CINE ESTE „REFORMATORUL ROMANULUI FRANCEZ”
sau despre
O MISTIFICARE LITERARĂ... IZBUTITĂ
Pro veritas
Aducem şi
noi sub ochii cititorului un caz de mistificare literară pe care nimeni nu şi-a
bătut capul să-l dejoace timp de trei decenii şi jumătate. Până ne-a ieşit nouă
în cale – pe nepusă masă, cum se întâmplă cel mai adesea. Dându-l în vileag, am
încercat să oferim (şi) un model de cum s-ar cuveni abordate, încă din momentul
„livrării”, asemenea trufandale... exotice. (Th. R.)
O colegă de
la Biblioteca Academiei Române, care prospecta colecţia revistei „Orizont” pentru
depistarea de informaţii menite să completeze una din bibliografiile aflate în
lucru, mi-a semnalat un articol de mari dimensiuni – o pagină full format III: Un
celebru scriitor român, de expresie franceză: Cezar Bengescu (1819-1870),
apărut sub semnătura Emil Georgescu, în nr. 12 din 25 martie 1983 al cunoscutei
şi îndeobşte preţuitei publicaţii timişorene. Materialul, care se pretinde a fi
unul de restituire istorico-literară, apare însoţit de fotografia unui personaj
cam prea vârstnic, pleşuv, cu mustaţă şi cu ochii mari, care poate fi oricine.
Iar la o analiză atentă, deduci că lipsa ei de claritate nu se datorează
exclusiv hârtiei pe care a fost imprimată. Pentru colega mea, ca şi pentru
mine, numele „celebrului scriitor” suna completamente „neprihănit”, aşa că...
...ne-am
pus pe căutări obstinate, într-un soi de emulaţie febrilă, încât nici nu mai
ştiu, în momentul relatării de faţă, ordinea surselor investigate: Bibliografia
Românească Modernă (1831-1918), fişierul BAR, apoi dicţionare, enciclopedii,
istorii literare româneşti şi străine – franceze, îndeosebi – şi, desigur,
internetul. Nu-i exclus să fi început cu acesta din urmă, tocmai fiindcă
permite accesul rapid la cataloagele marilor biblioteci – Biblioteca Naţionalăa Franţei aflându-se, în ocurenţă, pe primul loc. De fiecare dată, rezultat...
ZERO. Cu două excepţii-decepţii numite: Dicţionarul scriitorilor români din
Caraş-Severin (Reşiţa, 1998), respectiv, Cărăşeni de neuitat (vol. II,
Timişoara, 2009) care, din mândrie (prea) locală, preiau, aproape tale quale,
acelaşi articol.
Al cărui
autor, E. G., îi pregăteşte viitorului romancier o intrare cu fast pe scena
lumii, livrând la greu date cronologice şi genealogice despre originile pretins
cosmopolite ale familiei acestuia, din care nu lipsesc un străbunic austriac,
Robert Kohn, şi nevasta lui, franţuzoaică din Toulouse, Maria Magdalena pre
evanghelicul ei nume, fiică a guvernatorului militar din superba şi îndepărtata
Guadeloupe (!), ca să ajungă, finalmente, la tatăl Cezar-ului, Serafim Bengescu,
personaj real, pare-se, egumen în Ciclova-Montană şi „membru al lojii eteriste
din Târgu Jiu, începând din 1818”, după cum aflăm dintr-un articol online al
monografistului oraviţean Ionel Bota. Dar, pentru că egumen înseamnă stareţ
(staroste monahal, care va să zică), E. G. l-a preschimbat, hocus-pocus!, în...
protopop. Ca să poată procrea omul în voie şi pe îndelete, Cezărică fiind al
treilea fecior al său.
Iar lui i
se împleteşte „ochi cu ochi” o biografie extraordinară (dar credibilă, atenţie!),
de la naşterea „viforoasă”, pe 11 decembrie 1819, „într-o iarnă cumplită cum nu
s-a mai întâlnit în Căraş”, până la moartea fulgerătoare (iulie 1870), în
trenul Paris-Lyon. (Aşa naştere, aşa moarte.) Biografia, demnă de un Bildungsroman,
continuă cu: studiile secundare în Oraviţa natală, mentor principal fiindu-i
latinistul Friedrich Moritz, imposibil de identificat ca atare, studiile
juridice absolvite la Oradea, în 1841, primul pas publicistic, girat de George
Bariţ însuşi, în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” (1842), tatonările
privind alegerea unei cariere... actoriceşti, la Viena (deşi 'mnealui urmase dreptul!)
