vederea. Primăvara
Deşteaptă-n fiecare speranţa difuză ca o amintire.

Satul din preajmă e ca un arbore desfrunzit.
Oamenii ies din case şi ca într-un vis purced
La drumul spre câmpie, unde boarea lui martie
Le suceşte mintea asemenea unui cântec de tinereţe.

Mă mişc printre oamenii aceştia, dar nu am mâini
Ca să pot semăna. Nu am picioare
Pe care să le înfig în solul reavăn şi să simt
Cum bucuria, ca o sevă, îmi inundă pieptul.

Mă contopesc cu strălucirea anotimpului ca marginea
Tremurătoare a unui nor. Nu am nări
Ca să mă pot pătrunde de mireasma pământului care renaşte.
Dar sunt
Acea suavă adiere ce vesteşte un anotimp îmbelşugat.

O! Să vezi şi să devii vizibil asemenea acestor oameni.
Să mă limitez la mine însumi ca o pasăre cu aripile retezate,
Cu mâini fremătătoare în faldurile răcoroase ale gliei,
Cu faţa precum cerul dătător de ploaie şi de soare. 

[...]

[La capătul pădurii]

La capătul pădurii, mi-a apărut oraşul
Cu turnurile, străzile şi mulţimile lui bezmetice.
Era ca un imens năvod pe faţa mării
În care peşti ciudaţi se zbat fără speranţă.

Oare ce neştiut pescar ţinea la-al său cherem
Acele fiinţe năpustindu-se înnebunite din toate părţile?
La mică depărtare, valurile, cu dulce şopotit
Ademeneau pescăruşii ce se roteau în soarele mângâietor.

Puteam de porţi să mă apropii, să mă amestec printre trecători,
Să mă aştern pe geamuri ca o lumină crepusculară.
Ah! Toţi veneau şi plecau grăbiţi, preocupaţi,
Nimeni nu-mi zărea conturele în aerul prietenos.

Ce trist că nu mă pot face înţeles.
Semnele mele, limbajul meu, le rămâneau străine.
Încotro alergaţi? Opriţi-vă. O blândeţe infinită
Pluteşte în jurul vostru. Vreau să vă vorbesc despre ea.

Aş vrea să redevin, pentru o vreme, unul de-ai voştri,
Să vă mărturisesc, în vorbe pe-nţelesul vostru, afecţiunea şi îngăduinţa mea,
Dar ura mă-nconjoară ca un munte
În care cărbunele cel negru stă alături de al apelor izvor.

E prea târziu. Nimeni nu mă recunoaşte. Nimeni nu mă opreşte.
În casele cenuşii, un zgomot de zăvoare.
În faţa unui spital, am văzut oameni purtând mici baloturi
Şi-o teamă negrăită umbrindu-le privirea.

Dimineaţa ori seara deschide sau închide cartea
Urbei de unde fiecare pleacă şi revine agitat.
Să mai zăbovesc în piaţă?
Dinaintea abatoarelor?
În locurile unde ziua răsună ca fanfara?

Iată-mă alergând, cu respiraţia tăiată, de colo colo,
Îl trag de mânecă pe bărbatul grăbit, pe copil
Ori pe femeia ce-şi strânge norul unui şal
Pe pieptul în care creşte furtuna deznădejdii.

Şi mă îndrept nespus de trist spre marginea oraşului
Printre terenuri şterse şi sumbri mărăcini.
Nu m-am putut rosti... În urma mea, departe, mulţimile aruncă
Peste soare o umbră de catran.

[...]

[O lumină ce înaintează]

O lumină ce pătrunde lent asemenea apei
Într-o bucăţică de zahăr. O lumină
care mă descoperă puţin câte puţin. Am, oare, şi eu gură
Ca oamenii de pe aici? Picioare, braţe?
Ce oglindă

Mă va reda, brusc, mie însumi? Ce Magică
baghetă mă va ajuta să redevin asemănător
Celor ce mi-au închis uşa lor, silindu-mă să mă învârt
În jurul casei ca un vânt nebun de disperare?

Ah! Există mai trainică minune decât ochii aceştia
Care-ţi aduc aproape un univers întreg?
Ei ştiu să scruteze vaste depărtări, dar ca şi frunza
De ploaie îmbibtată, ei ştiu, tot astfel, să păstreze enorme viziuni.

Sau cu urechea ce se înfioară la glasul de prieten ori bubuitul
Tunetului? Ori ca mâinile care frământă pâinea?
Şi ca picioarele care, supuse, tăcute ca doi câini,
Îndrumă paşii omului pe urmele luminii?

Bărbaţi şi femei ce aparţineţi locului şi care ştiţi
Să recunoaşteţi fiecare piatră, strigând
Cu nume miezoase până în pragul amintirii.
Să fi putut învăţa jocurile voastre, să vă fi putut spune

A voastră fericire: în zori, la deşteptare,
Cu degete-nvăţate, voi recunoaşteţi lumea ca pe un vechi clavir
Iar soarele vorbirii străluceşte în gurile voastre
Fiecare cuvânt este iubit de părinţii şi de copiii voştri.

[Mă învârt]

Mă învârt pe lângă geamuri şi grădini,
Acolo unde, asemenea focului, vocile luminează oamenii.
Se descifrează vechi fotografii, scrisori îngălbenite,
Trecutul ne-mpresoară cu aroma pădurilor de pini.

O! Amintire, ca un halou sau nor,
Drum care duce-n vânt sau duce spre casă,
Dacă floarea ta ar putea să-mi lumineze chipul,
Dar eu sunt, vai!, mai iluzoriu decât tine.

Frumoase clipe când, adunaţi în bucătărie,
Odată masa terminată, povestiţi o mie şi una de întâmplări hazlii,
Voi, oameni fericiţi! Se cuvine ca în sfârşit să mă resemnez,
Să nu mai iau nimica de la voi, să nu mai dau nimica de la mine?

Urme în huma înmuiată de celeste
Ploi. Şi dimineaţa favorabilă muncilor câmpului,
Iar la amiază – soţia, o zeiţă agrestă
Al cărei loc e-n fruntea zilei ca la proră.

Şi seara când, printre casele prietenoase
Şi jocurile nedesluşite ale copiilor rândunelele
Desenează în zbor albastre acolade. Şi slabele
Chemări ce pe pământ s-au aşternut ca nişte umbre.

O! Dacă amintirile voastre mi-ar fi aparţinut. Vă ofer
Această palmă invizibilă în care stă scris viitorul,
Casa voastră, vieţile voastre sunt ca o stofă:
Alunecă în juru-mi, căci nu o pot susţine.

Tenebrele îmi fac semn să le urmez,
Mi-e sete de un chip palpabil ca de apă,
Dacă v-aş atinge mâinile cu mâinile mele ar însemna că trăiesc?
Mai diafan ca o privire prin văluri de văzduh.

[...]

[O zi foarte frumoasă]

O zi foarte frumoasă: am străbătut Parisul.
La marginea pădurii, un târg în aer liber,
Oameni răsfoind în tihnă albumele
De timbre. Şi dintr-o dat’, o lume de demult reînvia.

Soarele pansa crengile rănite.
Prudentă, primăvara îşi iţea, ca melcul – coarnele,
Primii muguraşi. Şi într-un nimb de aur
Copiii se avântau în jocurile lor.

Priveam toate acestea prin geamurile
Autobuzului devenit el însuşi aerian.
Şedeam printre călători fericiţi.
Ah! Măcar o dată străbăteam oraşul de parcă aş fi fost de-al lor.

De-a lungul cheiului visau îndrăgostiţii
Şlepuri încărcate de zări îndepărtate,
Ziua, lăsând să-i lunece inelele luminii,
Îşi pogora despodobite braţe în braţe de răcoare.

În juru-mi, tineri veseli. Şi fete cu senine chipuri.

„La ce serbare mergeţi?” Autobuzul
Se oprea şi pornea iarăşi şi nou veniţi
Se oglindeau în cerul cuvintelor noastre îmbietoare.

Apoi, vitrinele se preschimbară-n lacuri
În care diadema zilei se prăvăli tăcută.
Sălile de bal păreau încremenite,
Deşi se deplasau ca nişte autobuze uriaşe.

