Istorie literară

Articol nou! 

1. UNICATE, RARITĂŢI, CURIOZITĂŢI...

DIN BIBLIOTECA ACADEMIEI ROMÂNE

– contribuţii bibliografice şi istorico-literare –

     Résumé: Par cette suite d'articles qui s'attache(nt) simultanément à l'histoire et à la critique littéraires, nous nous sommes proposés à signaler quelques titres qui ne se retrouvent jamais dans la bibliographie accompagnant leurs auteurs dans les dictionnaires spécialisés.

     Nous commençons par l'humoriste Neagu Rădulescu (1912-1972), ciprésent par un album grand format dont la date exacte de parution reste incertaine, mais qu'on peut toujours placer dans les années '30 du XX-e siècle. Les caricatures de Gall – une possible signature artistique de Neagu Rădulescu lui-même, l'auteur déclaré des textes – ont pris pour cibles des personnages fameux de la vie politique roumaine d'entre-deux-guerres: Nicolae Iorga, Constantin Argetoianu, Alexandru Averescu (maréchal), Ion Mihalache, Alexandru Vaida-Voevod, Constantin Stere, Iuliu Maniu (et d'autres, pas encore identifiés). L'impact visuel en est toujours amusant, tandis que le sous-texte de la satire s'avère pour nous – „témoins” tardifs d'une réalité révolue – assez difficile(ment) à saisir.

     Il suit deux livres parus en Italie, en 1929, voués à faire connaître aux lecteurs occidentaux (italiens) deux importants écrivains roumains: Ion Agârbiceanu (Due amori/ Deux amours, récits) et Cezar Petrescu (La Sinfonia fantastica/ La Symphonie fantastique, roman). Mais c'est celui qui signe les préfaces de ces oeuvres qui nous a intéressé avant tout – un poète, prosateur et essayiste très visible à l'époque, mais que le Temps a cruellement effacé de la mémoire collective: Augusto Garsia (1889, Forlì – 1956, Florence). Les citations que nous avons tirées de ses textes votifs ont pour but de souligner le (haut) degré de compréhension du critique italien par rapport à des styles littéraires fort différents, marqués originairement par la même fatalité: le caractère vernaculaire de la langue roumaine.

     Le dernier titre de la présente démarche bibliographique – ayant toujours „orgueil” de découverte – c'est le poème Das wiedergefundene Lachen/ Le (sou)rire retrouvé, écrit et publié en 1933, à Timişoara, par Else Kornis (1889, Prague – 1983, Ottmaring, Allemagne), connue notamment en tant que traductrice en allemand de la poésie roumaine des années '50 - '70. Un texte à enjeu moralisateur, mais qui ne saurait pas être ignore comme parabole d'un canevas historique tourmenté: l'ascension du nazisme, avec ses atrocités à venir contre le „peuple élu”, contre l'humanité toute entière.

     Mots-clés: caricature, traduction, bibliographie, Neagu Rădulescu, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Claudiu Isopescu, Augusto Garsia, Else Kornis.

     Pas în doi

     Neagu Rădulescu (1912-1972) a fost un umorist şi caricaturist cu un condei foarte „afurisit” şi, potrivit mărturiilor rămase, bine „prizat” în ultimii ani de liberalism interbelic, dacă ar fi să ţinem cont fie şi numai de faptul că a frecventat cenaclul, dacă nu exclusivist, în tot cazul select(iv), al lui E. Lovinescu. Primul titlu atestat din bibliografia lui Rădulescu este volumul de proză scurtă Dragostea noastră cea de toate zilele şi a ieşit de sub teascuri în 1934 (Premiul Societăţii Scriitorilor Români). Ultimul din România „veche” va vedea lumina tiparului în 1947, anul în care coroana regală de pe „fruntea” ţării avea să fie înlocuită cu însemne dintr-o „heraldică” străină. Titlul cărţii: Paiaţe.
      Până în 1968, editurile noastre nu-i vor mai publica nimic.

    Iată, însă, că Biblioteca Academiei Române posedă un (fel de) album care nu se regăseşte niciodată în bibliografia aferentă fie articolelor de dicţionar, fie materialelor on line consacrate acestui autor: 20 caricaturi de Gall. Text de Neagu. Ca informaţii „editoriale”, ni se oferă, imprimate pe o pagină de final nenumerotată şi pe ultima copertă: Tipografia „Dimitrie Cantemir”, Prel.[ungirea] Polonă, 15, Bucureşti. Clişee: Luceafărul. Anul nu figurează niciunde, dar Registrul topografic al BAR consemnează intrarea acestui titlu în fondurile instituţiei în 1932, deci anterior anului considerat până acum ca fiind cel al debutului (1934)[1]. Pe Gall, celălalt „contribuabil” la duo-ul auctorial, l-am identificat drept Hamy Gall[2], fapt cu atât mai incitant cu cât lui Neagu Rădulescu i s-a atribuit, uneori, pseudonimul... Gall. Or, stilul grafic al lui Rădulescu şi cel al caricaturilor din lucrarea adusă în discuţie sunt relativ înrudite, dacă eşti dispus s-o admiţi cu spiritul deschis; dacă nu, vei merge pe ideea că seamănă, dar nu ... răsar(e). Nici ipoteza privind aşa-numitul „esprit du temps” nu poate fi trecută cu vederea. De altfel, cartea, în format bibliotecăresc III, debutează cu o „prezentare” – Uşe cu zăvor – pe care Neagu Rădulescu i-o face ipoteticului său alter-ego artistic, prezentare din care nu aflăm, practic, nimic. Iar textele, toate câte urmează, ridiculizează, step by step, figuri emblematice pentru viaţa politică românească din deceniul al patrulea. Atât ele – textele –, precum şi „portretele” însoţitoare se vădesc într-atât de sardonic-ireverenţioase, încât n-ar fi de mirare ca albumul să nu fi beneficiat de o circulaţie prea largă. Vreţi să ştiţi pe cine îi iau în băşcălie cei doi? O!, minunaţi-vă, dară: Nicolae Iorga (E-sus pe cruce), Constantin Argetoianu (Bébé), Alexandru Averescu (Act final), Alexandru Vaida-Voevod (Voevod gâdilăreţ), Ion Mihalache (Ion), Constantin Stere („urs” hirsut şi fără titlu), Vâlcovici[3] ş.a.m.d. (Câţiva dintre cei supuşi şarjei pamfletare sunt mai greu de identificat din perspectiva celor de azi, care nu le-au fost nicicând contemporani, dar şi pentru că trăsăturile „originalului” sunt reinterpretate/ alterate – uneori, prin zoomorfizare).

     Concret vorbind, caricatura care însoţeşte cea de-a doua schiţă (E sus pe cruce. Tragedie în 4 acte de Niculaie Iorga) îl înfăţişează pe însuşi „profetul neamului”, răstignit şi ... ciugulit de corbi. Urmează Constantin Argetoianu (Bébé), costumat în arlechin, ca unul care şi-a dus nepoţii „cu picioare strâmbe” la moşi. Fiind vorba de un politician notoriu, substratul batjocurii e şi el unul politic – nepoţii fiind, desigur, membrii partidului său (PNL). Mareşalul Averescu, militar glorios, dar politician lipsit de vocaţie (nu şi de ambiţii în domeniu), e „surprins” uşurându-se (din spate, slavă Domnului!), sub titlul, reamintim: Act final. O altă schiţă poartă titlul: Hamlet Bădăcinos (Iuliu Maniu) – insolit şi aparent derutant prin determinantul asociat eroului shakespearian. Epitetul bădăcinos vine de la satul Bădăcin (jud. Sălaj), în care a văzut lumina zilei viitorul lider al Partidului Naţional-Ţărănesc, dar poate fi şi un coup d'oeil şugubăţ spre palinca de Bădăcin, ceea ce sugerează un Hamlet afumat, ameţit, abţiguit (deşi personajul astfel ridiculizat îşi „rosteşte” celebrul monolog tot cu craniul lui Yorick în mână). Sau te pomeneşti că mizează pe semi-omofonia cu un cuvânt pe care cititorul îl poate deduce şi singur. Fler să

aibă...!

     Chiar dacă persoanele şi realităţile care au inspirat aceste minipamflete au dispărut de mult, efectul satirei rămâne vivant, recte amuzant, fie că privim caricaturile (personajele!), fie că parcurgem textele (cu toată punctuaţia şi ortografia care le desfid, cu suspectă obstinaţie, pe cele agreate de... Academie).

Fig. 1-3. Act final (Averescu), Cavalerul din şoşon (neidentificat), Guţă Ibric (neidentificat)

     Un italian pentru literatura română: Augusto Garsia

     Filologul italienist Claudiu Isopescu şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Roma, unde a şi închis ochii, în 1956 (născut fiind în 1894, în Moldova). În anii '20-'30 ai veacului din urmă, în calitate de lector de limba şi literatura română la Universitatea Sapienza din Cetatea Eternă, a iniţiat şi coordonat seria Scrittori romeni a Editurii „La Nuova Italia” (Italia... mussoliniană), menită să-i pună la îndemâna cititorilor din peninsulă pe cei mai reprezentativi scriitori români ai acelor ani.

     Dintr-un motiv pe care-l vom dezvălui curând, noi ne-am oprit la două din titlurile prezente în catalog: Jon Agârbiceanu (cap de listă, cu: Due amori [povestiri: Două iubiri, Fefeleaga, Trăsurica verde ş.a.]. Prima traduzione dal romeno di Nella Collini), respectiv, Cesare Petrescu: La Sinfonia fantastica, romanzo. Prima versione italiana di A.[gnese] Silvestri Giorgi, ambele apărute în 1929. Dicţionarele atestă, ca an al ediţiei româneşti a romanului cezarpetrescian, tot 1929, iar această simultaneitate se arată a fi cel puţin interesantă pentru perioada la care ne raportăm[4]. Ea denotă un efort sincron de integrare a literaturii noastre într-un concert european foarte „colorat” stilistic, în care curentele noi se luau la harţă şi la trântă cu tradiţia şi cu normele de orice fel.