şi, în sfârşit, debarcarea la Paris, unde Aristide (citim ori nu citim e-ul
final?) Bengescu, fratele tătâne-său, ţinea o spiţerie (vestită şi ea!), în
cartierul Marais. Până să ajungem la Paris, „poposim” la Braşov, nerăbdători a
consulta „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, în paginile căreia
misteriosul Bengescu ar fi semnat sub pseudonimul Lotar (februarie-martie
1842). Nimic nu se adevereşte: nici pseudonimul, nici articolele „citate”.
Sunt
consemnate apoi primele colaborări la reviste literare din capitala Franţei
(dar cum să verifici aşa ceva?) şi debutul romanesc din 1844, cu: Le fils
ingrat. Doar că, până la probe... livreşti, Le fils ingrat – denumire
integrală: La malédiction paternelle: le fils ingrat – rămâne un tablou de
pictorul, francez get-beget, Jean-Baptiste Greuze (1725-1805), care poate fi
admirat la Luvru.
E adus în
discuţie şi un „ilustru profesor” de la Collège de France, Elias Pichon
(1801-1868) – „un prieten al revoluţionarilor paşoptişti români” –, de existenţa
căruia mai să te ruşinezi că n-ai avut habar până acum (ce Quinet! ce
Michelet!), aşa încât eşti gata-gata să-i mulţumeşti (în gând) lui E. G. pentru
încă o contribuţie de lux la îmbogăţirea cunoştinţelor tale. În nădejdea
confirmării, parcurgi spăsit pagina corespunzătoare alfabetic din vol. 25 (cu
tătili fiind 31) din La Grande Encyclopédie şi constaţi, cu spaima crescândă a
ratării intelectuale, că iarăşi ai nimerit într-o fundătură. Dar, pe măsură ce
pare că se îngroaşă, bezna începe să se... disipeze. Citiţi mai departe.
Înainte ca
existenţa lui Cezar Bengescu să continue cu participarea la revoluţia de la
1848, pe baricadele Parisului, ea mai înregistrează apariţia unui roman, şi el
de răsunător succes la cititorul francez, aşa de văduvit de mari izbânzi în
domeniu: La Chartreuse de Rougon, „operă de expresie naturalistă”, după cum ne
asigură, testându-ne, parcă, E. G. Romanul cunoaşte mai multe ediţii, fiind
tradus ulterior în rusă şi germană. Titlul are, însă, o rezonanţă cel puţin
suspectă. Într-o primă accepţiune, chartreuse înseamnă mănăstire şi a căpătat
prestigiu literar datorită capodoperei lui Stendhal: La Chartreuse de Parme.
Dar mai înseamnă şi „căsuţă de ţară” şi, aici e-aici, un fel de... lichior (preparat
de chiar călugării cartuzani). În romanul Son Excellence Eugène Rougon, din
ciclul Les Rougon-Macquart al lui Emile Zola, există o scenă în care personajul
feminin Clorinde e invitat să aleagă între două băuturi. Iar Zola ne spune,
negru pe alb: „Elle accepta un petit verre de chartreuse”. Chartreuse...
Rougon... şi iată-ne în posesia (vorba vine) ipoteticului roman al lui
Bengescu. Nu ştiu cum se face, dar mi-l imaginez pe E. G. ricanând, de pe unde
s-o fi aflând acum.