Prin uşile deschise ale brutăriilor
Se zăreau pâinile luminând chipurile ca nişte lămpi,
Pe terasele localurilor, un vis plăcut şi-ameţitor
Împrumuta culoare şi formă paharelor.

Undeva, trebuie să se fi petrecut ceva
Nespus de blând, ca o briză ce alungă norii.
Orăşenii bănuiau aceasta? Păşeau netemători,
Asemeni lui Iisus, pe apa asfinţitului. 

[...]

[De ce mă duce gândul]

De ce mă duce gândul la călătorul ce descinde
Dimineaţa într-o gărişoară? În jurul lui,
Totul este nou: soarele e ca un plug
Înfipt în pământul vaporos. Iar drumul,
Mai limpede ca o privire, duce spre inima deschisă
A casei. Faţa de masă este o oglindă
În care străluceşte gloria anotimpului şi a fructelor,
Din bucătărie se aude râsul proaspăt
Al putineiului. Iar pâinea cuminte şi bună
Se apropie de obrazul omului, contopindu-se cu trăsăturile lui,
Laptele va da vocilor moliciunea paşilor
Pe zăpadă. În faţa porţii, se găseşte banca
Pe care-au stat bătrânii şi pe care azi stau tinerii.
În spate, se află vacile cu botul plin de fân şi de lumină,
Dimineaţa a şovăit între acoperişuri ca un acrobat pe sârmă
Şi-acum, când cade în curte, e deja plină zi.
Vântul se leagănă-ntre ramuri ca păsărica adăstând din zbor,
Sub straturi de verdeaţă clipeşte ochiul adânc al puţului,
Din casele vecine se înalţă fumuri line,
De pretutindeni, răsar chipuri primitoare:
„Te-ai întors”. Amiaza se sfârşeşte printre tufele de trandafiri.
Mulţi oameni îl recunosc pe călător
Rude, prieteni vorbind acelaşi grai. Fiecare cuvânt
E limpede şi zemos ca strugurele:
„Aici s-au stabilit strămoşii noştri”,
Îşi amintesc şi ei.
Ca mii de fire de nisip
Morţii „joacă” în razele vorbirii lor.

E, oare, cu putinţă, să existe undeva, departe, un loc
În care, revenind după o lungă absenţă, să fii recunoscut
De piatra de sub bătrânii arbori? De cerul ce ţi se aşează pe umeri
Ca o haină cam uzată, dar cel puţin a ta?
De strigătele şi de râsetele de odinioară răsunând în urechea vrăjită
Ca foşnirea aromată a mării într-o scoică?

În spatele grădinii se găseşte chioşcul: aici se joacă şah
Iar vântul are culoarea coacăzei. Seara face vocile mai distincte,
Umbrele se refugiază în cotloanele odăilor
În jurul lămpii fac horă fluturii şi somnul.

Poate, cândva, am să revin şi eu într-un ţinut străvechi,
Asemenea călătorului acest şi, atingând copacii
Ce îmi vor recunoaşte mâinile şi solul ce-mi va recunoaşte paşii
Mă voi dumiri chiar dintr-o dată că sunt viu. 

[...]

[Mă trezesc brusc pe o plajă]

Mă trezesc brusc pe o plajă, seara,
Marea s-a retras în depărtare, pe ale zilei urme,
Scăldătorii se îndreaptă agale către sat
Şi vălurile serii se lasă peste fire.

Se sting lumini de glasuri, se-aprind lumini de lămpi,
O bucurie calmă ne domină treptat,
Femeie mult iubită te afli lângă mine şi ochii-ţi sunt
Ca două bărci preapline de-un pescuit bogat.

Nu-i oare acesta cântul etern mângâietor pentru auzul nostru?
Nici o dorinţă de a pleca. Nici o teamă. Şi răsuflarea
Mării care doarme în palid aşternut de stele,
Furtunile topite-s în adâncuri, la fel de nemişcate ca bureţii.

O! Am fost cândva rătăcitor şi nebulos strigoi.
Aici, eu sunt real, şi tu, femeie, eşti reală.
Ca o pasăre, mâna ta vine să ciugulească din mâna mea,
Grădinile şi drumurile sunt construite pe măsura noastră.

Să ai încredere, prietenă. Te revăd în lacrimi
Într-o gară dintr-un ţinut ostil. Flăcările
Unei sobiţe abia de izbuteau să ne încălzească sufletele –
Căci ne pândeau din stradă şi iarna şi destinul.

Ah! Aici ai parte de râs şi de fereşti deschise,
De-aromă de cafea la încheierea mesei,
De-o farfurie cu fructe desenate
Şi-un vers naiv şi antic pe placa de faianţă.

Marea rămâne sub cerul liber precum rulota unui boemian,
Dar unele reflexe tot vin să moară în oglinzi,
Întunericul se furişează în grădină,
Cuvine-se ca zorii să afle fiece lucru la locul lui menit.

Şi binefăcător e somnul când visezi
Senine reveniri pe plajă şi bucurii promise,
Şi când, fără a se mira defel, sufletul se regăseşte în acest trup
De care mâine lumina îşi va aminti ca de o fiinţă îndrăgită.
       

            Prezentare şi traducere: Theodor ROGIN 
(Apărut în „Contemporanul”, nr. 29,  31/ 1995)

________________________

5. Umanism „fără frontiere”: Jean CHARAY (1916-1997)

Înainte de a aşterne aceste rânduri, semnatarul lor a ezitat între o prezentare impersonală, bio-bibliografică_, a lui Jean Charay, şi o evocare nuanţată afectiv de întâlnirea avută cu acesta în septembrie 1991, la Aubenas. Dat fiind că Jean Charay este, practic, necunoscut în România, am optat, în cele din urmă, pentru certitudine şi precizie, evitând, totodată, riscul de a ne plictisi cititorii cu însuşiri "pozitiviste" de date, nume, titluri etc. Cu atât mai mult cu cât prin personalitatea sa multi- şi interdisciplinară, Jean Charay este un adversar al viziunii "de metodă" a lui Auguste Comte, considerând că teologicul, filosoficul şi ştiinţificul nu corespund, ca limbaje autonome, unei "progresii" dictate de evoluţia mentalităţilor, ci doar unei "succesiuni" şi că, în cazul unei abordări culturale complexe, integratoare, ele oricum trebuie să interfereze, să se întrepătrundă simbiotic.

Revenind la "metoda" prezentării de faţă, ea s-a impus şi din temerea de a nu proiecta asupra lui Jean Charay – fire colocvială... ademenitoare, dar şi spirit polemic redutabil – lumina înşelătoare a unui pitoresc irelevant, în manifestările lui exterioare, pentru ilustrarea gândirii fertile şi profunde a unei personalităţi care se confundă, în ultima jumătate de veac, cu viaţa culturală din Ardèche.

Jean Charay (născut În 1916) şi-a aniversat, în 1989, jubileul în­vestirii cu sacra misiune de păstor spiritual – "nunta de aur sacerdotală", la Catedrala din Viviers. Bucuria acestei slujiri nemijlocite a lui Dumnezeu s-a desăvârşit, în timp, şi prin pasiunea pentru studiul personalităţii umane şi al evoluţiei societăţilor, reflectată în lucrări cu caracter istorico-filosofic, creştin, precum şi de un interes cultural mai larg. Căci Abatele Charay a fost, de-a lungul întregii sale vieţi, un animator, în cea mai nobilă accepţie a cuvântului. Conservator, vreme de peste trei decenii, al Castelelor din Vogüé şi Aubenas, Conservator al Tezaurelor de Artă Sacră din Ardèche şi al Arhivelor Istorice din Aubenas, Jean Charay s-a ocupat atât de restaurarea monumentelor respective – gest de amplă responsabilitate civică şi culturală –, cât şi de transformarea lor în spaţii spirituale vii prin valorificarea, în expoziţii permanente şi temporare, a patrimoniului istoric şi artistic al departamentului. Lista manifestărilor expoziţionale organizarte sub custodia lui Jean Charay, impresionantă prin orizont cultural şi varietate tematică, este imposibil de enumerat, fie şi parţial, aici.