     Ce leagă aceste două titluri, dincolo de etnia autorilor şi de anul publicării lor în Italia? E vorba de prefaţator, acelaşi la Ion Agârbiceanu şi Cezar Petrescu: Augusto Garsia – cu ascendenţă probabil spaniolă (Garcia), asemenea familiei Borgia/ Borja – reputat poet, prozator şi critic literar, astăzi complet uitat[5] până şi de concitadinii săi din orăşelul Forlì, regiunea Emilia-Romagna, unde s-a născut, în 1889 (decesul său având loc în acelaşi an cu al lui Isopescu, dar la Florenţa).

     Ion Agârbiceanu şi Cezar Petrescu sunt „exponenţii” a două formule literare distincte: una orientată preponderent spre trecut, cealaltă – spre modernitatea prezentului ... interbelic, drept pentru care şi Augusto Garsia îi tratează pe fiecare într-un „diapazon” diferit. Prefaţatorul se dovedeşte un critic implicat în decodarea şi evaluarea textului pe care a fost solicitat să-l recomande şi altora spre lectură.

     Despre Agârbiceanu afirmă că este „un scriitor ataşant, pe care ne-ar plăcea să-l întâlnim în carne şi oase, tocmai fiindcă ne dă sentimentul că tot ceea ce scrie e parte din viaţa sa şi că, dacă ne-ar vorbi, ar face-o prin vocea personajelor sale. Mai cu seamă prin vocea unui anume personaj.”[6]

     (E vorba de Dan, „veritabil patriarh primitiv într-o împărăţie fermecată”, din nuvela care dă titlul volumului: Due amori/ Două iubiri.) După ce analizează relaţiile dintre protagonişti – mai cu seamă iubirea vs. simţul datoriei – în lumea satului românesc, Garsia îşi mărturiseşte deschis admiraţia pentru „marea artă a lui Agârbiceanu în a cânta plaiul transilvan; spun a cânta şi nu a descrie, pentru că o face prin inflexiuni subtile, strecurate ici şi colo, prin surprinzătoare viziuni revărsate din preaplinul inimii. Lucruri nu doar văzute, ci trăite la modul profund.[7]”

     Augusto Garsia insistă pe legătura lui Dan cu ţinutul natal – care e departe de a fi „un simbol lipsit de conţinut, o idee abstractă: e Transilvania, aşa cum o vede protagonistul, cu satele ei, cu casele ei, cu zborul păsărilor pe cerul senin, cu dangătul clopotelor etc.”.

Exegetul trăsese concluzia înainte de afirmaţiile de mai sus şi, deci, de finalul prefeţei sale: „Autorul nostru [Agârbiceanu] se vădeşte mai mult decât un simplu scriitor realist: un veritabil poet.”

*

     Referitor la prefaţa romanului La Sinfonia fantastica, de Cezar Petrescu[8], primele două pagini ale acesteia încearcă să-l definească pe autor în raport cu poporul prevalentemente agricolo căruia îi aparţine şi cu moştenirea literară cultă de care este indisolubil legat (Caragiale şi Eminescu), dar şi în conexiune cu trendul literar al epocii. Cezar Petrescu e socotit un „tânăr şi mare scriitor”, a cărui artă imprimă „o nouă dimensiune literaturii române: o dimensiune ţesută din intimitate, sobrietate şi frământare sufletească – de altminteri, comună tuturor marilor creatori, indiferent de naţionalitate, apăruţi după [primul] război”[9].

     După aceasta, textul lui Augusto Garsia alternează judecăţi de valoare, aplicate strict la romanul prefaţat, cu alte titluri de succes din „portofoliul” lui Petrescu, fie romane (Întunecare), fie povestiri (Omul care şi-a găsit umbra, cu menţionarea premiilor acordate de Academie şi de Societatea Scriitorilor Români pentru Scrisorile unui răzeş); omagii (binemeritate) la adresa activităţii lui Claudiu Isopescu, de propagator al literaturii române în Italia, cu laude aduse traducerii efectuate de Agnese Silvestri-Georgi, ca să revină, în ultima pagină şi jumătate, la o analiză de fond a Simfoniei fantastice: „În acest scurt şi alert roman e istorisită minuţios, în forme de un realism viguros, întreaga dramă spirituală a celui care a pierdut discernământul între aparenţă şi adevăr […]; este o dramă despre monomanie, resimţită cu asemenea intensitate şi pusă în pagină cu atâta sinceritate, încât îţi pare că autorul însuşi o trăieşte mai presus de palierul pur artistic”[10].

     Opposte voci, Vallecchi, Firenze, 1921 (ed. II: 1940); Voci di là dal fiume, Battistelli, Firenze, 1924; Voci del mio cammino, Giusti, Livorno, 1928; Voci del mio silenzio, Franco Campitelli, Foligno, f.a. Sunt opusuri lirice publicate de Garsia, în titlurile cărora pluralului substantival voci i se conferă mereu o altă valenţă metaforică (cel mai frapant rămâne oximoronicul Vocile tăcerii mele, anticipând parcă anonimizarea postumă a autorului).

      Fiindcă destinul public al lui Augusto Garsia aduce pe undeva cu acela al vedetelor filmului mut, pe care apariţia sonorului le-a lovit cu o cruzime care nu i-a îngăduit nici măcar legendei să le supravieţuiască. Italia, asemenea întregii lumi ce renăştea din cenuşa celui de-al doilea pârjol planetar, a restrâns treptat aria manifestării pentru mulţi dintre aceia care se aflaseră până atunci în primele rânduri. Poetul, eseistul şi romancierul, cândva aşa de vizibil, a fost ulterior „condamnat” la „evanescenţă” şi uitare – pare-se, ireversibilă. Profund nedrept acest verdict al Timpului faţă de un intelectual care a ştiut să concentreze, într-o sentenţă cu „parfum” de Seneca, esenţa existenţei umane:

      În viaţă nu există alt adevăr decât viaţa însăşi.

     Zâmbete printre lacrimi

     Din Dicţionarul general al literaturii române (literele E-K, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2005, p. 784-785), coroborat cu Minipedia Iudaică Timişoreană, aflăm că Else Kornis (1889, Praga – 1983, Ottmaring, Germania) a fost – dincolo de un parcurs personal sinuos-dramatic –, autoare de literatură pentru copii şi o prolifică traducătoare din lirica românească, în limba germană (întreprindere la care şi-a asociat-o pe mai cunoscuta Lotte Berg), poeţii ei predilecţi fiind Marcel Breslaşu, Nicolae Labiş, Nina Cassian. Aceasta din urmă a apreciat-o pe Else Kornis pentru „puritatea sufletească, viziunea clară şi blândă asupra lumii” (în prefaţa la: Jahre kommen, Jahre gehen, 1964, citată de DGLR, antologie dominată de „Praga de altădată”, adică de Praga anterioară anilor ’20-’40, cei în care şi-au avut geneza poeziile din prima secţiune a plachetei).

     Caracterizarea Ninei Cassian îşi aflase o confirmare avant la lettre, ca să spunem aşa, cu trei decenii mai devreme, într-un poem în limba germană, editat de Helicon din Timişoara[11] în anul 1933, poem intitulat: Das wiedergefundene Lachen/ Zâmbetul (râsul) regăsit –, care nu apare în nicio bibliografie a Elsei Kornis, deci nici în sursele menţionate anterior. Versurile de pe cele 7 file tipărite pe papier-glacé sunt însoţite de lucrări în linoleum executate de F. Gallas. Ne încumetăm la tălmăcirea câtorva din cele 20 de catrene ale acestui poem-parabolă – de un umani(tari)sm pro domo –, din care cititorul va desprinde singur „morala” pe care Else Kornis şi-a propus s-o „ilustreze”: „A fost cândva un om întunecat, ba chiar îngrozitor,/ pe care-l bucurau doar aurul sclipitor şi banul sunător./ Inima lui era straşnic ferecată/ el nendrăgind nimic – copil, ori cântec, ori femeie./ […]/. Dar, iată că îngerii din cer s-au pogorât/ şi astfel au grăit: cine pe omu'-acesta tămădui-va, oare?/ Cine din temniţa-i îngustă îl va scoate?/ Cine va face un zâmbet sănflorească pe aste buze pline de dispreţ?/ […]/ Şi uite c-o fetiţă a fost aleasă/ această misie să împlinească. […]./ [12]”

     Iar fetiţa îl ia de mână şi-l plimbă printre semeni, ajutându-l să cunoască lumea, cu tristeţile, dar şi cu bucuriile ei, apelând la diverse metode pentru a-l determina să zâmbească: „Aduşi au fost jonglerii ambulanţi,/ ba însuşi Grock13 cu trupa lui,/ prin ale lor meşteşugite gaguri/ râsul să-i stârnească./ […]/”.

     Periplul se încheie în Ţara Sfântă: „Şi-ajung apoi în Palestina,/ într-un sat de-a dreptul minunat14,/ acolo unde nu există oameni mari,/ ci doar copii senini, cu sufletul curat./ […]/ Şi nu ştiu cum, dar razele din inimile lor pornite,/ veselia, râsul şi voioşia ce-o emană/ tămăduiesc a-ntregii omeniri durere,/ ei strălucind ca diamantul pe coroană./ [...]/ Deci, prins acum în hora'aceasta,/ în cercul copiilor – ferice,/râde şi el şi lumea izbuteşte/ să topească de pe chipu-i pojghiţa de gheaţă./ Mereu va fi în Palestina un om/ căruia câmpia îi surâde şi pe care vântul îl alintă/ în mijlocul radioşilor copii./ Dintr-un nemernic a devenit el însuşi un copil”[15].