„Celebrul scriitor”
se dovedeşte de o prolificitate balzaciană, scoţând pe piaţă o literatură
extrem de diversă tematic: monografii de castele, o alta – urieşească (1005
p.!) – dedicată saloanelor literare din secolul al XVIII-lea, romane, piese de
teatru („cu mare audienţă la public”-ul Comediei Franceze!) şi multe altele, în
paralel cu activitatea avocăţească, vizitele în ţara de baştină (istoriceşte
vorbind, Imperiul austriac), faptele caritabile etc. etc. În domeniul
romanului, cel puţin, îi succede, cum spuneam, lui Balzac şi îl anticipează pe
Zola. După Fléau et victoire (1850), i se tipăreşte un altul, care exprimă
acelaşi lucru în termeni aproape sinonimici: La guerre et la gloire (1855),
urmat de La Charette de l'Amour, 1861 (a se vedea, pentru o posibilă analogie,
poemul trubaduresc Le chevalier à la charette de Chrétien de Troyes), (Le) Coup
de grâce, în 1865 (Joseph Kessel are un roman cu acest titlu, datat: 1931) şi
altele, pe care nu le mai menţionez, oprindu-mă, cu voia domniilor voastre, la
ultimul de pe listă: Je préfère les roses rouges, apărut în anul morţii
autorului – 1870. Şi cum izvorul inspiraţiei lui... E. G. părea să nu sece cu
una-cu două (1), stăm şi ne întrebăm, retoric, desigur: de ce nu s-a străduit dumnealui
să-i tricoteze „eroului” său şi o viaţă personală, contopind apoi totul într-o saga
romanescă amplă şi autentică... ficţional?
Altminteri,
inventivul condeier ne asigură că trei dintre romanele „Bengescului Cezar” au
fost tălmăcite în română. Numele a doi dintre traducători sunt autentice, dar
nici măcar unul din titlurile vehiculate nu figurează în bibliografiile
acestora. Fiindcă, e-adevărat, când şi când, ca să nu bată la ochi, E. G.
citează nume reale: aristocraţi francezi, generalul (Louis-Eugène) Cavaignac,
Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu, Horia Petra-Petrescu, titluri de periodice,
case de editură notorii (cum ar fi Michel Lévy Frères, devenită Calmann-Lévy în
1875) şi alte asemenea auto-validări strecurate abil printre rânduri. Iar
fragmentele de cronici din presa pariziană a timpului, în care Bengescu e
proslăvit, ni plus ni moins!, ca reformator al romanului francez, caută să
certifice şi faima lui, şi soliditatea „urzelii” lui E. G. Toate acestea, fără nici
o sursă bibliografică sau iconografică veridică, la care un Toma Necredinciosul
din sfera literelor să poată apela, pentru edificare, în orice moment.
Ca să-l
„înfunde” pe Caragiale, Ionescu-Caion a născocit un autor maghiar: Keményi
István. Ca să „împuşte” pentru a doua
oară Premiul Goncourt, Romain Gary şi-a inventat un pseudonim: Émile Ajar. Iată
două mostre de contrafacere literară, diferite ca tip, ce-i drept, una din
spaţiul românesc, alta, din cel francez. Mistificarea confecţionată de E. G.
este o „trufanda” specială şi totală
(autor + biografie + operă + referinţe), de un iluzionism desăvârşit în
ambivalenţa-i idiomatică, dat fiind că îmbină „savant” două areale
literar-culturale: Un celebru scriitor român, de expresie franceză. Am avut şi
din aceştia, cu adevărat celebri, de-a lungul timpului, implicit din familia
Bengescu, pe care-i onorează mai toate enciclopediile române şi franceze. Acest
Cezar Bengescu e, însă, o himeră. Până la proba contrară (sunt curios dincotro
ar putea veni ea), îmi menţin afirmaţia. Nu-mi rămâne decât să-i ofer
impenitentului E. G. şansa răscumpărării morale, exprimându-mi speranţa că va
fi fost el însuşi dezamăgit că nimeni nu s-a prins, pe loc sau curând după, de
felul în care şi-a râs de comoditatea intelectuală a cititorului român, mai ales
de a celui cu veleităţi de „connaisseur”, de la redactorul de revistă culturală
la ditamai profesorul universitar de literatură franceză. Ba mai mult: în Banat
& Caraş-Severin, mistificarea a făcut şi face o carieră înfloritoare! (2)
După atâtea
căutări (in)fructuoase, îmi dau seama că într-un singur loc n-am ajuns să
pătrund: în Cimitirul cărţilor uitate, unde începe istoria halucinant-grotescă
a unui roman la fel de fantasmagoric: Umbra vântului (Carlos Ruiz Záfon).
Vânare de
vânt, cum s-ar zice...
Theodor ROGIN
1. Între
oct. 1986 şi oct. 1989, un supliment editat de revista timişoreană tipărea, la
rubrica Istorie şi mister, serialul Momente şi permanenţe româneşti în spaţiul
parizian, în care intrepidul Emil Georgescu, aflat în competiţie cu sine
însuşi, se ambiţiona să producă nume, date şi fapte al căror caracter factice
un ochi avizat (sau vigilent, cel puţin) l-ar fi sesizat încă de la prima
lectură. Serialul a fost întrerupt de evenimentele din decembrie 1989.