Volumul Salut Universel (Mântuire Universală) (Imprimeria Lienhart et Co, Aubenas en Vivarais, 1990) este considerat de autor "testamentul" său "intelectual şi spiritual". Complexitatea lucrării este dată de structura ei "mozaicală", în care se regăsesc confesiunea autobiografică, eseul teologic şi istorico-filosofic, studiul muzeografic şi bibliografia exhaustivă (din care aflăm, iată!, că trei dintre titluri au fost premiate de Academia Franceză). Problematica acestor scrieri, aparent divergentă pin titulatură, este, în fapt, unitară prin corolarul umanistic, de esenţă renascentistă. Obsedat de ideea dualităţii omului, Jean Charay vrea să atragă atenţia asupra propriei formaţii pascaliene încă din titlul lucrărilor (Etrange Dualisme de l'Homme, aparţinând unei trilogii neincluse în volumul amintit), dar, ca un om al veacului al XX-lea, e conştient de faptul că nu-şi mai poate complexa semenul de pe poziţiile intransigente, chiar intolerante, ale geniului de la Port-Royal. Opinând că paradoxurile delimitate de Pascal rămân definitorii pentru natura umană – unică în ciuda diversităţii indivizilor, neschimbată, în esenţa ei, cu toate epocile care au crezut că o transformă – Abatele Charay vede profilându-se în cu totul altfel condiţia noastră, pe care nu se sfieşte să o numească "sublime vocation de l'homme". Iar împlinirea ei se face inclusiv prin Cultură!

E adevărat că, odată încheiată lectura expozeului Istoria, călăuza vieţii (Salut Universel, Sixième Partie: Compréhension de l'Histoire), te întrebi dacă Jean Charay n-ar fi putut plasa în fruntea lui, tot pe post de moto, si celebrul pariu al lui Pascal: "Dacă Dumnezeu nu există, nu pierdem nimic, iar dacă există, câştigăm totul." Să se fi gândit oare că, în ciuda tentaţiilor ştiinţifice cărora le răspunde nedisimulat şi în pofida veacului lipsit de excomunicări şi ruguri întru salvarea credinţei, nu are voie, ca om al Bisericii catolice, să fie marcat de un paradox care e, somme toute, o crasă erezie?! Nu este singurul punct în care Abatele Charay se dezice, în mod tacit, ce-i drept, de maestrul său. Iniţiindu-şi demonstraţia din Istoria…, Charay preferă acelui neîndurător  "le moi est haïssable", dătător de frisoane metafizice, un punct de plecare mai… rezonabil şi care, în loc să închidă perspectiva ontologică, îi dă, dimpotrivă, şansa de a se împlini ca aventură cognitivă: "L'Ordre de la pensée est de commencer par soi". Miezul demonstraţiei îl constituie perfectibilitatea Omului, (şi) prin caracterul formativ al Istoriei.

Într-un paragraf din secţiunea autobiografică a volumului, Jean Charay se scuză faţă de cititorii care se vor arăta "uimiţi" ori "scandalizaţi" de unele din exprimările sau ideile sale, rugându-i să le respecte aşa cum şi el le respectă pe ale altora, chiar dacă nu este de acord cu ele. O asemenea "democraţie" i s-ar fi părut de neconceput lui Pascal. Deşi rămasă, "în esenţă", aceeaşi, Omenirea, cum bine se vede, a (mai) evoluat. Cu sau fără voia lui Pascal!

Theodor Rogin

      

                                                     ________________________

Istoria - Călăuză a vieţii

de Jean CHARAY 

"La vie se déroule à la mesure de nos passions."

(Jean Giraudoux, Ondine)

"Nous nageons dans l'Histoire comme des poissons dans l'eau."

(Jean-Paul Sartre, Les Mots)

Mărturisesc că am reflectat în repetate rânduri la această faimoasă frază din Cicero: "Historia lumen temporum, magistra vitae..." (Istoria este lumina timpurilor şi călăuza vieţii). Cert e că, graţie Istoriei, vedem luminându-se vremurile trecute şi că această cunoaştere ne poate servi magistrale învăţăminte asupra timpului prezent în care se desfăşoară viaţa noastră. Se ştie de altfel, fapt afirmat adesea, că Istoria, adică viaţa oamenilor, luaţi individual şi personal sau sociologic şi colectiv, – este un permanent început. Ea se supune acelui fenomen el veşnicei reîntoarceri, aşa încât înţelegerea vremurilor trecute ajută la înţelegerea celor prezente şi permite chiar să ni le imaginăm pe cele ce vor veni. Faptele se petrec astfel deoarece ne­voile fundamentale ale omului, pe cele două planuri – trupesc şi spiritual – rămân mereu aceleaşi.

Pe plan spiritual, Istoria are imensul avantaj de a înlesni înţelegerea naturii umane, a condiţiei umane, într-un cuvânt a omului în dualitatea sa, în complexitatea şi versatilitatea sa, în transformările şi permanenţele sale, în inteligenţa şi în limitele inteligenţei sale, în pornirile lui spre rău ca şi spre bine, spre viciu ca şi spre virtute. Se spune că Istoria, studiată în fenomenele ei mereu asemănătoare şi mereu diferite, duce cât se poete de firesc la Filosofia Istori­ei. Mai precis, Istoria nu prezintă interes în cele din urmă, dacă nu conduce la priceperea naturii actorilor ei, dacă nu ajunge la înţelegerea omului în chiar esenţa lui. "Ordinea cugetării, spunea Pascal, înseamnă a începe cu sine." Cu alte cuvinte, cunoaşterea a ceea ce suntem trebuie să fie primul obiectiv al curiozităţii noastre şi tocmai de aceea, la nivel individual ca şi la nivel colectiv, trebuie să-ţi cunoşti trecutul pentru a-ţi afla vocaţia şi destinul.

Mă simt jenat de fiecare dată când, la radio sau la TV, aud bărbaţi sau femei care povestesc în detaliu viaţa cutărei sau cutărei per­soane, istoria cutărei sau cutărei perioade, dar trag concluzii pri­pite asupra acelor persoane ori asupra eroilor perioadei evocate. Adesea, aceşti domni şi doamne se arată uimiţi de contradicţiile, de paradoxurile, de versatilitatea personajelor pe care vor să le înfăţişeze auditoriului lor, deşi stă în firea omului să fie duplicitar, complex, versatil, inteligent şi stupid, în acelaşi timp, virtuos şi vicios, dar cu nişte diferenţe de grade, de dominante şi de variante. "Înţelepciunea, susţin personajele cu experienţă, înseamnă să nu te mire nimic, oricare ar fi subiectul şi planul pe cere se află: şi, precizează ele, oricine ar fi respectivul."

Am auzit, spre exemplu, la Radio, o doamnă – istoric – vorbind despre Rasputin şi manifestându-şi, aparent, cel puţin, surprinderea de a fi fost în acelaşi timp un mare religios şi un mare senzual. Doamna în cauză uita pur şi simplu că fiinţa umană este în acelaşi timp spirit şi simţ sau, de o manieră mai generală, spiritualistă şi materialistă şi că aceste două tendinţe merg mână-n mână, din moment ce orice făptură omenească este totodată spirit şi materie. În orice om există, de fapt, un echilibru sau, mai bine zis, o complementaritate între tendinţele sale contrarii, tot aşa cum pretutindeni în Natură domneşte, fapt binecunoscut, echilibru între masele lichide, solide şi gazoase.

În Pensées, Pascal a făcut o desăvârşită analiză a ceea ce el numeşte "contrarietăţile" – contradicţiile sau paradoxurile. Cele mai celebre reflexii ale sale pe această temă sunt cele în care declară că omul este în acelaşi timp "animal" şi "înger", "nimicnicie şi măreţie", aşa cum Steinbeck, făcându-se ecoul lui Pascal, a afirmat că omul este "hidoşenie şi splendoare". "E primejdios, remarcă Pascal, cu precizie şi fineţe, să-i scoţi omului ochii cu cât le este de egal animalelor, fără să-i arăţi şi măreţia care-l deosebeşte de ele. Şi e la fel de primejdios să-i arăţi această măreţie fără a-l ajuta să-şi vadă josnicia. Ba e încă şi mai periculos să-l laşi să le ignore pe amândouă, după cum e nespus de profitabil să i le înfăţişezi pe amândouă o dată." Şi tot Pascal observă, altundeva, cu spirit pe cât de fin, pe atât de matematic: "Contradicţia nu-i semn de falsitate, după cum nici lipsa contradicţiei nu-i semn de adevăr."