     De ce tocmai biblicul „pământ al făgăduinţei” – Palestina? Pentru că Elsei Kornis, evreică fiind, nu-i putea rămâne indiferent anul 1933, vulnerat de preluarea puterii de către Hitler în Germania, cu toate consecinţele nefaste ale acestui act politic pentru „poporul ales”, pentru istoria omenirii, în general.

Note:

1. G. Călinescu însuşi îl încadrează la „Momentul 1932”, în Istoria literaturii române, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 844.

2. După: Andreescu, Anca, Radu, Mariana, Caricaturişti români în colecţiile Bibliotecii Naţionale a României, Bucureşti, 2013, p. 12.

3. Victor Vâlcovici (1885-1970), matematician şi om politic, ministru al Lucrărilor Publice în guvernul prezidat de N. Iorga (1931-1932). Membru corespondent al Academiei Române (1936), radiat în 1948. Reprimit ca membru titular, în 1965.

4. În catalogul Narratori Moderni, publicat la finele acestor două volume, mai figurează, cu titluri apărute sau în curs de apariţie: I. L. Caragiale (Il divorzio/ Divorţ; Una lettera smarrita/ O scrisoare pierdută), D.[D.] Pătrăşcanu (La Signora Cuparencu) şi Camil Petrescu (La pazzia di Andrea Pietraru/ Suflete tari). Pentru o informare completă în ce-i priveşte pe autorii români traduşi în italiană, în intervalul 1903-2016, deci şi în epoca de care ne ocupăm, facem trimitere la adresa de internet, consultată în data de 27 octombrie 2018: http://www.orizonturiculturale.ro/it_database1_Scrittoriromeni-in-italiano.html

5. Acest fapt nu justifică, totuşi, absenţa lui din Dicţionarul enciclopedic al literaturii italiene, datorat faimoasei Nina Façon, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

6. Jon Agârbiceanu, „Prefazione”, Due amori, La Nuova Italia Editrice, Perugia-Venezia, 1929, p. V.

7. Ibidem, p. VI.

8. Exemplarul din BAR poartă dedicaţia olografă: „Domnului Ion Bianu, respectuos omagiu al autorului. Cezar Petrescu”.

9. Cesare Petrescu, „Prefazione”, La Sinfonia fantastica, La Nuova Italia Editrice, Perugia-Venezia, 1929, p. 8.

10. Ibidem, p. 11.

11. Informaţia apare într-o minusculă „pastilă”, tipărită în colţul din dreapta jos al

cop. IV.

12. Else Kornis, Das wiedergefundene Lachen, Editura Helicon, Timişoara, [1933], filele 1-5.

13. Grock (pe numele adev. Charles Adrien Wettach, 1880-1959) a fost considerat „regele clovnilor” şi, ca atare, unul din cei mai bine plătiţi artişti din categoria lui.

14 E vorba de satul Kfar Jeladim, casa orfanilor, victime ale pogromului, o colectivitate administrată numai de copii, sub îndrumarea experţilor. (n.a. - E.K.)

15 Else Kornis, op. cit., filele 6-7.

Theodor ROGIN

Revista Bibliotecii Academiei Române, Anul 3, Nr. 2, iulie-decembrie 2018 (apărut: 2019), p.103-113.

2. GAME... minore

      Apă vie... Nici un dicţionar, nici o istorie literară nu menţionează grupul acesta – „de artă şi literatură” –, despre existenţa căruia avem, deocamdată, o unică mărturie temporală: anul 1940; nu ştim cum s-a ivit şi cât a dăinuit, dacă va fi avut vreun program estetic bine definit, dincolo de ceea ce poate fi liber deductibil şi eligibil prin lectura răbdătoare, lipsită de prejudecăţi, dar şi de prea mari aşteptări, a poeziilor publicate în cele 12 pagini a ceea ce s-a dorit a fi doar „primul caet” al numitului grup.

Dintre cei 12 autori prezenţi, singurii ale căror nume mai spun ceva contemporanilor noştri (avizaţi!) sunt Traian Lalescu şi Dimitrie Stelaru. La momentul apariţiei broşurii, debutaseră deja editorial: primul, în 1939, celălalt, câţiva ani mai devreme.

Dar... ceilalţi? De la Constantin Bivolaru a rămas un volumaş: Omule, îţi dau o carte, cu un „portret inedit” de Iliu (să fie vorba de Victor Iliu, viitorul regizor al filmului Moara cu noroc?), care cuprinde nu puţine versuri izbutite. Poemul votiv, cel din titlu, are ca ascendent Testament-ul arghezian: „Omule, îţi dau o carte/ Cu'nceput de viaţă/ Şi sfârşit de moarte./ Ţi-o dă pământul, e cartea lui/ Scrisă de mâna nimănui”. Bivolaru inaugurează aceste Game prin poezia Albatros, din care citez: „Poetul doarme un somn de deşteptare,/ visele lui-s din somnuri ne'ncepute,/ Aşa cum doarme'n valuri trează'ntreaga mare,/ aşa cum ne grăesc minunile lui mute”. De ce „minunile lui” şi nu ale „ei” –  ale mării?

Emanoil Cobzalău a trăit până mai aproape de noi (da, dar de când până când?), fondând şi un cenaclu – Fântâna Mioriţei –, de care-şi leagă numele poeţi chiar mai puţin cunoscuţi decât el. Fiindcă el, debutat în 1943, cu Ţara de cetini, volum însoţit de portretul executat de Eugen Drăguţescu, va reveni abia în 1973, cu Zestrea viselor, urmat, în 1982, de Oltiţa. A mai semnat un opus, în 1947, de o cu totul altă „respiraţie”: Aspecte din viaţa economică a Transilvaniei. În Game, broşura de care de ocupăm, publică Mitul copilăriei (dedicat „poetului Eugen Jebeleanu” şi inclus ulterior în prima carte), în care visează, cam amestecat, la „palatele de mărgean ale necuprinsului” şi la (voilà!) „mirosul cetinilor şi al cimbrului de câmp”. Marian Popa, în Istoria literaturii române de azi pe mâine, îl pomeneşte pe Cobzalău în vreo patru locuri, fără a-l comenta, însă.

De George Druţu, n-am aflat nimic altceva (plachete, volume), în afară de colaborarea la Game, intitulată atât de simplu Poem (lui Ion Velicu), în care îşi consolează mioritic mama: „Nu trebue să plângi./ Fata aceia cu ochi mari şi trişti/ n-o să-mi dea niciodată înapoi/ râsul şi cântecul”. Fata aceia cu ochi mari şi trişti... moartea.

De la Lucian Dumitrescu (1923-?) ne-au rămas, într-o primă etapă, două volume datând din 1939 – Pândar de stele – şi, respectiv, 1941 – Fraţii mei, oamenii. Va reveni în actualitate în intervalul 1956-1983, cu poezie, dar, mai ales, cu proză conformistă de inspiraţie istorico-eroico-militară. În Game, i se tipăreşte Poem grav, din care citez ultima strofă: „În ochii tulburaţi de căprioare/ nicicând un şold de lut nu s-a culcat – / Dar Doamna-ţi va trimite-un pod de scamă/ din trupul ei de pânză, destrămat”. Textul poate fi (re)citit şi în cartea din 1941.

Petre Ecovescu lasă posterităţii volumul său de poeme, destul de consistent (144 p.), din 1939 – Dajdia umbrelor. Aflăm, dintr-un articol semnat Al. Doru Şerban: Autori gorjeni care au suferit persecuţii politice în regimul comunist, că Petre Ecovescu s-a sinucis pe 2 ianuarie 1959, prin defenestrare, chiar din redacţia ziarului „Steagul roşu”, lăsând şi un bilet „demn” de Memorialul durerii: „Mă omor din cauza terorii comuniste”. Game îi găzduieşte Pelicanul de foc: „Pelicanul de foc şi-a smuls coasta/ şi'n zare se zvârcoleşte pe moarte:/ pe apele necunoscutului, departe,/ corsarii vârcolaci i-au robit nevasta”.

Cu excepţia poeziei în trei strofe Spleen, pe Constantin Gavriliu îl paşte un anonimat absolut. Pentru feelingul ei întrucâtva bacovian, o reproduc integral: „Amurgul moare laş,/ fără svârcoliri şi suspin./ Tremurând chin,/ luminile s'aprind în oraş./ Dela centru la periferie/ nu s'a[']ntâmplat nimic./ Doar azi dimineaţă un dric/ a dus o fată la cununie./ Toamna?... un fapt divers/ pustiu şi amar/ gândurile mi-au sleit în pahar./ Nu mai scriu nici un vers!”. Să se fi ţinut de cuvânt?

Şi... am ajuns la primul nume menţionat la începutul textului: Traian Lalescu (1920-1976), tizul ilustrului matematician – tatăl său. Joacă, titlul propus să apară în Game, va fi inserat şi în volumul Lanterna magică (1941), scris împreună cu Ştefan Baciu. E o poezie a paradisului pierdut al copilăriei: „[...] Tovarăşii mei au pornit pe alt drum,/ au rămas doar umbrele unor copii./ […]. Omul pe care'l cunosc din oglindă/ o să râdă cum n'a mai râs niciodată,/ şi-o să se avânte-n joaca minunată.../ cine-o să fugă după el, să mi-l prindă?” Ca şi la George Druţu şi Constantin Gavriliu, se face asocierea între o tânără şi moarte – la Traian Lalescu e chiar „fata gătită'n rochie de mireasă,/ prietena mea, moartea mea, iubita mea”. 

Şi în ce-l priveşte pe Grigore Lăzărescu, istoria literară tace mâlc. Şi el îi dedică o poezie – Oră – lui Ion Velicu. Are numai două strofe şi nu e „rea” deloc: „Simt dorinţi nevisate încă de plante, tăcerile mele se prefac în petale./ În manuscrisele mele s'au cuibărit licuricii./ Luminile lor de speranţă îmi smulg din suflet pumnale./ Prieteni, iertaţi tâmplele zbuciumatului întârziat;/ zbârciturile de pe faţa sa n-au cunoscut dreptatea./ În noaptea asta se vor zdrobi catapetesmele/ iar mâine'n zori tăcutul meu toiag va părăsi cetatea”. Şi a părăsit-o... definitiv.