2. În 2005,
tot în paginile „Orizont”-ului (nr. 1/ ian., p. 29), publicistul Valeriu Ganea
îi plângea de milă lui Emil Georgescu cum că ar fi „cel mai plagiat autor al
secolului XX”, pe motiv că dicţionarele referitoare la zona Caraş-Severin
(menţionate şi de mine, dar ca exemple negative de preluare neverificată a
informaţiilor furnizate de acesta) s-au folosit de inestimabilele sale „contribuţii”
fără să-l citeze (ceea ce nu-i adevărat). Culmea-culmilor: un plastograf ajunge
să fie compătimit pentru că i-au fost „plagiate” contrafacerile !
Şi, în
definitiv, cine este (mai este? a fost?) Emil Georgescu?
P. S. Îi aduc
mulţumiri colegei mele, Svetlana Căzănaru, care m-a secondat cu abnegaţie până
la finalizarea migăloasei anchete de mai sus.
Apărut în : Cafeneaua literară, Piteşti, nr. 5, mai 2018
I. Pro-monarhice în plină „eră Iliescu”
Adevăr şi... adevăruri
„22”,Buc., 1990, nr. 37, 28 sept., p. 5.
„Prinţul” Paul la Cotroceni
„22”, Buc., 1992, nr. 12, 27.03.-2.04., p. 6.
Pe cît mai curînd, Majestate!
„22”, Buc., 1992, nr. 17, 1-7 mai, p. 9-10 (Cel mai frumos Paşte), număr dedicat triumfalei reveniri în ţară a Regelui Mihai.
II. Articole re(culese):
1. TURCUL NU PLĂTEŞTE
O filă semnificativă din calendarul românesc 2014 a fost rezervată
comemorării unor victime politice ilustre:
Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi, daţi morţii pe 15 august 1714
(de Sfânta Maria!), în capitala Imperiului otoman. O cvintuplă imolare care a
oripilat Europa începutului de veac iluminist şi care, pe meleagurile noastre,
l-a trimis pe nefericitul domnitor în legendă şi, mai apoi, în rîndurile
sfinţilor. Fire genuin-poetică, românul „de rând” s-a autoabsolvit de culpa neputinţei
reactive (vezi şi Mioriţa) imortalizând
baladesc sacrificiul întru „dreaptă credinţă” îndurat de Întâistătătorul Ţării
Româneşti şi de beizadelele lui: „Să ştiţi c-a murit creştin/ Brâncoveanu Constantin!”
Mă gândesc la faptul că marcarea primului centenar al tragediei Brâncovenilor
ar fi fost imposibilă în 1814: Principatele dunărene se aflau încă sub
fanarioţii impuşi de puterea suzerană. Un veac mai târziu, parţial uniţi „în
cuget şi-n simţiri” şi deveniţi independenţi cu arma în mână, românii s-au
arătat vrednici a înjgheba un bicentenar cvasi-naţional (Vechiul Regat).
Acum, când şi unicul an 2014 se îndreaptă către inevitabilu-i sfârşit, evenimentele
comemorativ-omagiale organizate în Bucureşti şi în ţară continuă să se ţină
lanţ: expoziţii, congrese şi simpozioane, cărţi şi albume splendid editate,
emisiuni radio-tv cu participarea unor feţe laice şi religioase, în principiu
la fel de... cinstite ş.a.m.d.
Până aici, toate bune şi frumoase. E firesc să ne omagiem înaintaşii, mai ales
când efigia lui Brâncoveanu – tardiv basileu (valah!) la răspântia unor imperii
pe cât de întinse, pe atât de nesăţioase – a primit o aură iconică prin sanctificarea
decretată de Biserică, dar, înainte şi mai presus de aceasta, socot eu, prin personalitatea
stilistică inconfundabilă conferită
de el însuşi unei epoci din istoria noastră, cu „ecouri” până în secolul XX şi
dincolo de el.
Dar, cum se mai întâmplă uneori, românii nu s-au mulţumit să-şi păstreze retorica,
prohoadele şi tămâia între graniţele naţionale, ci au căutat să le „externalizeze”,
de data aceasta prin implicarea ţării care moşteneşte esenţial un imperiu căruia
noi îi datorăm –problema raportului procentual rămâne deschisă – şi bune, şi
rele: Turcia.