Toate culturile au analizat, fiecare în felul ei, dualitatea sau ambiguitatea fiinţei umane. Cultura extrem-orientală spunând că în om coexistă "Yang" şi "Yin". Cultura persană sau iraniană, moştenită de la Zoroastru şi numită zoroastrism (sau mazdeism) – precum şi derivatele sale apărute în timp: mithraismul, manicheismul, catharismul şi albigenzismul, care sunt departe de a fi dispărut – afirmând că omul este bun sau rău, pur sau impur. Cultura greacă declarând, prin Empedocle, că în om se află două forţe – una de atracţie, alta de respingere – ce triumfă, pe rând, una asupra celeilalte (fapt ce demonstrează că principiile newtoniene privind atracţia şi respingerea – elaborate ulterior – se aplică în aceeaşi măsură ca şi celorlalte elemente cosmice). Cultura ebraică susţine că în om se dă o aprigă luptă între trup şi suflet, altfel spus între materie şi spirit.

Acelaşi lucru îl afirmă şi cultura creştină, care precizează totodată că absolutizarea noţiunilor de "bun" şi "rău" nu poate avea loc în cazul oamenilor. Oamenii, susţine ea, sunt buni şi răi, drepţi şi păcătoşi, în acelaşi timp. Dacă în predica "Judecăţii de Apoi", Christos vorbeşte ca un dualist, făcând abstracţie netă între "oi" şi "ţapi, adică între cei drepţi şi cei păcătoşi, în schimb, în episodul femeii adultere (Ioan, 8, 3-9), lasă de înţeles că omul este bun şi rău, drept şi păcătos, în acelaşi timp. Cultura creştină populară a tălmăcit foarte bine această viziune dualistă spunând că "fiecare om are defectele calităţilor sale sau calităţile defectelor sale". Astăzi se spune că fiinţa umană este pozitivă şi negativă, – după cum este, în acelaşi timp, evolutivă şi statornică, alternativă şi continuă –, că e luminoasă şi întunecată sau că are două chipuri, asemenea lui "Zeus Bicefal" ori "Ianus Bifrons" ai antichităţii greco-romane.

Scopul consideraţiilor de ordin filosofic pe care tocmai le-am emis este de a servi drept bază pentru înţelegerea Filosofiei Istoriei, de care pomeneam în deschiderea expozeului meu. Filosofia Istoriei furnizează, în fond, lecţii asemănătoare celor oferite de studiile filosofice despre individ şi societate, adică de Psihologie şi Sociologie.

Acest fapt mă determină să adaptez celebra frază a lui Chilon (unul dintre cei Şapte Înţelepţi ai Greciei antice şi maestrul lui Socrate), al cărei început se afla înscris pe frontonul templului lui Apolo de la Delphi, – în felul următor: "Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte societăţile umane şi umanitatea", dar şi fraza atât de cunoscută a lui Terenţiu: "Sunt om, nimic din ce este omenesc nu trebuie să-mi fie străin". Aceleaşi fenomene apar în cadrul grupurilor sociologice şi al omenirii în ansamblul ei, cât şi înlăuntrul fiinţei umane luată în individualitatea şi personalitatea ei. Iată de ce grupurile sociologice şi colective sunt, asemenea indivizilor şi persoanelor, matematice şi dialectice, pe de o parte, mistice şi romantice, pe de altă parte. Şi mai sunt, tot astfel, egocentrice şi altruiste, războinice şi paşnice, agresive şi pasive. De la indivizi şi persoane, ideile şi sentimentele se comunică grupurilor sociologice şi colectivităţilor; apoi, odată dezvoltate şi consolidate prin socializare şi colectivizare se reîntorc la indivizi şi persoane, urmând un ciclu întrucâtva asemănător "circuitului apei în natură".

Faptul se produce în virtutea gregarităţii, a psitacismului şi a mimetismului proprii omului, care amintesc originile animale ale acestuia, dar care, în virtutea evoluţiei, au devenit "fenomene sociale".

Să notăm că, în prezent, aceste "fenomene sociale" au luat proporţii considerabile din cauza dezvoltării procedeelor audio-vizuale şi informatice, mult mai active decât mijloacele tradiţionale de informare. Aceasta explică în mare măsură existenţa, la ora actuală, a unui îngrijorător confuzionism de idei, sentimente şi comportamente.

În virtutea libertăţii de gândire şi de exprimare, mijloacele de informare şi informatice difuzează, cât e ziua de lungă, ştiri, idei şi sentimente contradictorii. Fiecare îşi exprimă "nemijlocit" felul de a simţi, de a gândi şi de a acţiona, altfel spus, propria viziune despre Adevăr, Frumos şi Bine. În faţa acestei avalanşe de ciocniri informaţionale, mulţi nu mai ştiu ce moduri de a vedea, simţi, gândi şi acţiona sunt preferabile altora şi pe care trebuie, în consecinţă, să le aleagă. Mai exact, fiecare operează o ciudată selecţie între informaţiile contradictorii pe care pe care le primeşte, în virtutea prejudecăţilor sale de bază ţinând de educaţie, mediu social şi de ceea ce Henri Bergson numea "la courbure d'âme", proprie oricărui om. Ştim, de asemenea, că mulţi susţin contrariul a ceea ce au auzit sau crezut mai înainte, în virtutea versatilităţii proprii firii noastre ori, mai precis, în virtutea faptului că fiinţa umană se supune cu aceeaşi plăcere judecăţii inverse ca şi judecăţii directe.

Pascal exprimă foarte bine în cugetările sale intitulate "cauzele efectelor", cu precădere în cele referitoare la dreptate şi putere: "Dreptatea, afirmă el, poate fi supusă discuţiei." L-ar nega cineva tocmai astăzi, când se contestă justiţia instituţionalizată şi justiţia populară şi când se denunţă, la tot pasul, nedreptăţile sociale? Dar să continuăm cu citatul: "Puterea este uşor recognoscibilă şi nu se discută". Ar nega cineva cele de mai sus, astăzi, când se recurge atât de des, la toate nivelurile şi pe toate planurile, la folosirea "argumentelor dure", sub raport cel puţin moral, dacă nu de-a dreptul fizic?

Din cele două reflecţii pe care tocmai le-am citat şi care se sprijină, am adăuga noi, pe observaţii incontestabile, Pascal trage următoarea concluzie: "Aşa se face că dreptatea n-a devenit puternică, pentru că puterea a contestat dreptatea, spunând că era nedreaptă şi susţinând că dreaptă era ea, puterea. Astfel încât, nereuşind să facem să fie puternic ceea este drept, am făcut să fie drept ceea ce este puternic." Aceste meditaţii nu necesită nici un comentariu, într-atât de intensă-i lumina pe care o aruncă, prin ele, asupra raţionamentelor şi comportamentelor umane trecute, prezente şi neîndoielnic, vai!, viitoare, atâta vreme cât şi omul va fi la fel de iraţional şi la fel de belicos pe cât de paşnic. Şi ce elocventă asemănare între "imaginile" lui Pascal şi regimurile totalitare din Europa de Est, ce tocmai s-au năruit asemenea castelelor din cărţi de joc!

Să mai notăm că La Fontaine a sintetizat savantele reflecţii ale lui Pascal în primul vers al celebrei sale fabule Lupul şi mielul, rostind cu bun-simţ popular: "Cauza celui mai tare e întotdeauna şi cea mai dreaptă", precum şi în morala fabulei Oala de lut şi vasul de fier. Mi se pare important de remarcat că există o destul de  strânsă corelaţie între judecăţile emise de spiritele foarte cultivate şi cele exprimate de bunul-simţ popular. Este un semn grăitor al profundei armonii existente între oameni, indiferent de etichetele cu care-i împodo­bim sau cu care se împopoţonează ei înşişi şi oricare or fi deosebiri­le sau dizarmoniile care, aparent, îi despart. Mie însumi îmi place să afirm, – din experienţa celui de origine ţărănească, – că înţelepciunea populară, însuşită cu modestie din "cărţile" Naturii minerale, vegetale, animale şi din cea a Umanităţii comune este, în privinţa pro­blemelor fundamentale, cel puţin pe măsura ştiinţei culese din manualele universitare, ba chiar o depăşeşte adesea, fapt ce poate părea bizar.