Dumitru Missir figurează în cataloagele bibliotecilor cu o plachetă lirică de 47 de pagini, cu titlu de romantism târziu şi dedicată... soţiei: Macabre. An de apariţie: cca 1941. În Vis în doi, publicat în Game, se vădeşte deopotrivă clasicizant, prin opţiunea pentru rima încrucişată: „Peste mări de vise, curg uitate doine/ de şoptiri domoale – zugrăviri de tânjet/ ce nu mor, nici surpă... şi-n răsfăţ de moine/ dorm nevolnicite, ciute mici de cuget./ […]./ Guri încătuşate... mâini uitând să vreie.../ coborând cu taină mag pe toate – amurgul.../ În grădini de rugă bâjbâe-o scântee/ şi-un poem, cu suflet îşi adapă murgul...”, şi modern, prin utilizarea ritmică, nu şi abuzivă, a unor vocabule conţinând consoana „g”. Şi zău dacă te-ai fi aşteptat ca ea să fie atât de... eufonică.

Constantin Pârlea (1917-?) ne-a lăsat moştenire trei opuscule, apărute în ceva mai cunoscuta colecţie „Adonis”: Scuturi frânte, în 1938 (poem în 6 părţi), un an mai tîrziu, Mihail Săulescu, în care-l omagiază pe confratele căzut, la 28 de ani, pe frontul Marelui Război şi, în 1944, miniexegeza Poezia lui Virgil Treboniu (coleg din cadrul grupării „Adonis”). Şi el, Pârlea, preferă rima încrucişată, în poema Loc trist, care aminteşte – ecou îndepărtat – de struna lui... Goga: „E locul trist al vechilor tristeţi/ pe care-l căutăm, mereu, departe,/ când fruntea ridicăm din dimineţi/ şi-o îndreptăm bizară înspre moarte. […]. Aici în ţara asta niciodată/ durerile n-au mers pe drumul lor./ cad frunze năruite ca o fată.../ aici s' făurit cândva un dor...”. Am reprodus două din cele şase strofe ale acestei „doine”, în care cuvântul trist ar voi să contureze, din capul... locului, mai mult decât o stare individuală de spirit: o „viziune” asupra ethosului autohton.

Iată-ne ajunşi la penultimul poet din broşură: Paul Simion. Nici despre el, nicăieri – nimic. Doar ce urmează: „Ca într-un val mă scufund în tristeţe./ Pe mări, corăbii naufragiază acum/ în morminte săpate adânc de ape./ Să ne rugăm pentru somnul înecaţilor./ […]. Nu mă lăsa singur, moartea e la uşe,/ s'a lipit ca o umbră de peretele umed./ Are în mâini un laţ lunecos ca un şarpe./ Să ne rugăm pentru iertarea sinucigaşilor...”. Am citat strofele a doua şi a patra din Rugăciune de seară (pentru Anca).

Peste aceste Game coboară o cortină „glorioasă”: Cântec ucigaş – devenit parte din  Noaptea geniului (1942) – îl reconfirmă pe vagabondul genial care a fost Dimitrie Stelaru (1917-1971): „Odată într'un obosit şi neprimitor oraş/ din preistorie coborât/ înflorise steaua unui cântec ucigaş./ […]./ Şi cântecul ucigaş rătăcea pe buzele adormite/ strivind înserarea oraşului. […]. / Dar regele mânji cu var poetul/ şi-l asvârli în sânul mării – era un ucigaş poetul,/ un ucigaş”.

S-ar putea spune că am rămas dator cu o lămurire referitoare la Ion Velicu (1915-?), cel căruia doi dintre „ocupanţii” broşurii – George Druţu şi Grigore Lăzărescu – îi dedică, probabil din afinitate, versurile lor. Poet şi publicist* din a cărui „operă” am identificat un remarcabil ciclu poematic: Lucreţia Bugeac, finalizat la data de 19 mai 1940 şi apărut tot sub egida „Apă vie”, la 15 iunie acelaşi an, Ion Velicu a emigrat după război, colaborând intermitent la reviste ale exilului românesc din anii '50-'70 ai secolului trecut. Misterioasa femeie pe care autorul o invocă, o imploră, după care tânjeşte în timp ce o dojeneşte: „Lucreţia Bugeac, când ai întors privirea,/ tu, numai lumină şi cântec, ai ucis iubirea./ […]./ ...te'nspăimântai că poetul e aşa de sărac?/ Dac'ai fi rămas lângă el,/ n'ar fi azi calic, păduchios şi mişel”, sfârşind prin a o anatemiza: „Soarele să te ardă, vântul să te bată...”, nu-i exclus să fi fost o iubită reală, care l-a lăsat baltă. Prin nefericirea autocultivată şi „mizerabilismul” afişat, Ion Velicu îşi asociază statutul de „poet damnat”, unul indubitabil talentat, capabil să se avânte liric la modul... epic. Geo Dumitrescu l-a recenzat elogios în nr. 2/1941 al efemerului, dar excepţionalului bilunar „Albatros”. 

Despre autorul copertei, Tristan Trestioreanu (numele – real ori inventat – sună bine!)**, nu putem furniza nici o informaţie. Ca şi despre Horia D. Rotaru, care apare, fără motivaţie plauzibilă, în colofonul editorial.

Titlul atribuit prezentului demers istorico-literar – Game... minore – poate echivala cu o judecată valorică in nuce, pe care o dezvolt... sintetic acum, subliniind că tonalitatea predominant gravă a acestor poezii e în acord cu percepţia întunecată, comună tuturor autorilor comentaţi, asupra existenţei noastre, marcată în mod inexorabil de tristeţe, suferinţă, destrămare şi moarte.

Aşadar, la ce bun... Apă vie ?

Theodor ROGIN

                                                                                                                        apr.-mai 2017

Apărut în: România literară, nr. 29/2017

*Dar şi sculptor, cu expoziţii la Tecuci (1939) şi Bucureşti (1940), după cum rezultă din:  Enciclopedia Cugetarea, a lui Lucian Predescu (Bucureşti, 1940, p. 959). N-am identificat nici o lucrare ieșită din mâna (dalta) lui.

**E posibil să fie vorba de pictorul şi, ulterior, restauratorul de pictură murală Traian Trestioreanu (1919-1972), încă student la Belle-Arte în momentul colaborării la Game. Pentru mai multe detalii, vezi : https://ro.wikipedia.org/wiki/Traian_Trestioreanu. 

      _______________________

3. CAZUL ROMANULUI GROAPA:

ESTE SAU NU ESTE... PLAGIAT ?

 Eugen Barbu vs. Stoian Gh. Tudor

            În numărul său din 11 octombrie 1990, pe fondul convulsiilor postdecembriste care nu au ocolit nici viaţa culturală, „România literară” publica, sub semnătura principalului ei cronicar, Nicolae Manolescu, devenit şi directorul revistei, articolul Cazul Eugen Barbu (pag. 9). Tot în acelaşi număr, la paginile 14-15, se rememora, pentru cei mai tineri, dar şi pentru cei dispuşi să „uite” prea uşor, scandalul plagiatului din 1979. Se proceda apoi la o confruntare pe fragmente între textul aşa-numitului cine-roman Incognito (vol. III) de Eugen Barbu şi sursele de... inspiraţie – cărţi ale scriitorilor sovietici Konstantin Paustovski şi Mihail Kolţov, apărute anterior în traducere românească, deci cu atât mai lesne de identificat.

            În cadrul cronicii sale, Nicolae Manolescu mai scria, între altele: „Obştea literară ştie de mult, ca şi o parte a opiniei publice, că în legătură cu câteva dintre cărţile sale [ale lui Eugen Barbu] s-a pus problema paternităţii. Nu e vorba doar de Princepele, pe[ntru] care în 1969 dl. Fănuş Neagu l-a învinuit de plagiat, într-un serial de articole din România literară, copios informate, sau de volumul al 3-lea din Incognito, care a stârnit scandalul din 1979 […]. Există prezumţii serioase de aceeaşi natură şi cu privire la Groapa.” [subl. n.]. Criticul a reiterat această opinie într-una din emisiunile Simpozion ale anilor '90, de la TVR. Or, tocmai acest prim roman, socotit capodopera incontestabilă a, altminteri, controversatului autor, face obiectul investigaţiei istorico-literare pe care o supunem atenţiei în continuare. Am regăsit-o în arhiva scriitoarei Felicia Marinca (1928-2012). Încă în viaţă fiind, domnia sa mă implicase în respectivul „caz”, îndemnându-mă, nu o dată, să desăvârşesc actul de justiţie literară pe care ea, din motivele atât de patetic evocate/invocate în textul pe care îl restitui mai jos (Preambul...), nu-l putuse duce până la capăt (între acestea, şi teama, aproape explicită, de eventuale replici... contondente).

            M-am hotărât să dau publicităţii prezentul „dosar” după ce: am parcurs în repetate rânduri întreg materialul rămas; am căutat să mă asigur de corespondenţa cât mai exactă a „paralelismelor”; am reformulat şi stilizat (discret) de câte ori faptul s-a impus; am păstrat însemnările olografe prezente pe dactilograme doar în măsura în care serveau scopului demonstraţiei; ca să pot lua urma confruntărilor întreprinse de F. M., am citit  integral Hotel Maidan al astăzi uitatului Stoian Gh. Tudor – „roman cu 11 desene şi un portret inedit al autorului de [Eugen] Drăguţescu”, apărut la Cultura Naţională pe la mijlocul anilor '30 ai veacului trecut – şi pasajele „incriminate” din Groapa lui Eugen Barbu. Similitudinile depistate de poeta-editor se vădesc suficient de frapante chiar şi atunci când, indirecte fiind, nu conving sută la sută, dar ele există şi nu pot fi ignorate.        