Drept urmare, acelaşi gen de expoziţii, congrese şi simpozioane, mese
rotunde etc., încheiate prin fixări de plăci şi atribuire de medalii
comemorative, au fost itinerate şi la Istanbul. Ştiu cel puţin două astfel de
instituţii – una „de stat”, alta „...de pretutindeni” – care s-au „dedat” la atare
întreprinderi. Una – pe fonduri europene, cealaltă – pe fonduri a căror
provenienţă numai diriguitorii ei o cunosc.
Istanbulul e un oraş cosmopolit. Adică multietnic, multilingv şi
multiconfesional. Cuceritorii Constantinopolului nu numai că n-au purces la
islamizare forţată, ci le-au garantat supravieţuitorilor şi urmaşilor acestora
libertatea (alegerii) credinţei. Patriarhia ortodoxă şi-a continuat existenţa
şi activitatea, sub ochiul, mai mult ca sigur vigil, al noilor stăpâni.
E de presupus, aşadar, că într-un imens oraş, în care fiinţează şi o
comunitate românească relativ omogenă, trebuie să existe niscai „cercuri” intelectuale
şi religioase cărora prinosul nostru omagial să li se pară atractiv şi
instructiv sub raport documentar-cultural şi moral-spiritual. Dar nu e
inevitabilă, în astfel de circumstanţe, invitarea unor reprezentanţi ai
autorităţilor turce, puşi/ puse ipso facto în postura delicată de a se delimita cumva de condamnarea şi
executarea Brâncovenilor de către un sultan otoman (Ahmed al III-lea), în urmă
cu... 300 de ani?! Când Statul turc modern
refuză cu obstinaţie recunoaşterea genocidului antiarmean din 1915, soldat,
după unele terifiante estimări, cu 1 milion şi jumătate de morţi, cum să te
aştepţi să (mai) fie „sensibil” la decapitarea, din raţiuni amestecate, a unui domnitor român, cu
200 de ani mai devreme? De ce s-ar „emoţiona” şi considera moralmente răspunzător pentru fapta unui
sultan din trecutul lui îndepărtat?
Istoria politică a lumii se prezintă ca un nesfârşit cortegiu de trădări, paricide
şi fratricide dictate de apetenţa morbid-irepresibilă pentru avere şi putere,
de la care istoria Turciei (Imperiului otoman) nu face nici pe departe excepţie
(şi n-am aşteptat s-o aflu din telenovele). După cum nici cea a Ţărilor Române
nu arată mai virginal(ă) în materie de asasinat politic (eram deja cu lecturile
„la zi”, când intens-mediatizatul Mircea Dinescu ne-a îndemnat să citim Trecute vieţi de doamne şi domniţe a lui
Constantin Gane, pentru o mai bună acomodare cu incomodul subiect). Dacă aşa de
mulţi dintre voievozii şi domnitorii noştri de ispravă au fost victimele
intrigilor dinăuntru şi abia în ultimă instanţă ale fatalului firman emis
(pe bani mulţi!) de Înalta Poartă, la ce bun să baţi monedă (apropò, Brâncoveanu
a bătut una cu propria-i efigie şi a plătit cu mai multe... capete) pe o crimă
oribilă în sine, dar care, prin sângele vărsat, a „înnobilat” în absolut şi
pentru eternitate purpura domnească a Brâncovenilor?
Constantin Brâncoveanu a făcut ceea ce i-a dictat conştiinţa lui de mare
domnitor şi de mare OM. De om cu frica lui Dumnezeu, de om care va fi avut
păcatele şi slăbiciunile lui, dar de care nu atât propria-i moarte, cât mai
ales jertfirea premergătoare a celor patru fii l-a mântuit în veacul vecilor.
Oricâte fresce, pânze, busturi şi statui vor mai ieşi din mâinile artiştilor,
monumentul lui rămâne unul simbolic, deci imun la eroziunea timpului.
Restul e... politică.
Theodor ROGIN
(Apărut în „Confesiuni”, nr. 21, nov. 2014)
________________________
2. CUI PRODEST (?) via SANCTA SIMPLICITAS (!)
Sancta simplicitas ! (Numai) A LOR, când AICI, când ACOLO !