Astfel, nu-i greu de constatat că, de multe ori, sentimentul iluminează inteligenţa mai mult decât raţiunea, sau cel puţin în aceeaşi măsură. Ideal este, evident, să le asociezi cât mai bine, aşa cum ai asocia înţelepciunea populară cu nişte ştiinţa universală. Anatomic vorbind, ideal ar fi ca între emisfera noastră cerebrală dreaptă care este, pare-se, cea a sensibilităţii, şi emisfera cerebrală stângă, care este, mai cu seamă, cea a raţionalităţii, să se instaleze o corelare funcţională perfectă. Este o reformulare în termeni actuali a ceea ce vechii greci numeau "omul frumos, bun şi curajos" şi ceea ce latini defineau prin axioma "mens sana in corpore sano".

În ce mă priveşte, aş fi tentat să continuu pe tema Armoniei Universale, temă scumpă mie şi pe care am tratat-o în diverse lucrări. Dar să revenim la subiectul prezentului expozeu, remarcând încă o dată că istoria individului şi istoria societăţilor urmează aceeaşi fenomenologie. Şi că, în consecinţă, din istoria sociologiei se pot desprinde aceleaşi învăţăminte ca din observaţiile de ordin psihologic. O spune şi Jean Giraudoux în Ondine: "Viaţa se desfăşoară pe măsura intensităţii pasiunilor noastre". Istoria trebuie să vizeze, aşadar, analiza pasiunilor omeneşti, oricare ar fi natura lor – materială, intelectuală, religioasă – şi prezentarea efectelor lor fericite şi nefericite, orice acţiune având urmări pozitive şi negative.

Se remarcă lesne similitudinea ce se manifestă, în anumite împrejurări, între comportamentele diverselor naţiuni şi chiar rase aflate, adesea, pe continente diferite. La drept vorbind, faptele s-au petrecut aidoma în istorie, căci, indiferent de naţiune, rasă şi continentele pe care le populează, oamenii sunt toţi şi în acelaşi timp asemănători şi diferiţi. Dezvoltarea mijloacelor de informare pe toată suprafaţa globului duce la extinderea şi adâncirea fenomenelor de gregaritate, stereotipie şi mimetism.

Să mai adăugăm că, dacă mijloacele audio-vizuale şi informatice au, aşa cum am afirmat, inconvenientul de a semăna confuzie, au, la polul opus, imensul avantaj de a exprima sufletul comun al Umanităţii, adică aspiraţia tuturor fiinţelor umane spre vechile universalii de Adevăr, Frumuseţe şi Bunătate, dar şi spre cele contemporane de Libertate, Egalitate sau Dreptate, de Fraternitate sau Solidaritate.

Tot astfel şi mai mult ca niciodată, Istoria este pretutindeni, astăzi, asemănătoare şi diferită în desfăşurarea ei. Aceasta înseamnă, fără îndoială, aşa cum a notat şi La Bruyère la vremea lui, că oamenii repetă mereu aceleaşi lucruri, folosind însă, de fiecare dată, alţi termeni, şi că, trebuie s-o spunem, refac neîncetat aceleaşi experienţe, dar sub alte forme. De exemplu, este amuzant să constaţi că organizarea administrativă a Franţei contemporane aminteşte mult de cea a Vechiului Regim… şi chiar din epoci mai îndepărtate. Dar cum pot fi analizate aceste asemănări şi deosebiri pe care le percepem la toate nivelurile sociologice şi colective? E suficient să rememorăm ce-am spus mai devreme: că toată gândirea şi toate realizările umane în plan sociologic şi colectiv sunt reflectarea gândirii şi realizărilor omului dintotdeauna şi de pretutindeni, pe plan individual şi personal, dat fiind că totul este, conştient sau inconştient, o proiecţie a sinelui.

Regula de mai sus poate fi cu uşurinţă aplicată istoriei unui oraş. Asemenea fiinţei umane şi, s-o spunem chiar, asemenea tuturor făpturilor cosmice, oraşul are un soi de pre-existenţă sau, dacă preferaţi, un timp de gestaţie, apoi o naştere, o tinereţe, o vârstă matură cu înălţări şi căderi, adică perioade faste şi nefaste. Oraşul cunoaşte apoi faza de bătrâneţe, moartea şi, câteodată, renaşterea sau resurecţia.

Cu alte cuvinte, derularea existenţei unui oraş se petrece de aceeaşi manieră cu existenţa umană, dar la o scară absolut diferită de cea a individului şi, în consecinţă, greu de discernut la nivelul individului. Asemănarea dintre viaţa unui oraş şi viaţa unei persoane e totuşi frapantă, dacă stai să priveşti lucrurile cu largheţe şi luciditate. Chiar m-am străduit să stabilesc şi să explicitez această corelaţie într-o cărticică al cărei titlu interior era: Vocation et destin d'Aubenas en Vivarais (Aurillac, Gerbert, 1984).

Privind însă cu şi mai multă largheţe şi luciditate, ajungem la concluzia că o corelaţie similară se poate stabili la nivelul naţiunii şi chiar la nivelul întregii Umanităţi. Impresia ce se desprinde dintr-o astfel de constatare este că Umanitatea, asemenea individului, se spiritualizează şi se materializează treptat, inteligenţa conducând întotdeauna la acţiune, conform observaţiei lui Aristotel: "Inteligenţa mişcă tot şi ordonează tot ce a fost, este şi va fi", mai ales, trebuie s-o spunem, dacă i se asociază iubirea.

Dar, privind cu alţi ochi, îţi dai seama că istoria unui oraş, asemenea Istoriei universale, este şi ea un "perpetuu început", supunându-se legii "veşnicei reîntoarceri", precum fluxul şi refluxul sau ziua şi noaptea. Cum am mai spus-o, totul se schimbă şi totul rămâne aidoma, supunându-se aceloraşi legi, aceloraşi principii, aceloraşi habitudini.

În consecinţă, din punct de vedere sociologic şi colectiv, precum şi individual şi personal, omul este, fără a avea însă conştiinţa acestui fapt, un spirit în acelaşi timp modern şi vetust, novator şi conservator, creator şi imitator (sau invers).

Să ne amintim faimoasa axiomă a lui Heraclit, filosof din Şcoala Naturalistă din Ionia, care a strălucit la Efes spre anul 500 înainte de Christos: "Panta rhei". Dar să ne amintim, în egală măsură, de axioma încă şi mai faimoasă din Eclesiastul biblic, înţelept anonim ce a trăit, se pare, în acelaşi secol al III-lea înainte de Christos: "Nimic nou sub soare". Altfel spus, nu trebuie să considerăm că cele două axiome ca fiind în antinomie, ci într-o relaţie reciproc complementară, amintindu-ne că Adevărul prezintă cel puţin două puncte de vedere, aparent divergente, dar în fapt convergente. Să rostim, în spiritul Teodiceei, ca şi în al Teologiei, că, în fapt, Adevărul, Frumuseţea şi Bunătatea, Egalitatea, Dreptatea şi Fraternitatea sunt diamante cu nenumărate faţete, din care omul percepe numai câteva, până în clipa în care descoperă că doar în Dumnezeu se află Adevărul, Frumuseţea, Bunătatea în esenţa, veşnicia şi infinitatea lor, precum şi adevăratul sens al Libertăţii şi Egalităţii sau al Dreptăţii şi Fraternităţii, şi că aici, jos, nicicând n-o să le atingă în chip desăvârşit.