            Deoarece, mai puţin decât în romanele ulterioare ale lui Eugen Barbu, în cazul Groapa nu se poate vorbi propriu-zis de plagiat, ci de „preluări” şi „adaptări” – lexicale, onomastice şi contextuale în sens larg – a căror „inventariere” a întreprins-o însăşi autoarea documentarului, prin metoda punerii „în oglindă”. A căutat să dovedească, mai presus de orice, „furtul de idei”, cu atât mai greu de dovedit din moment ce, tot potrivit domniei sale, E. B. ar fi „topit” cele 128 de pagini ale romanului Hotel Maidan în materia propriei cărţi, care se impune, evidenţa obligă!, prin o cu totul altă amplitudine epică (443 de pagini, în ediţia princeps). Şi pentru că romanul lui E. B. poate fi oricând consultat şi (re)evaluat, pe verticală, pe orizontală sau cum vor mai fi voind „stiliştii”, s-ar cuveni să-i acordăm o mică şansă la resurecţie literară şi nenorocosului Stoian Gh. Tudor (decedat la Iaşi, în 1942, după ce fusese grav rănit într-un accident de tren).

            Nenorocos în viaţă, în moarte, în postumitate. Autor din stirpea boemilor cu diplomă de la „şcoala vieţii”, Stoian Gh. Tudor nu era totuşi un ignorant: eroii săi îi menţionează, cu tâlcuri „subversive” sau polemice, pe Maxim Gorki, Panait Istrati şi Romain Rolland, ceea ce ne trimite instantaneu spre stânga ideologică şi literară. Dincolo de sinusoidele unui stil nu întru totul fixat, condeiul lui Stoian Gh. Tudor musteşte de pitorescul acela sordid, promiscuu şi maladiv graţie căruia a intrat şi a rămas în literatura română mahalaua: bucureşteană, la Radu Ionescu (Don Juanii de Bucureşti), G. M. Zamfirescu (Maidanul cu dragoste) şi... Eugen Barbu, bucureşteano-evreiască, la Isac Peltz (Inimi zbuciumate), respectiv, constănţeană, la Stoian Gh. Tudor. Povestea ticluită de el, surprinzător de modernă ca scriitură pentru un autodidact (trădat ca atare de nu puţinele „delicte” morfo-sintactice pe care ai da orice să le atribui mai curând personajelor decât creatorului lor), ar fi putut rămâne o bizarerie naturalistă şi... cam atât. Dar se salvează prin inventivitatea onomastică, denominativă şi narativă; prin băşcălia    lipsită de complexe: dramatizarea burlescă a reformelor lui Cuza (D'ale balamucului, p. 75-77), apologia hoţiei (subcap. Dreptatea, p. 103-108), referirile ironice la politicieni interbelici („Citeşte ouăle”, p. 86-88) şi chiar la „Capul ţării” (p. 105-106); prin efuziunea lirică şi prin retorica finalurilor de capitol, care caută să îmbrace „sensibil” şi „filosofic” brutalitatea „faunei” haute en couleurs ce populează hotel Maidan: „Staţi bine... Aţi omorât un om!... Era Animănui* şi tocmai de aceea nu trebuia omorât... [...]. În noaptea asta a murit un om, un om făcut după asemănarea lui D-zeu... şi prin crima voastră L-aţi ucis pe El... Cu fiece om omorât moare şi Dumnezeu!...”. (Moartea câinelui turbat).

             Zbaterea întru vieţuire şi supravieţuire a acestor pungaşi ultra-periferici şi abrutizaţi – dar mai umani, în fibra lor, decât cei desemnaţi prin lege să le vină de hac: poliţişti, jandarmi etc. („tezismul” cărţii!) – e patronată, vrând-nevrând, de acelaşi kantian cer înstelat aflat deasupra „noastră”. Atmosfera crepuscular-nocturnă se vădeşte şi la mahala de o diafană, imaterială picturalitate: „...Şi până şi stelele de sus dedeau maidanului o mână de găteală: spintecând golul cu luminiţe pâlpâitoare, senine, scăldau pământul într-un crepuscul albăstrui de paradis, de nocturnitate vaporoasă.” (H. M., p. 10, subl. aut. – St. Gh. T.) sau: „Amurgise bine. Ascuns toată ziua în dosul norilor, soarele, înainte de a scăpăta, boia pământul cu roşeaţa-i catifelată, lăsând până departe, pe mare, o pată de garoafă ofilită.” (p. 16). Dar tot autorul are grijă să nu ne lăsăm momiţi de poeticul peisaj şi ne readuce iarăşi cu picioarele pe pământ, prin sentinţe enunţate parcă anume pentru a se încrusta pe retina minţii noastre: „Aşa-s nopţile de vară: te învaţă să cânţi când trebue să plângi!” (ibid.); „Bătaia era cea mai bună dovadă a realităţii.” (p. 27); „...puşcăria îndelungată miroase a mucegai şi tămâie...” (p. 100) etc. etc.

            În ultimul sfert de veac, pe Stoian Gh. Tudor şi cartea sa i-am aflat menţionaţi o singură dată, şi anume în eseul lui Andrei Milca: Romanul mahalalei. Drumul literar de la „Don Juanii de Bucureşti” la „Groapa”  (Saeculum, Focşani, 2004, nr. 8, mart., p. 26-27).

            În Istoria literaturii..., G. Călinescu îi face următoarea expeditivă caracterizare: „Hotel Maidan de Stoian Gh. Tudor voieşte a zugrăvi, pe urmele lui Maxim Gorki, un cuib de vagabonzi din Constanţa, însă într-un stil pungăşesc prea contrafăcut şi străbătut de umanităţi programatice.” (ed. 1941, p. 844).

            Iar acum, să-i dăm cuvântul martorei acuzării! De judecat – vor judeca alţii.

Th. R.

_______________

            *E vorba de personajul Pulca Animănui – un retardat cu sufletul... curat, căzut victimă (unică!) reglării de conturi între bandele de pungaşi.

Preambul la stabilirea unui adevăr

            În toamna anului 1967, văduva lui Stoian Gh. Tudor s-a prezentat la Editura pentru Literatură, însoţită de scriitorii Matei Alexandrescu, Valentin Strava şi Ion Th. Ilea, şi a depus textul dactilografiat al romanului Hotel Maidan, apărut în 1939 [pe carte nefigurând anul, datarea s-a bazat pe memoria celor care contribuiseră la publicarea ei, n. n. – Th. R.]*, la Editura „Cultura Naţională” din Bucureşti. În cursul amintitei vizite, Ion Th. Ilea a făcut următoarea remarcă: „Numai publicând acest roman veţi constata de unde a «luat» Eugen Barbu în Groapa.” Ceilalţi au întărit: „Aşa-i.” Redactorul-şef al editurii, Mihai Şora, i-a cerut soţiei lui Stoian Gh. Tudor să aducă şi alte manuscrise ale acestuia. Astfel, în ianuarie 1968, au mai intrat încă vreo 350 de pagini dactilo.

            Deoarece cartea era de negăsit în biblioteci, Gheorghe Dinu (Stephan Roll) i-a scris lui Eugen Drăguţescu, la Roma, cerându-i să-i trimită un exemplar, ca unul care o ilustrase, realizând şi un portret autorului. Mihai Şora a vorbit apoi cu prof. Al. Rosetti, rugându-l să scrie o prefaţă. Acesta s-a achitat prompt şi, în scurt timp, prefaţa a sosit în editură. Ulterior, a ajuns şi cartea, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, unde Ghiţă Dinu avea un bun prieten. Părea că totul era în ordine. Dar, „peste noapte”, au dispărut şi cartea, şi prefaţa. În lipsa cărţii, nu se putea face nici un fel de confruntare. Au reînceput tatonările pentru aflarea altui exemplar. Practic, ideea reeditării a fost părăsită, temporar, cel puţin. A intervenit apoi reorganizarea editorială din 1969, redactorul-şef şi redactorul cărţii fiind transferaţi la alte edituri. Textele lui Stoian Gh. Tudor au fost încredinţate lui George Zarafu care, prin 1971, ne-a asigurat că Hotel Maidan fusese repus „pe rol”, că soţia autorului mai adusese un număr de pagini şi că prof. Rosetti trimisese altă prefaţă, încurajat de perspectiva re-obţinerii unui exemplar al cărţii.

            În 1974, tocmai când speram să văd cartea în librării, fostul meu coleg, G. Zarafu, mă „informează”: „Nu mai ştiu nimic. Eu am predat-o pentru viză. Nu cred că se mai publică.” În timpul acesta, prof. Rosetti era invitat la serbările revistei „Săptămâna”, care l-a şi premiat, introdus fiind acolo de Liviu Călin, apropiatul său colaborator, dar şi al lui Eugen Barbu. G. Zarafu, devenit membru al Asociaţiei Scriitorilor, n-a mai avut de ce să se intereseze de soarta unui scriitor „boem”... şi mort, pe deasupra. Între timp, soţia lui Stoian Gh. Tudor trecuse şi ea la cele veşnice.

            S-au mai scurs 10 ani. La 12 ianuarie 1984, fostul redactor al cărţii, adică subsemnata, obsedat(ă) de straniul caz al acestei cărţi – Hotel Maidan –, l-a vizitat pe prof. Rosetti acasă, în strada Alexandru Sahia nr. 56, ocazie cu care i-a spus că regretă felul în care s-a renunţat la reeditarea lui Stoian Gh. Tudor. De faţă cu menajera, care-i aranja o bretea peste cămaşă, profesorul, cu obişnuitu-i calm olimpian, i-a răspuns: „Aţi fost neserioşi. Să vă fie ruşine! Unde este originalul prefeţei mele? Unde sunt manuscrisele lui Stoian?” Redactorul – care n-avea nici o vină – s-a retras stânjenit, adresându-i scuze profesorului pentru timpul răpit.