În toamna lui 1986, lucram la, pe atunci, Muzeul de Artă al
României. „Controlor-poartă”,
aşa stătea scris pe ecusonul meu. Da’ ce mândru eram că petrec opt ore pe zi în incinta Palatului Regal! Deoarece
păşisem de copil pragul numitei instituţii, familiarizându-mă treptat cam cu
tot ce adăpostea ea, iar în liceu mă erijam deja în ghid pentru colegii mei, „acum”
eram singurul „din pază” capabil să ofer, în franceză şi engleză, explicaţii vizitatorilor
străini care se interesau asupra colecţiilor componente şi a traseului de
urmat. Comunicarea cu „stranierii” era ferm interzisă, dar eu nici că mă
conformam. Ar fi însemnat să mă las „asimilat” sărmanelor femei cu pulovere
tricotate şi căciuliţe croşetate care asigurau supravegherea şi care, chestionate
în altă limbă decât româna, începeau un
penibil „balet” al arătătorului, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
Într-o zi, două franţuzoaice m-au întrebat unde pot vedea sculpturile
lui Brâncuşi (pronunţat
„hexagonal”). Le-am îndrumat spre Galeria Naţională, avertizându-le că
marele artist beneficiază de o sală numai a lui. Doamnele nu s-au mulţumit doar
cu atât. V-a şi trecut prin cap un gând… impudic? Ei bine, au vrut să afle dacă Brâncuşi… mai
lucrează. Nu mi-a venit să-mi cred urechilor. Nu-mi dădeam seama dacă sunt
„proaste” sau vor să mă supună unui test. Le-am spus ceea ce ştiam: că murise
cu treizeci de ani în urmă. Pe feţele lor s-a aşternut, brusc, dezamăgirea. În ce mă priveşte, am regretat că Brâncuşi
nu fusese compozitor. Le-aş fi servit răspunsul încasat de turistul ignar care,
abia sosit la Viena, i s-a adresat unui indigen: „Ce face Beethoven, mai
compune?”. „Nu, acum se... descompune”.
În toamna lui 1998, mă aflam la congresul organizat, la Toulouse , de Société des
Poètes et Artistes de France. Ajunsesem acolo după încheierea, la Bucureşti, a
Festivalului Internaţional „George Enescu”/ Enesco, deci mi s-a părut normal să
le vorbesc celor prezenţi (şi) despre distinsul eveniment. Din discuţiile
ulterioare, mi-am dat seama că unii crezuseră că personajul invocat şi evocat
era... Ionesco. Un singur francez mi-a devoalat că ascultase transmisiunile radio
de la Bucureşti, fiind un admirator al muzicii lui Enesco. Dar cel care-mi spunea toate acestea (consolându-mă, chiar
dacă slab, fără s-o ştie) era vice-preşedintele SPAF, un poet, eseist şi critic
de artă bine „mobilat” intelectual.
Nouă ani mai târziu, când speram ca lucrurile să fi evoluat,
datorită unei sporite mediatizări a aceluiaşi Festival (internaţional, pentru
numele lui Dumnezeu!) – eu suferind, confiteor!,
de o boală fără leac numită idealism –, le-am oferit unor francezi cu nivele de
pregătire peste medie cd-uri cu
muzica maestrului român. O tânără doamnă – funcţionară în cadrul unei
importante instituţii pariziene de cultură – nici măcar n-a simulat
interesul, iar celălalt „andrisant” – „de l’Académie Française” – mi-a mărturisit
că-i păstrează o caldă amintire regretatului său coleg de membrie academică – (iarăşi)
Ionesco!
Judecând după exemplele de mai sus, ai fi tentat să extinzi
la o întreagă naţie impresia de ignoranţă pe care ţi-o lasă majoritatea
exemplarelor ei (desaga-mi e departe de a se fi uşurat). Dar, fie şi pentru o
singură excepţie… pozitivă, generalizarea este de evitat, mai ales când noi
înşine am fost, suntem şi vom fi – hélas!
– victimele ei.