Căci lumea noastră stă sub semnul paradoxului. E necesar deci să rostim, cu aceeaşi luciditate: "Nil novi et omnia nova… Nimic nu este nou, deşi totul se arată veşnic sub alt chip". Am putea merge până acolo încât să declarăm: "În lume nimic nu e identic, dar totul se aseamănă… Totul este energie sub forme extrem de diversificate". Aceste axiome i-ar putea ofusca doar pe cei ce uită acea reflecţie a lui Pascal, lămuritoare ca atâtea altele, pe care am citat-o deja o dată: "Contradicţia nu-i semn de falsitate, aşa cum nici lipsa contradicţiei nu-i semn de adevăr". În Istorie, doar cuvintele, expresiile, vocabularul, manierele, mòdele, purtările superficiale se schimbă. Realităţile, însă, rămân aceleaşi, Totul se vădeşte a fi pe cât de constant şi neîntrerupt, pe atât de schimbător şi evolutiv. Las fiecăruia dintre dumneavoastră posibilitatea de a observa modul în care aceste principii se aplică vieţii politice, economice, militare sau celei literare, artistice, religioase, pe scurt vieţii materiale şi vieţii spirituale a indivizilor şi societăţilor. Astfel de observaţii vă vor convinge, cred, cu uşurinţă, de acest adevăr fundamental: că omul, în ciuda unor aparenţe dintre cele mai diverse, rămâne complet neschimbat, aşa cum frunzele, florile şi fructele unui pom cad în fiecare an, în vreme ce rădăcinile continuă să extragă din pământ sevele menite a da naştere, în anul următor, altor frunze, flori şi fructe, asemănătoare celor din anii precedenţi. Inspirându-ne din Herodot, am putea afirma, cu aceeaşi îndreptăţire, că firul vieţii noastre se deapănă precum firul vârtelniţei.

Prezentare şi traducere Theodor Rogin

(Apărut în Contemporanul. Ideea europeană, Buc., nr. 34/ 1994)

                                                          ________________________

6. Prezentare a cărţii lui Ph. de Miomandre, în deschiderea fragmentelor traduse şi publicate în revista "Contemporanul. Ideea europeană", dec. 1994.

7. Duras contra Duras

Apărut în România literară, nr. 34/ 1992, p. 20.

                                                ________________________

8. Traducerile - poetică şi... politică

„Limba românească, în poezie, nu permite să fii mediocru onorabil.” (Al. Philippide)

Societatea franceză Poésie Vivante en Pays Voconce şi revista „Portique” au editat, de curând, o antologie intitulată Les grands poètes roumains des XIX-e et XX-e siècles.

Din grija de a nu scăpa din vedere vreunul din titlurile şi premiile mai importante care compun gloriosu-i palmares, atât de multe încât a optat, în cele din urmă, pentru înlocuirea enumerării lor exhaustive printr-un incitant… „etc.”, semnatarul Introducerii, Chris Bernard, Preşedinte al sus-numitei societăţi şi director al revistei acesteia (pentru a pomeni şi noi titlurile sale de bază) a „uitat” (!) să treacă numele autoarei de facto a lucrării pe pagina de titlu, aşa cum s-ar fi cuvenit. Numai citind respectiva Introduction, aflăm că este vorba de doamna Jeanne Lutic – „réalisatrice à Radio Bucarest”.

Nu vom insista acum asupra unor inexactităţi prezente atât în introducere cât şi în sinteza „publicitară” de pe coperta a IV-a. Deşi una din afirmaţii („Il n’existait pas encore d’anthologie en langue française des plus grands poètes roumains”) l-ar putea irita cel puţin pe Alain Bosquet – îngrijitorul acelei Anthologie de la Poésie Roumaine, publicată la Seuil în 1968 –, să admitem că scăpările sunt justificate în cazul cuiva care nu şi-a făcut obiect de studiu din poezia românească.

Important este, în ultimă instanţă, modul în care Jeanne Lutic a soluţionat problema deloc uşoară a unei selecţii de maximă reprezentativitate pentru fenomenul liric românesc şi, mai ales, felul cum a ştiut să re-creeze, în limba franceză, universuri de gândire şi de simţire atât de diferite, poate şi pentru că au în comun acea izvoditoare de infinite frumuseţi care este limba română.

Credem noi că ar fi ilustrativ pentru opţiunile doamnei Lutic să amintim aici şi numele poeţilor antologaţi: V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, I. Alexandru, D. Anghel, T. Arghezi, G. Bacovia, L. Blaga, Ana Blandiana, Geo Bogza, Constanţa Buzea, G. Coşbuc, Mircea Dinescu, Ştefan Aug. Doinaş, M. Eminescu, O. Goga, Al. Macedonski, I. Minulescu, M. Sorescu, Nichita Sorescu şi George Topîrceanu.

Aşa cum se remarcă, probabil, din enumerarea de mai sus, criteriul adoptat este cel alfabetic şi nu cel cronologic, îndeobşte folosit. Criteriul cronologic este, în opinia noastră, mai coerent, având calitatea să ofere cititorului (de limbă franceză şi de orice limbă) firul evoluţiei istorice a poeziei unei ţări, determinându-l pe cel cât de cât avizat s-o raporteze la contextul literar al epocii, s-o atribuie unui fenomen al reperelor consacrate, inconfundabile. Să facă, altfel spus, „comparatism”ad-hoc. O va face totuşi, dar nu singur, ci ajutat de Jeanne Lutic, care a ştiut să furnizeze, în notiţele bio-bibliografice ale poeţilor, date a căror valoare informaţională constă în selecţia plină de măsură şi gust a detaliului revelator, fie el biografic, politic sau cultural. Judecata de valoare, sugestia interferenţelor (acel „comparatism” de care pomeneam – elaborat şi nu spontan, de data aceasta), nota tranşantă sau cea de umor discret nu sunt nici ele ocolite, menţinute însă în limitele perfectei obiectivităţi.

Încă de la prma lectură, sentimentul încercat vis-à-vis de munca traducătoarei este cel de bucurie a înfrângerii unor bariere lingvistice adesea descurajante. Ceva din spiritul limbii române, din poeticitatea ei nu odată inconvertibilă, s-a comunicat, în miraculosul proces al inspiraţiei, limbii franceze. O stăpânire sigură a instrumentului lingvistic, a tuturor palierelor lexicale, un rafinament stilistic în congruenţă cu originalul şi, mai cu seamă, acea intuiţie numită când talent, când har sau – de ce nu? – străfulgerare de geniu sunt câteva din argumentele pe care parcurgerea antologiei le oferă nu atât francezului, obişnuit să citească direct în limba lui, cât românului cunoscător al poeziei naţionale, pus în situaţia de a confrunta originalul cu… replica şi „constrâns” s-o accepte şi pe aceasta din urmă, din nevoia imperioasă de a retuşa, fie şi în parte, o fatalitate fără drept de recurs: caracterul vernacular (local) al limbii române.

Probleme dificile de traducere pune, de obicei, poezia clasică, rimată şi ritmată. Iată cum sună Mama de George Coşbuc (prima strofă), în viziunea Jeannei Lutic: „Au gué les eaux rapides s'agitent/ Et grondent sur leur passage/ Les pleupliers les soirs humides/ Murmurent de tristes présages./ Au croisement de mille chemins/ Qui tous au moulin mènent/ Je t’apercois, ma mère, soudain/ Dans ta maison lointaine.” Muzicalitatea, cadenţa versului coşbucian – evocând parcă rostogolirea apelor în vad – sunt atât de bine restituite, încât abia dacă se observă că versurile 2, 4, 6 şi 8 sunt mai scurte cu o silabă (şase silabe în loc de şapte). Versul „Doinesc eterna jale”, transfigurând statornicia dureroasă a sentimentului fără început şi fără sfârşit, a devenit în franceză „Murmurent de tristes présages”, instaurând astfel proiecţia suferinţei într-un viitor apropiat. În strofa a şasea, ultimele două versuri propun o imagine chiar mai plastică decât originalul coşbucian:  „Il m’a semblé qu’il arrivait/ Faisant crisser les pierres”, în loc de: „Mi s-a părut c-aud la geam / Cu degetul cum bate”. Perfecţiunea rimei nu este egală în toate strofele. Dar să nu cerem imposibilul: au şi româna şi franceza „îndărătnicia” lor.

Poezia Noi este emblematică pentru creaţia lui Octavian Goga, prin „octava” joasă, gravă, de jelanie „veche” cel puţin cât poporul roman. Să luăm ca exemplu primele patru versuri din strofa a patra: „Les papillons sont plus timides/ Volant dans l’air d’azur,/ Car la rosée qu’ils boivent aux fleurs/ Est faite des larmes pures”. Ultima imagine – fluturii sorbind roua lacrimilor – este o „trouvaille” extrem de fericită, care sporeşte frumuseţea unui ansamblu de o remarcabilă unitate şi fidelitate a simbolurilor.