            Acel „să vă fie ruşine” ar trebui redirecţionat către cei care îl „merită”. Cuvine-se măcar întru valorificarea moştenirii literare, dar şi ca dublă reparaţie morală: faţă de Stoian Gh. Tudor, dar şi faţă de Al. Rosetti, care o văzuse pe văduva lui Stoian Gh. Tudor  plângând pe treptele Editurii pentru Literatură, în 1967, de bucurie că se va face lumină în jurul operei soţului ei. Doar aşa vom onora memoria savantului care n-a dorit să fie confrate, şi sub pământ, cu academicieni măsluiţi. Cenuşa lui, împrăştiată pe Valea Teleajenului, rămâne simbolul răzvrătirii mute împotriva monstruosului atentat la nimicirea totală a unui scriitor talentat, pe care el îl lansase şi pe care a dorit să-l readucă în atenţia cititorilor altei epoci.

            Să se facă lumină – acum! Mai sunt în viaţă cei care cunosc direct cazul şi care sunt datori să aducă lămuriri şi completări. Să spună unde sunt manuscrisele scriitorului, care [manuscrise] ar fi slujit capital la confruntarea cu Groapa.

            Cât despre Hotel Maidan – este evident că face parte din „corpul” acesteia. Cei care au dezvăluit plagiatul din Incognito au avut asigurate paza şi liniştea – din patru părţi. Noi avem un singur paznic: Conştiinţa. Ea a încercat de şapte ori să spună lumii „asasinatul”. Poate că acum cineva o să aibă urechi de auzit, altfel urmaşii de urmaşi vor fi urmăriţi de chinurile lui Stoian Gh. Tudor şi ale soţiei sale, ca şi de amărăciunea lui Rosetti. Ochiul lui Cain le va fi însoţitor.

            Fiat lux!

F. MARINCA, 7 nov. 1985

      _______________________

            *Exemplarul deţinut de BAR are data Depozitului legal: 1936 şi cota: I 133133.

           

A doua scrisoare a lui Gh. Dinu către Eugen Drăguţescu, în legătură cu intenţia reeditării lui Stoian Gh. Tudor (prima fusese trimisă în 1967).

TOPIREA – O FORMĂ INSIDIOASĂ ŞI ODIOASĂ

DE PLAGIAT

(şi cel mai greu de depistat)

           

            Stoian Gh. Tudor: Hotel Maidan [1936]      Eugen Barbu: Groapa (1957)

PERSONAJE GENERICE

(după „statut” – comune ambelor cărţi)

                                                - hoţi

                                                - handicapaţi fizic şi psihic

                                                - prostituate

                                                - negustori

                                                - poliţişti (comisari, gardieni, jandarmi)

                                                - copii

                                                - vagabonzi

                                                - diversă lume interlopă

                                                - lucrători

                                                - liceeni

PERSONAJE „METAFORICE” sau „ETNICE”

        

                                                - Al. Ioan Cuza (la E. Barbu: bodega „La ocaua lui Cuza”)

                                                - greci

                                                - turci

                                                - ruşi

                                                - ţigani
                                                - ovrei (formă prezentă în ambele romane)

ORGANIZAREA (HOŢILOR) PE FUNCŢII „IERARHICE”

            - staroste (p. 20)                                  - staroste (p. 83 şi pe parcurs)

            - calfă (p. 100)                                     - ucenic (p. 146 şi pe parcurs)

            - golan/i (p. 24, 103)                            - golan (p. 161 şi pe parcurs)

            - liceeanul (p. 25)                                - studentul (p. 337)

            - „femee stricată” (Creaţa) (p. 42)       - curve (p. 255-256 şi pe parcurs)

            - ciomăgaşi (p. 113, 115)                     - mardeiaşi (în toată cartea)

            - „peşte” (conjunctural), p. 42-43)      - codoşul (p. 66 şi pe parcurs)

            - rectorul (p. 100, 114)                        - preşedintele (p. 262, 264)

            - „academicieni” ( p. 101), „genii” (p. 126)    - pungaşi (p. 65 şi pe parcurs)

            - inspectorul (p. 40)- şeful (p. 368)

            - scriitorul (p. 40, 41)                          - guristul (cel care compune versuri, p. 44)

            - asistentul (p. 125)                             - argatul (p. 220)

SUPRAPUNERI CVASI-PERFECTE DE NUME (COMPUSE)

şi

 TITLURI DE CAPITOLE

                        Stoian Gh. Tudor :                                         Eugen Barbu :

            - Grand-Hotel (p. 107)                        - Hotel Nord, Hotel Tranzit (p. 143)

            - Gogu Carambulea (p. 106)               - Fane Carambol (p. 235 şi pe parcurs)

            - Marin Voinea Tănase (p. 108)          - Marin Pisică (p. 242)

            - Moartea câinelui turbat (p. 119)       - Moartea lui Marin Pisică (ibid.)

            - Academia de pungăşie (p. 99)          - La pârnaie (p. 275)

            - Caimatei (semnătură, p. 77)              - Caimata (puşcărie)

            După cum se poate constata, cel puţin un nume propriu din Hotel Maidan – (Gogu) Carambulea – are corespondent cvasi-identic în Groapa (p. 235): „Nea Fane, […] de-i mai zicea şi Carambol...”. Ce mi-e Gogu, ce mi-e Fane, ca să nu mai vorbim de Carambulea-Carambol.

MAIDANUL şi OAMENII LUI

(E.B. îşi însuşeşte descrierea peisajului, înlocuind hotel Maidan cu denumirea Cuţarida, schimbând cuvintele şi expresiile)

-„...hotel Maidan îşi schimba faţa...”(p. 9)                  -„Maidanul îşi schimba culoarea”(p.11)

- „...pajişte mai mult lungă decât lată” (p. 9)              - „...drumurile se lăţeau.” (p. 265)

- „creşteau înalt diferite buruieni rele.” (p. 9)             - „...care străbătea burta de buruieni

                                                                                                                           uscate.” (p. 11)

- „cioturile argiloase ale malurilor...” (p. 14)               - „...spre malurile de lut ale gropii (ibid.)

- „...mirosea a peşte putred.” (p. 22)                           - „Mirosea a paie putrede...” (p. 22,

                                                                                                             aceeaşi ca la St. Gh. T. !)

- „...când o zăpadă albi împrejurimile                         - „Peste Cuţarida se aşternea o pulbere

                           cu hotel Maidan.” (ibidem)                                                         albă.” (p. 12)

- „...născuse un copil din flori, pe care                        - „...lepădau copiii prin şanţurile

  apoi l-a aruncat împachetat în şanţ...” (p. 43)                                               Cuţaridei.” (p. 9)

- „Dreptatea noastră s-a isprăvit.”                               - „Bă, dacă dreptatea ar fi o sârmă,

  (e vorba de numărătoarea banilor)                                                aş îndrepta-o eu !” (p. 235,

- „Preţul dreptăţii noastre începe de la câţiva lei.” (p.106)                      exact în spiritul ideii)

COINCIDENŢE ÎN DESFĂŞURAREA

ACŢIUNILOR SECUNDARE

            - bătaie între câini şi pisici (p. 32)       - bătaie între câini şi pisici (p. 271)

            - moare un câine (p. 33)                      - moare un câine (p. 273-274)

            - cotoi tobă de gras (p. 32)                  - cotoi vărgat (p. 271)

            - cotoiul miaună (p. 33)                       - aici, cotoiul chiar miaună: „Miaaauuu...

                                                                                                    Miaaaauuuuu!” (p. 271)

            - cântă lăutari la cobză                        - cântă lăutari la cobză

            - hoţii fură şi vând                               - şi aici, hoţii fură şi vând

            - pe parcursul romanului, se pune        - la E.B., se fură deja cai (p. 72-74)

             condiţia talentului de a fura cai

            - se încinge o luptă între vagabonzi şi - aici, turcii sunt înlocuiţi cu grecii, dar apar

            turcii... constănţeni (există şi un grec)                               şi turci (deci, joc invers)

            (p. 111-112)                                                                                                  (p. 244)

            - hoţii pleacă în port, la cumpărături    - hoţii pleacă în obor, la cumpărături

             (p. 26)                                                                                                             (p. 80)

IDEI IDENTICE

            Capitolul cu motoul: „Voi fi mândru de umbra mea” (Hotel Maidan, p. 50-63) se regăseşte în capitolul „Ramazanul” din Groapa (p. 184-205):

            - E iarnă, se descrie sărbătoarea Crăciunului.      - Şi aici e iarnă, vine Crăciunul, se

            - Hoţii plănuiesc să fure dintr-o biserică,               discută despre Dumnezeu. Hoţii

            apoi să meargă la o femeie uşoară. Discuţii           vor să fure dintr-o biserică, apoi

            despre Dumnezeu. Se face „filosofia”                să se ducă la o văduvă. „Filosofie”

            cuvîntului stomac (devenit la E.B. ramazan).               în jurul cuvîntului ramazan.

            - „Îi Crăciunul omenirii... E ziua, una pe an,       - „Christos nu se mai văzuse şi pe

           când se naşte Domnul nostru Iisus […];                       Marin Pisică îl înconjurase o

            îngeraşii cântau, vitele răgeau, o femeie                   gloată de  vitişoare care suflau

            gemea şi minunea s-a întâmplat.”                            cu boturile lor pe mâinile sale.”

            (p. 56)                                                                                                            (p. 243)

            - „Căminul vostru-i piaţa […];”                       - „Ce ne trebuie nouă casă? [...]”

            „...mâncaţi peştele bălţilor […], vă                        „Nu ne costă nimic, mâncare pă

            îndestulaţi cu pâinea Bărăganului...”. (p. 24)         gratis, somn pă gratis.” (p. 185)

          - „Luna frumoasă lustruia zăpada...”                - „...Luna se ridicase deasupra şi le

            (p. 51)                                                                                 lumina feţele...” (p. 186)

         - Hoţii sunt anchetaţi la sediul poliţiei.                  -  Şi aici are loc anchetarea hoţilor

           (p. 64-66)                                                                                la poliţie. (p. 294-304)

            - Academia de pungăşie (A.D.P.) şi „principiile”  - descrierea „ciordelilor” în

            după care funcţionează ea (p. 99-101)                          mahalaua Grantului (p. 160)

            - „...Cine merge la Constanţa...”                             - „Şina Constanţei era aproape.”