De ce o introducere aşa de lungă la o anchetă al cărei
subiect este (sau doar pare?) cu totul altul? Pentru că, în ce-i priveşte pe românii care-şi
dorm somnul de veci în cimitirele Franţei (ale Parisului, în speţă), faima lor
se împarte – nu întotdeauna în tranşe egale – între ţara de origine şi ţara de adopţie. Dacă s-ar pune pune problema
„repatrierii” lor (deşi nimeni nu şi-a pus-o, din pricini mai întotdeauna juridice:
clauze testamentare imuabile, moştenitori care veghează la respectarea lor etc.),
dislocându-i astfel din Père Lachaise (Enescu), Montmartre (Brauner) şi Montparnasse
(Brâncuşi, Haskil, Ionesco, Tzara), n-am face decât să contribuim, dacă nu la
anonimizarea lor, atunci la vulnerabilizarea prodigioasei lor posterităţi. Cugetând
la variabilele ritmice în care se nasc, se consolidează şi (uneori) pier
gloriile, întrebarea legitimă ar fi: Cui
prodest?
Constantin
BRÂNCUŞI este unul dintre foarte puţinii români a căror faimă se întinde efectiv din ţara natală până în Statele
Unite şi din Franţa până în Japonia. Dacă ar fi să analizăm, în sens strict, aportul
românesc la universalizarea maestrului, în chiar anii în care aceasta începea
să prindă contur, am trăi o gravă, incomensurabilă decepţie. Ca să nu mai amintim
decizia r.p.r.-zatei noastre Academii de a refuza donaţia propusă de marele
sculptor Statului român („artă burgheză, formalistă, decadentă” etc.). Se întâmpla
prin 1950-52. Nici unul dintre „nemuritorii” de atunci (mai toţi morţi în
conştiinţa celor de azi) n-a avut curajul să spună un cuvinţel întru luminarea
minţilor celorlalţi. Lipsă de viziune? Poate, ca unic eufemism pentru oportunism, obedienţă,
laşitate! Dar, judecând faptele la
rece, acel refuz a grăbit procesul universalizării
depline şi definitive a lui Brâncuşi. Legatul lui artistic rămas Franţei,
în atelierul strămutat din Impasse Ronsin în faţa Centrului Beaubourg-Pompidou,
perpetuează ad infinitum una din
puţinele supremaţii româneşti în uriaşul caleidoscop al culturii universale. Am
zăbovit câteva clipe asupra cărţii de impresii a muzeului, pentru a citi, cu
sentimente destul de afine cu acelea care dictaseră însemnări precum acestea: „E printre puţinele locuri care
mă fac să nu-mi fie ruşine că sunt român/ româncă” sau, în variantă soft: „...să fiu mândru/ mândră că etc.”
Sancta simplicitas ! (Numai) A NOASTRĂ şi doar AICI !
Dar iată că se
găsesc mereu români „verzi” (sau roşii?, că poziţionările astea „de
extremă” ne produc deseori daltonisme ad-hoc) care ar dori să aibă totul „acasă”. Până şi rămăşiţele celor care au avut
reaua inspiraţie să închidă ochii pe alte meleaguri, după ce au ajuns acolo fie
sub presiunea unei vocaţii care nu se putea împlini în ţara natală (motivele se
ştiu...), fie sub aceea a unei istorii ieşite literalmente din matcă. (N.B.
Brâncuşi şi Enescu sunt cazuri exponenţiale,
numărul co-naţionalilor noştri valoroşi
siliţi la auto-exil perpetuu în circumstanţele propuse mai sus fiind de ordinul
zecilor!) Înainte de orice, ar trebui să privim respectivul demers sub unghiul pragmatismului…
cultural şi anume: cum ar contribui repatrierea unor oseminte şi reînhumarea lor
în pământ românesc (gorjenesc!) la sporirea prestigiului turistic al ţării, în
ocurenţă, al zonei? Ar deveni noul
mormânt loc de pelerinaj curent
şi de revigorare spirituală, independent de datele aniversar-comemorative care
sunt, după cum se ştie, prilejuri de tocat bani publici în sforăitor-jenante târnoseli?
Cei care-şi fac stindard din recuperarea (colecţionarea) de oase fie pescuiesc în ape tulburi, fie sunt, lăsând la
o parte mănuşile stilistice, traficanţi ai unei false concepţii
despre proprietate, cu iz naţional(ist), în baza căreia ce-i „(de-)al nostru” e
musai să rămână/ se întoarcă aici. Şi
atunci, să ne mai mirăm că perfida
lege a patrimoniului îngăduie oricărui străin sau român din diaspora să
achiziţioneze o lucrare de artă din galeriile ori licitaţiile noastre şi s-o
stăpânească sănătos, dar… ÎN ROMÂNIA?! Mai ales dacă e vorba de o operă „de
maestru”, aleluia!, nu are voie s-o scoată peste graniţă, proprietarul de facto al respectivei opere fiind… Statul
român. Or, ca să te faci cunoscut în lume, trebuie să-ţi laşi artiştii (operele
lor) să circule, să participe la licitaţii şi să intre în colecţii de pe orice meridian
al planetei albastre. (Cam ) aşa se cucereşte
universalitatea, pârdalnica!