Mihai Eminescu este ilustrat prin poezia de dragoste (Sara pe deal – Le soir sur la colline), prin cea filosofică de inspiraţie populară (Revedere – Retrouvailles) şi prin cea religioasă (Rugăciune – Prière). Despre versiunea franceză a Serii pe deal, vreau să menţionez, în loc de orice comentariu, că la colocviul Este cu putinţă a autentică versiune franceză a poeziei eminesciene?, organizat de Uniunea Scriitorilor şi Liga România-Franţa la 15 ianuarie 1991, ea a constituit o adevărată revelaţie, fiind unanim apreciată de cei prezenţi – între care specialişti notorii în teoria şi practica traducerii – drept cea mai bună de până acum. Să dăm o „mostră”, ca argument în sprijinul celor afirmate mai sus: „Coulent les nouages, les rayons fendent leurs dunes,/ De vieilles goutières dressent les maisons sous la lune,/ Grince sous le vent le bras de la fontaine,/ Des fumées montent, des flûtes murmurent à peine”. Deşi pare mai puţin „poetică” decât româna, franceza izbuteşte să recompună, graţie talentului traducătoarei, spaţiul de mitică frumuseţe, scăldat în culorile şi aromele amurgului, zugrăvit de Eminescu într-o capodoperă căreia – ca a oricărei capodopere – nu-i putem afla echivalent perfect într-o altă limbă: ea – capodopera – e unică fiindcă e irepetabilă.

Pentru a rezuma: versiunile franceze semnate de Jeanne Lutic, de la Eminescu şi Macedonski la Blaga şi Bacovia, de la Bogza şi Doinaş la Marin Sorescu şi Mircea Dinescu, învederează în domnia-sa pe una din cele mai dăruite competenţe în materie de retroversiune artistică de la noi, în momentul de faţă. Departe de a fi simple încercări „de laborator” ce lasă, mai întotdeauna, gustul fad al neîmplinirii, versiunile sale se ridică, fără complex, în sfera creaţiei. Iar antologia Les grands poètes roumains… face parte din acele evenimente de autentică valoare intelectuală care pot contribui, uneori mai mult decât „hei-rup”-urile economice sau diplomatice, la cauza Românităţii (pentru a uza de un termen eminescian), la reinstalarea noastră în conştiinţa lumii.

Theodor ROGIN

(„Cotidianul”, Supl. cultural, 20 ian. 1992)

________________________

9. Poezia română: continuitate valorică şi vocaţie universală

Cuvânt Înainte

Când, în ianuarie 1991, poetul Vasile Val Telceanu, preşedintele Societăţii Literare "George Coşbuc" şi redactor fondator al revistei "Radix", mi-a adresat rugămintea să întocmesc o antologie a poeziei româneşti de la origini până în prezent, iniţiativa mi s-a părut atât de îndrăzneaţă, încât curajul de a o pune în practică – mai ales că timpul îmi era destul de drămuit – mi-a venit abia în aprilie. Mai bine spus, mi-am luat inima în dinţi, conştientizând în fond importanţa unui asemenea demers – pur cultural – acum când România bate la porţile Europei pe căi diplomatice, prin acorduri economice bilaterale etc. Mi-am dat seama că memoria străinătăţii, a acestei lumi atât de bulversate, de hăituite de evenimente socio-politice contradictorii, dar complăcându-se, pe de altă parte, într-o (in)explicabilă nepăsare faţă de fenomenul cultural din anumite ţări – cele foste comuniste, îndeosebi – că această memorie trebuie deci redeşteptată şi permanent alimentată cu noi semne ale viabilităţii noastre ca popor creator (şi) de valori spirituale. Alături de expoziţiile pe care Muzeul de Artă al României le-a organizat la Veneţia şi la Tokio, de simpozioanele consacrate marelui diplomat Nicolae Titulescu şi de Festivalul Internaţional "George Enescu", literatura trebuie să contribuie şi ea la sensibilizarea străinătăţii faţă de România şi valorile ei.

Spre deosebire de pictură, sculptură sau muzică, unde limbajul comunicării (mesajul) este vizual şi/sau auditiv, literatura întâmpină dificultăţi la nivelul receptării. Literatura, poezia unei ţări (în speţă, România) suferă, după caz, din pricina caracterului vernacular al limbii în care ea a fost scrisă. Pentru ca o literatură (o poezie) de anvergura ideatică şi stilistică a celei române să intre într-un circuit al valorilor, este necesar apelul la o limbă vehiculară, care să imprime acestei literaturi/poezii un caracter dinamic, de participare la dialogul cultural şi la schimbul de valori. Dat fiind că iniţiativa întocmirii prezentei antologii a pornit din Belgia – ţară parţial francofonă – apelul la franceză a venit de la sine, ca limbă atât de apropiată celei române prin origine, prin spiritualitatea pe care o evocă.

Selectivă prin definiţie (chiar "elitistă" prin substratul etimologic), o antologie are totuşi avantajul ei: acela de a oferi o imagine sintetică şi de ansamblu asupra domeniului ales, prin recurgerea la repere definitorii şi inconfundabile. O "discriminare" necesară, în ultimă instanţă, atâta vreme cât opţiunile antologatorului s-au realizat în baza unor criterii axiologice unanim acceptate, opţiuni ce vor obţine ulterior aprobarea cititorilor avizaţi şi a criticilor de specialitate. Cu alte cuvinte, doza de subiectivitate – fatalmente inevitabilă – trebuie să fie cât mai mică.

Faţă de intenţiile iniţiale, dimensiunile antologiei pe care o supunem atenţiei cercurilor cultural-intelectuale de limbă franceză au sporit considerabil, atât în ceea ce priveşte numărul poeţilor antologaţi, cât şi cel al poeziilor prin care am ilustrat personalitatea lor creatoare. Ceea ce am urmărit a fost ilustrarea unor epoci de creaţie nu doar în senul larg acceptat de istoria civilizaţiei şi, implicit, de cea a literaturii, ci şi în cel ceva mai restrâns de etapă în evoluţia unui poet, fiecare dintre aceste accepţiuni reflectând şi reflectându-se în diverse opţiuni estetice şi arte poetice. Ne-am ferit de tentaţia teoretizărilor ce ar fi îngreunat, poate, mesajul demersului nostru, lăsând să "vorbească" mai întâi POEZIA şi abia în final vocile unor critici autorizaţi, care să fixeze în mare personalitatea şi datele artistice ale poeţilor. În ciuda interferenţelor între curente şi şcoli estetice – ineluctabile şi fireşti într-o cultură/literatură conectată la mişcările europene de idei –, deducţia apartenenţei unui poet la un curent sau altul se face din context şi din comentariile critice.

De la Romantismul tardiv al lui Eminescu, tinzând nu numai să se integreze în universal, ci să-şi însuşească aproape tot ceea ce însemnase experienţă istorică şi culturală vreme de peste trei milenii, într-un titanic efort de îmbrăţişare a cosmosului în toată complexitatea lui, la Expresionismul fremătător, prefigurând ample construcţii filosofice, al lui Lucian Blaga; de la Simbolismul "clasic" al lui Macedonski, nutrindu-se simultan din Romantism şi Parnasianism, la Simbolismul "depresiv" a lui Bacovia şi cel de edulcorări exotice al lui Minulescu; de la Dadaismul iconoclast al lui Tristan Tzara la Suprarealismul unui Ilarie Voronca sau Benjamin Fondane (Fundoianu), agresat în "onirismul" lui de realităţile dureroase ale unui cotidian ostil; de la hamletismul lui Emil Botta la egotismul boem al lui Dimitrie Stelaru, atitudini existenţial-lirice autoclamându-se fiecare în parte cu o grandilocvenţă specifică, trecând prin copleşitoarea experienţă poetică propusă de Tudor Arghezi – novator al limbajului liric şi plasat, în unele ierarhii critice, imediat după Eminescu – sau de un Nichita Stănescu – idol şi model al generaţiei anilor '60 şi al celor care i-au urmat, inventator de limbaj fără egal, s-ar putea spune, în lirica românească, dar şi creatorul unei insolite viziuni poetice asupra unui univers aflat la ora celor mai nebănuite interpretări ale tainelor lui – şi ajungând la discursivitatea, uneori derutantă, deşi nu mai puţin suculentă, a unor Florin Iaru sau Mircea Cărtărescu (acesta din urmă, autor al unei recente capodopere – poemul epic Levantul), discursivitate opunându-se conciziei unui Bogdan Ghiu, spre exemplu, poezia românească a rămas, în ciuda evidentei sale diversităţi conceptual-structurale, în ciuda unor (aparent) brutale rupturi cu tradiţia ("tradiţie" în sensul de normă unanim acceptată la un moment dat, de formă de exprimare intrată în conştiinţa publică) această poezie rămâne, aşadar, de o fericită unitate de ansamblu. Această unitate îi este conferită de continuitate, adică de faptul că de la primele semne ale afirmării ei, în orice etapă a devenirii şi "personalizării" ei, poezia românească a fost slujită de mari condeie.