           (p. 128)                                                                                                           (p. 273)

         - se anunţă dispariţia spaţiului numit „hotel               - „groapa lui Ouatu”, mobilul

           Maidan”, care a stat la baza scrierii cărţii                    scrierii cărţii, a dispărut şi ea,

           (Hotelul sub târnăcop şi lopată, p. 128)                                                      nu-i aşa?

           

                                                                              

          Concluzii: Vocabularul celor doi scriitori este aproape identic. La Barbu este mai violent colorat şi mai „bogat” în trivialităţi. Mirosurile, invocarea lui Dumnezeu, descrierea „gropii lui Ouatu”, atmosfera târgului, forfota străzilor sunt aceleaşi. Cu singura deosebire că stilul lui Stoian Gh. Tudor este mai „elevat”, mai filosofat şi mai cald.

            Cele mai multe coincidenţe privind numele proprii, cadrul general, desfăşurarea acţiunii se regăsesc în capitolul-mostră Moartea lui Marin Pisică (la St. Gh. T. sunt caftiţi nişte turci, la E. B. sunt bătute nişte vite. Deci „urmaşii” au avut cunoştinţă de existenţa romanului).

            Acolo unde nu coincide litera, coincide spiritul ideii şi unde nu se potriveşte perfect nici una din ele, se va fi potrivit textul manuscriselor, dispărute mult după moartea scriitorului. (F.M.)

Dosar întocmit de: Theodor ROGIN

Apărut în România literară, nr. 20/ 2016, p. 14-16

_________________________

*  *  *

Ecouri în mediul universitar clujean și... austriac Text în lb. germană

Reverberații în mediul universitar bucureștean Observator Cultural

*  *  * 

___________________________

4. Gheorghe Asachi în „Almanach de Carlsbad” (1856)

Ne-am aflat relativ recent şi, din păcate, pentru o scurtă perioadă, în posesia unei interesante publicaţii din prima jumătate a secolului al XIX-lea: Almanach de Carlsbad ou Mélanges médicaux, scientifiques et littéraires relatifs à ces Thermes et au pays, par le Chevalier Jean de Carro. Urmează o apreciabilă listă de titluri ştiinţifice şi onorifice ale „artizanului” acestei publicaţii, ajunsă, în 1856, la cel de-al 26-lea (şi ultimul) an de apariţie. Pe verso-ul paginii de titlu apare menţiunea: Imprimerie des Frères Franieck.

Almanahul are format „de poche”, cuprinde douăzeci şi şase de articole, fiecare cu titlul său (supra-numerotat cu cifre romane), „Tables des matières” şi un grupaj de „Planches” fără legende explicative, dar care par să fie, după priceperea noastră, transpunerea grafică, la scară mare, a unor vietăţi microscopice. Are şi acesta, ca orice almanah, un caracter miscelaneu, dar, după cum însăşi denumirea lui o afirmă limpede, toate articolele au tangenţă cu oraşul balnear şi cu regiunea (Boemia) pe care publicaţia era, ipso facto, destinată să le „promoveze”: Carlsbad (ortografiat cu „C” şi nu cu germanizantul „K”). Parcurgerea acestui almanah scris integral în franceză dezvăluie, din punct de vedere al acurateţii redactării şi imprimării, destule „păcate”, dar nu ne putem aştepta la prea mult din partea unei publicaţii al cărei principal scop l-am precizat deja.

Din cele peste 200 de pagini ale almanahului, aproape 30 (onorabil, nu-i aşa?) privesc Ţările Române şi au generat, ca atare, demersul – să-l numim istorico-literaro-monden – care urmează. Rectificările şi completările dintre paranteze drepte ne aparţin.

Colontitlul care însoţeşte primul capitol anunţă generic: Personnes remarquables à Carlsbad en 1855, dar titlul propriu-zis al capitolului este: Princes et princesses de maisons souveraines, prélats, hauts fonctionnaires et dignitaires, officiers-généraux, savants, littérateurs, poètes qui ont été à Carlsbad en 1855, urmat de nominalizarea tuturor acestor „privilegiaţi” în cadrul fiecăreia din „categoriile” enumerate (p. 3-14).

Pentru noi, românii altui... mileniu, interesantă se vădeşte trecerea prin Carlsbad a unor figuri publice româneşti din epoca amintită – persoane cu o „poziţie” bine definită în ierarhia religioasă, politică şi culturală a „Principatelor dunărene”. La subdiviziunea: Prélats (p. 4), aflăm numele lui: Joachim, Archimandrite à Bukarest. La cea imediat următoare: Hommes d’État, hauts fonctionnaires et dignitaires – figurează: Le chevalier Michel de Kornesco, Vornik de Valachie, respectiv: Le chevalier Nicolas de Maurocordato, Hettmann [hatman] de Moldavie. La secţiunea: Savants, littérateurs, poètes, întâlnim numele cel mai sonor, încă, pentru noi, cei de astăzi: „Le chevalier  George de Asaky, Bojar, de Jassy, savant et poète très distingué et auquel la Moldo-Valachie a les plus grandes obligations pour l’enseignement public, la typographie et la lithographie. Nous lui réservons dans le présent Almanach une notice biographique Mr. Asaky, qui est un poète éminent en langue romane [roumaine], en parle sept autres.”      

Următorul personaj „haut placé” (de) pe această listă este: „Le docteur Arsacky [Apostol, 1789-1869], ancien secrétaire privé du prince, et secrétaire d’État, en Valachie, décoré d’Ordres Russe, Ottoman et grec, a écrit sur le cerveau des poissons [De piscium cerebro et medulla spinali, teză de doctorat, 1813]”

Capitolul al II-lea (p. 15-26) – Coup d’oeil sur la saison de 1855 – cuprinde, între consideraţii de natură climatologică şi cronica evenimenţială, o statistică, pe naţionalităţi, a celor care se trataseră la Carlsbad în anul precedent. La secţiunea notată cu „III” (p. 19), întâlnim: Les États et pays étrangers, 1041 Personnes, dont 101 des Principautés de Moldavie et de Valachie, urmate de Serbia, Turcia, Grecia ş.a.m.d. La p. 21, încă o menţiune specială despre Gheorghe Asachi şi, explicit, despre „clientela” moldo-valahă a Băilor de la Carlsbad, ceea ce spune mult despre receptivitatea celor „cu posibilităţi” din Principate faţă de faima acestei staţiuni balneoclimaterice: „Un très-savant Bojar, Mr. George Asaky, de Jassy, que j’avais connu à Vienne en 1805; que j’ai compté parmi mes clients en 1855; que je compte maintenant parmi mes  plus intéressants amis, et dont mention très-honorable est faite dans le présent Almanach; Mr. Asaky dis-je, a conçu l’heureuse idée de faire en langue romane un ouvrage sur nos Eaux minérales, en prenant pour thème mes «28 ans d’observation  et d’expérience à Carlsbad». La Moldo-Valachie nous fournissant depuis longtemps un respectable contingent, ce nouveau secours littéraire ne peut que considérablement multiplier notre clientelle des Principautés Danubiennes.” După cum se va vedea mai jos, Asachi s-a ţinut de cuvânt.                                 

Fişa „monografică” privitoare la cărturarul român – Mr. Georges Asaky. Notice additionnelle (p. 102-109) – este precedată de un imn – Version française de vers romans [a se citi: roumains] adressés aux Thermes de Carlsbad –, scris de Asachi şi căruia i se cunoşteau, până acum, doar versiunea cu litere latine şi ortografie italiană, urmată de o traducere în limba germană a autorului. Datat „iulie 1855”, imnul a fost săpat pe o „tablă votivă”, pe care municipalitatea staţiunii a fixat-o „în mezul multor altora la picioarele stâncei numite Parnas, faţă-n faţă cu templul cel nou protestant” (apud Gheorghe Asachi, OPERE, I, ediţie critică şi prefaţă de N.A. Ursu, Edit. Minerva, 1973, p. 233, cu titlul: La termele de Karlsbad). Şase ani mai târziu, cu prilejul unei noi vizite la Carlsbad, Asachi a imprimat şi difuzat respectivul imn pe „o frumoasă foaie volantă, intitulată Termele de Karlsbad. Tribut de recunoştinţă” (Ibidem, p. 701). Cele două „piese” de mai sus – „notiţa” şi imnul – formează cel de-al XI-lea capitol al Almanahului de la Carlsbad.

În consecinţă, capitolul XII e „ocupat” de articolul lui Asachi: Une visite après cinquante ans, rendue par M. le chevalier George Asaky, Bojar de Jassy, au chevalier  Jean de Carro, M.D. [Medicinae Doctor – în lb. latină].

Articol care este, de fapt, versiunea franceză paralelă a reportajului O vizită după cincizeci de ani, publicat(e) de Gheorghe Asachi în „Gazeta de Moldavia”, nr. 63, 64 şi 65 din 11, 15 şi, respectiv, 18 august 1855  (OPERE, II, 1981, ed. cit., p. 421, respectiv 843). Doar ceva mai amplu (prin paragraful final, referitor la scrierea şi amplasarea odei pe stânca Parnas), originalul „moldovinesc” este o mostră, de particulară savoare şi plasticitate, (şi) prin farmecul ei... desuet, de limbă română de la mijlocul veacului al XIX-lea. Datarea „Iaşi, august 1855” însoţeşte şi versiunea franceză din Almanach de Carlsbad, publicaţie nemenţionată în excelenta şi deja citata ediţie critică. Iată motivul pentru care mergem, până la proba contrară, pe ideea unei... descoperiri.