Poate că unii îşi mai amintesc emoţiile publice iscate, cu două decenii în urmă, de
demersurile proprietarilor de jure (români americani) de a reintra în
posesia lucrărilor brâncuşiene împrumutate pentru retrospectiva bucureşteană din
1958 şi pe care Statul comunist a refuzat,
ulterior, să le returneze acestora. Şi aici au rămas vreo 35 de ani, până ce respectivii au reuşit să şi le recupereze,
cel mai probabil cu complicitatea... Statului (post-comunist, de data aceasta).
EU, unul, n-am uitat cum prim-ministrul de atunci, Nicolae Văcăroiu, a minţit
poporul cu televizorul, afirmând că s-a decis disponibilizarea sumei de 2
milioane $ (mult sub preţul pieţei), plătibile proprietarilor de jure în
schimbul lucrărilor lui Brâncuşi. Nu s-au plătit
şi, curând după aceea, operele părăseau, într-un mod rămas obscur pentru cei
mai mulţi dintre noi, Muzeul Naţional de Artă al României. „Dispariţia” lor n-a
fost calificată niciodată drept furt – fiindcă nici n-a fost, propriu-zis, aşa
ceva –, dar ieşirea, de nimic obstrucţionată, a unor opere de asemenea valoare
din primul muzeu al ţării – echivalent, prin statut, cu marile muzee ale lumii
–, apoi din România, ar fi trebuit să ducă la o anchetă de proporţii, la
interpelarea parlamentară a premierului şi la demiterea lui (cu acoliţi cu
tot), în lipsa explicaţiilor plauzibile. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat şi am ajuns, cu timpul, să
„asistăm” la „dispariţii” de persoane incriminate penal – efect al negocierilor
absconse dintre vârfurile puterii, serviciile secrete locale şi internaţionale ş.a
m.d.
Ca un pandant (compensator?) al pierderii de mai sus, am fost
şi contemporanii unei recuperări… inverse cel puţin la fel de sulfuroase: aceea
a tablourilor furate din Muzeul sibian Bruckenthal, la finele anilor ’60 (între
ele, un patetic Ecce Homo din şcoala
lui Tiţian). Au reapărut, ca din senin, în 1998, readuse în ţară
şi expuse în salonul de ceai al Palatului Regal (Muzeul de Artă). Principala
condiţie (im)pusă de autorităţile SUA a fost ca americanul care acceptase restituirea lucrărilor către
Statul român – la 27 de ani după ce le achiziţionase de la o ţigancă (pardon,
rromă), în talciocul din Viena! – să-şi păstreze anonimatul. România, ţară mică, necăjită, aspirantă la NATO etc., s-a…
conformat. În frunte cu reprezentantul ei numărul 1, Emil Constantinescu, devenit,
vrând-nevrând, purtătorul de cuvânt al acestei… tăceri. Nu
s-a găsit nici unul dintre noi – jurnalist, scriitor, om al legii – să-i bată
obrazul domnului preşedinte
pentru această insultă adusă demnităţii naţionale. Tristul adevăr e că (mai) nimeni nu s-a simţit
insultat. Păi, dacă s-au recuperat (tablourile), la ce bun să ne maltratăm
neuronii cu întrebarea: Care va vi fost adevărata
cale? Cui prodest?
If…
Dacă transferul osemintelor lui Brâncuşi şi Enescu – fiindcă
marele compozitor e şi el „vizat” – se va întâmpla totuşi, vreau să sper că
monumentele funerare din Montparnasse şi, respectiv, Père Lachaise, vor rămâne,
pe mai departe, intacte şi simbolice efigii a ceea ce ar fi trebuit să fie
locurile lor de veci. Altminteri:
Cui prodest?
Theodor ROGIN
(Apărut în „Confesiuni”, Târgu Jiu, 2013, nr. 8)
(Apărut în „Confesiuni”, Târgu Jiu, 2013, nr. 8)
________________________