S-a vorbit, după dispariţia spirituală a lui Eminescu (1883) şi până la debutul editorial a lui George Coşbuc (1893), de o "criză" a liricii româneşti. Exista, totuşi, Macedonski (1854-1920), creator de nivel european, contestat însă, din cauza caracterului său dificil şi a poeziei sale prea puţin ataşate "spiritului naţional", de majoritatea oamenilor de cultură ai epocii, adepţi ai moştenirii eminesciene. Nici în obsedantul deceniu (1950-1960), poezia nu a fost cu adevărat "în criză". Poeţii –  cei cu adevărat poeţi – nu au putut publica tot ce ar fi vrut, deoarece ideologia comunistă, formele ei instituţionale nu admiteau abateri de la formula comandată, dirijată, angajată, pretins patriotică. S-a încercat, profitându-se de împrejurări, mistificarea personalităţii unor poeţi. De exemplu, Nicolae Labiş (1935-1956), autor al multor versuri în "spiritul" epocii în care a trăit, dar sclipitor în creaţii de care cercurile largi de cititori au luat cunoştinţă mult mai târziu (ori poate nici astăzi), rămâne cunoscut, din păcate, numai prin capodopera lui – Moartea căprioarei. Este explicabil, totodată, de ce poezia de debut a lui Nichita Stănescu – Ardea spitalul (iniţial 1907), în contrasens, estetic vorbind, cu tot ceea ce publicau revistele literare în deceniul al 6-lea, a stârnit reacţii negative şi chiar răuvoitoare.

Relativ tânără – în funcţie de momentul la care ne raportăm –, poezia română cultă a ştiut să se ferească de tipizări, de stereotipizări, de sclerozare, într-un cuvânt, graţie receptivităţii şi disponibilităţii creatorilor. Experimentul, deşi nu a dat întotdeauna rezultatul scontat, a fost vehiculul noului, al ineditului şi insolitului.

Vorbeam mai sus de unitatea în diversitate a poeziei româneşti, aducând ca argument continuitatea valorică. Această continuitate este, de asemenea, conferită de un evantai tematic identificabil, în esenţialitatea lui, la toţi marii poeţi având vocaţia universalului. Un evantai tematic încărcat de semnificaţiile adânci, adesea inaccesibile ochiului "profan", culese de experienţa umană în decursul secolelor şi mileniilor. O experienţă regăsibilă, şi în poezie, sub forma unei încărcături filosofice mai mult sau mai puţin conştientizate. Spunând aceasta, avem în minte şi un exemplu concret, luat din poezia românească: Lucian Blaga, creatorul celui mai coerent sistem filosofic de la noi, îşi afirmase primele tendinţe "programatice" vizând viitorul sistem, în poezie. Am evidenţiat acest exemplu tocmai pentru statutul său de unicat în cultura noastră, fiindcă a mers de la poezie spre filosofia conceptualizată, ordonată sistemic, depăşind stadiul filosofiei implicite, de reminescenţă ancestrală ori subconştientă transfigurare a propriei experienţe existenţiale.

Ethos şi ethnos, eros şi thanatos se regăsesc, în diverse "proporţii" şi exprimate conform propriei viziuni lirico-filosofice, la fiecare din poeţii români. Este, şi acesta, un argument al unităţii în diversitate a poeziei noastre, al marii vocaţii creatoare a poporului român, dincolo de orice exaltări sau hipertrofieri ale orgoliului naţional, ce ne sunt, în tot cazul, străine.

Cum la baza selecţiei noastre a stat principiul valoric, e de la sine înţeles că am socotit nulă ab initio cantitatea industrială de maculatură patriotică pe care au produs-o regimul comunist şi, cu precădere, "epoca Ceauşescu" şi pe care istoria literară a aruncat-o deja la groapa comună a non-valorilor; cu atât mai mult cu cât această pseudoliteratură n-a fost numai rezultatul dorinţei de supravieţuire a unor autori rămaşi credincioşi, în intimitatea sufletului lor, cu totul altor aspiraţii şi convingeri, ci mai ales rezultatul colaborării cu puterea, de dragul profitoriei şi al parvenirii. Dihotomia poezie ca act patriotic în sine – poezie comunisto-ceauşistă e încă într-un echilibru fragil, de aceea nu insistăm asupra ei. Pervertirea morală in extremis a unora a impietat şi asupra altora, obligaţi să publice câte un vers "tip" numai pentru a da o şansă operelor care-i exprimau cu adevărat.

Antologia cuprinde, dimpotrivă, nume notorii ale Rezistenţei româneşti prin poezie, prin cultură în general, precum: Ştefan Augustin Doinaş, Ileana Mălăncioiu, Mircea Dinescu sau Ana Blandiana. Creaţia lor poetică – printre cele mai valoroase de la noi – cuprinde pagini de evidentă opoziţie faţă de încălcarea grosolană a drepturilor fundamentale ale omului şi a valorilor umaniste. Istoria literară va stabili în ce măsură scrierile izvorâte din realităţile particulare ale unei dictaturi (comuniste) au rezistat timpului şi cu atât mai mult poezia, izvorâtă din suferinţa oprimării şi devenită formă de protest, deci neajunsă la acel grad de abstractizare pe care îl/o presupune, în artă, eliberarea de contingent. Valoarea lor de document, de mărturie a unei coşmareşti treceri prin Infern a unui întreg popor va rămâne intactă şi peste ani, cu şanse de a resuscita ori de câte ori cineva ar încerca să atenteze la libertatea umană în toate formele ei de manifestare.

Cititorii şi criticii care se vor apleca, fie şi în treacăt, asupra antologiei de faţă, vor remarca, probabil, absenţa din paginile ei a unor nume de rezonanţă din poezia română trecută şi prezentă. Faptul ne-a fost dictat de raţiuni pe care, deşi nu le mai expunem aici, sunt obiective şi, în fond, lesne de ghicit. Unele din aceste raţiuni le-am expus, de altfel, pe parcursul acestui Cuvânt înainte.

Ultimul cuvânt rămâne iubitorilor de poezie şi specialiştilor care se vor apleca, sperăm, cu exigenţă… nepărtinitoare asupra rezultatului muncii noastre, lăsându-se, dar, seduşi, înaintea oricărei tentaţii critice, de farmecul şi fiorul unic al unor mari creaţii, atât cât a reuşit să le conserve limba în care ele au fost rescrise, spre o mai bună şi mai justă integrare a lor în circuitul valorilor patrimoniale ale Umanităţii.

                                                                                

                                                                                             Theodor Rogin, Bucureşti, 11 septembrie 1991

        (Acest text reprezintă Prefaţa lucrării comandate de Sociéte Littéraire Belgique-Roumanie „George Coşbuc”)

10. Articolul Ponts franco-roumains publicat în Lumea de Mâine, ianuarie 1991.

Activitate în cadrul SPAF (Société des Poètes et Artistes de France)

11. Două cuvântări rostite la Congresul de la Aubenas, 1991, apărute în Art et Poésie, ianuarie 1992.

  

 

_____________________________________________

12. Articol publicat în Art et Poésie, iulie 1992.

13. Alocuţiune rostită în cadrul celui de-al 40-lea Congres al Société des Poètes et Artistes de France, Toulouse, septembrie 1998.