Prietenia legată de Asachi, în 1805, cu una din somităţile ştiinţifice ale epocii, medicul JEAN DE CARRO (Geneva, 1770–Karlsbad, 1857), promotor al vaccinării antivariolice al cărui nume tronează astăzi pe frontispiciul unui hotel din Karlovy Vary, primeşte, jumătate de veac mai târziu, o dublă expresie publicistică şi... publicitară, prin rândurile consacrate de „practicianul de la Carlsbad” „savantului” său „prieten” moldav şi, îndeosebi, prin reportajul lui Asachi (pentru care facem, din nou, trimitere la OPERE, I-II, ed.cit.). Acest schimb de amabilităţi învederează, în primul rând, recunoaşterea de care se bucura Gheorghe Asachi, în virtutea uriaşelor lui merite politice, educaţionale şi literar-culturale, dincolo de graniţele Moldovei. Cu toate inadvertenţele orto(tipo)grafice, datele vehiculate de Jean de Carro l-au avut ca sursă, fără doar şi poate, chiar pe „boierul din Iaşi”. Cele care-l vizează exclusiv pe Asachi se regăsesc, ne-varietur, în orice articol de dicţionar literar de ieri şi de azi, drept pentru care am considerat superfluă (re)traducerea lor în româneşte (suprimările fiind marcate prin croşete). Ceea ce nu înseamnă că faptele întemeietorilor culturii noastre moderne nu trebuie să rămână ţinta unor necesare rememorări şi a tot atâtea prilejuri de rodnică reflecţie.

Theodor Rogin
             

Domnul Gheorghe Asachi

Notiţă adiţională

Dacă politica europeană, de când cu chestiunea orientală, primeşte astăzi o nouă orientare şi consacră principiul de a lua sub aripa sa protectoare existenţa Principatelor dunărene [prin Tratatul încheiat la 30 martie 1856, în urma Congresului de la Paris], Europa occidentală n-ar trebui să-i refuze nici propriei literaturi să se aplece asupra a tot ceea ce priveşte un popor care-i aparţine prin origini şi interese.

Având în vedere numărul mare de moldo-valahi care vizitează anual Băile de la Carlsbad şi, mai cu seamă, numărul celor care le-au vizitat în 1855, ne-am procurat unele informaţii asupra acestor interesante provincii, ale căror diferite articole meşteşugăreşti, trimise de principii [Grigore Alex.] Ghica şi [Barbu Dim.] Ştirbey, mai mulţi dintre cititorii noştri – cărora le împărtăşim însemnările de faţă – le-au putut aprecia cu prilejul Expoziţiei de la Paris [e vorba de prima Expoziţie universală, din 1855].

Cele patru milioane de români care trăiesc în Principate vorbesc aceeaşi limbă de origine latină, ca şi celelalte patru milioane care populează Transilvania, Bucovina şi Basarabia. Amplasarea lor geo-politică a făcut din aceste provincii ţinta multor războaie şi  năvăliri  străine. Principii  greci, numiţi  fanarioţi (1), pe care Poarta i-a tot trimis, vreme de un secol, să guverneze respectivele ţări, au întemeiat, în scopul înăbuşirii spiritului naţional, câteva şcoli primare în limba greacă. Elementele tinerei literaturi române au fost cu desăvârşire ignorate. Revoluţia de la 1821 a eliberat aceste ţări de jugul fanariot. Poarta a numit în fruntea lor principi pământeni, iar geniul cel bun a continuat,  în  pofida tuturor furtunilor politice abătute timp de optsprezece secole, să vegheze asupra acestor ţinuturi, pregătind pentru epoca actuală mai mulţi oameni care şi-au dedicat apoi întreaga viaţă conlucrării [subl.n. – Th.R.] la renaşterea morală a patriei lor. Astăzi, ne vom mărgini a vorbi despre Moldova şi reprezentantul ei în domeniul învăţământului public, domnul postelnic (2) Gheorghe Asachi, care a făcut anul trecut o vizită la Carlsbad, când numeroasele îngrijiri pe care i le-am acordat au constituit tot atâtea prilejuri de a mă bucura de universalitatea cunoştinţelor şi de caracterul agreabil al conversaţiei sale.

Acest boier în vârstă de 67 de ani, care şi-a făcut studiile la Lvov, la Viena şi în Italia, vreme de şaisprezece ani, este membru al Academiei din Roma, al Societăţii scandinave, al mai multor societăţi savante din Franţa, cavaler al Ordinului rusesc al Sf. Vladimir şi al Ordinului Michan, conferit de Turcia. [...]. După întoarcerea sa de la Viena, unde fusese acreditat de către guvernul moldav ca Agent politic pe lângă Cabinetul austriac, domnul Asachi (aflat sub protecţia principelui Mihail Sturdza), a reînfiinţat Şcolile naţionale din Moldova. După alţi zece ani, este fondată şi inaugurată Academia Mihăileană. Aici au fost predate, în limba română, umanioarele, filosofia, dreptul, arhitectura civilă, pictura, limbile străine. A fost inaugurat un muzeu de istorie naturală de către doctorii Zotta [Mihail] şi Czihak [Cihac, Iacob Cristian Stanislau, 1800-1888. Acad., 1872], o şcoală pentru instruirea tinerelor fete, precum şi şcoala de arte şi meserii.

În urma tratatului de la Adrianopol, dl. Asachi a fost numit membru al Comitetului pentru redactarea Regulamentului organic şi membru al Deputăţiei [Delegaţiei] care, în 1831, a reprezentat cele două Principate la Sankt-Petersburg. [...].

Tot d-lui Asachi i se datorează trimiterea, pe cheltuiala Statului, a mai multor tineri moldoveni la universităţile străine, unde s-au specializat în diverse discipline şi ale căror cunoştinţe s-au vădit utile mai apoi organizării Academiei din Iaşi.

Dintre cei ce s-au făcut cu deosebire remarcaţi, îl vom cita pe doctorul A. Feto [Anastasie Fătu, 1816-1886, medic, naturalist şi om politic. Prof. univ., Acad., 1871], în prezent director al Creşei Copiilor Abandonaţi şi profesor la Şcoala de moşit. Acest tânăr medic a publicat diferite lucrări de specialitate în limba română şi a înfiinţat de curând, pe speze proprii, o asociaţiune al cărei scop e întreţinerea în universităţile străine a unui număr de studenţi trimişi acolo să se perfecţioneze într-o disciplină sau alta.

Toate aceste măsuri au stimulat puternic dezvoltarea tinerelor talente moldave, între care se regăsesc astăzi medici, jurisconsulţi, publicişti, ingineri, pictori şi poeţi, precum şi trupa de actori a Teatrului Naţional, ale cărui temelii tot dl. Asachi le-a pus, în anul 1834.

Dintre oamenii de litere se disting: dl. Scoteno [?], istoricul Kokalschikano [Kogălniceanu], poeţii Negrezzi [Negruzzi], Alexandry [Alecsandri], Sion [Gheorghe, 1822-1892], Gousti [Dimitrie Gusti, 1818-1887], publicist, T. Codresco [Teodor Codrescu, 1819-1894].

Moldova posedă zece spitale civile, între care Sf. Spiridon din Iaşi este foarte apreciat de cei care-l cunosc.

Actualul domnitor, un filantrop de prim-ordin, a fondat, în afară de orfelinatul deja amintit, şi un azil pentru bătrâni.

Spre folosul bolnavilor au fost amenajate mai multe izvoare minerale, cum ar fi cel de la Stalnik [Slănic-Moldova], căruia i se găsesc asemănări cu cel de la Kissingen [Bad Kissingen, în Bavaria].

Înainte de a părăsi Carlsbadul, dl. Asachi mi-a mărturisit intenţia domniei-sale de a scrie, în limba sa maternă, despre apele de la noi, pornind de la textul meu, Vingt-huit ans d’observation et d’expérience à Carlsbad, spre folosul acelora dintre compatrioţii săi care nu înţeleg monografiile noastre în limbile germană, franceză şi engleză. Contingentul de bolnavi moldo-valahi [care se tratează la Carlsbad] este, de multă vreme, considerabil. Fericita idee a unui ghid în limba română nu poate decât să ducă la sporirea acestui contingent. În felul acesta, savantul şi amabilul boier Gheorghe Asachi le va fi cântat pe binefăcătoarele noastre naiade şi în versuri [La termele de Karlsbad], şi în proză(3).

Prezentare şi traducere: Theodor Rogin

Note:

1.Se numesc fanarioţi grecii din Constantinopol, locuitori ai cartierului Fanar şi acoliţi ai Porţii în toate intrigile şi abuzurile acesteia. [n. şi subl. a. – Jean de Carro]

2.Demnitate corespunzând titlului de secretar de stat. [n.a. – Jean de Carro] 

3.Aflat pe punctul de a reveni pe meleagurile natale, odată încheiată cura domniei-sale, dl. cavaler Asachi mi-a vorbit cu admiraţie despre actualul domn al Moldovei, prinţul Grigore Ghica, pe care mi L-a înfăţişat ca pe un foarte mare filantrop care, în politica Sa administrativă, nu ţine la nimic mai mult ca la crearea şi ameliorarea oricărui aşezământ de utilitate publică şi care manifestă cea mai mare solicitudine faţă de susţinerea şi propagarea vaccinării, pe care o consideră de maximă importanţă şi ale cărei binefaceri ştie că Principatele dunărene mie mi le datorează în ultima jumătate de secol. Dl. Asachi mi-a cerut, din proprie iniţiativă, un exemplar din Memoriile mele biografice, ca un omagiu  adus din parte-mi Serenisimului prinţ domnitor Grigore Ghica. M-am socotit din cale-afară de fericit să pot răspunde unei asemenea invitaţii. Lucrarea fiind primită cu cea mai mare bunăvoinţă, prinţul mi-a răspuns printr-o foarte amabilă scrisoare, la care a ataşat un semn al princiarei sale gratitudini. [n.a. – Jean de Carro]

(Convorbiri literare, Iaşi, nr. 7/ iul. 2011)