1. Angela Marinescu – Inedit(e)
Am fost la Casa de Odihnă şi Creaţie a Scriitorilor de la Valea Vinului
(Bistriţa-Năsăud) de două ori: în 1989 şi, respectiv, 1991, la invitaţia
unchiului meu, sociologul şi esteticianul Constantin Crişan (1939-1996),
care-şi dorea, pe lângă un interlocutor francofon, „un” ochi în plus
pentru fiica sa, Cora-Catrina – la acea vreme, încă o copilă.
Chiar dacă, după atâţia ani,
persoanele întâlnite şi faptele petrecute acolo au
devenit „istorie” – fie ea şi „personală”# –, nu pot uita,
mai presus de orice, diferenţa de atmosferă dintre cele două
vizite. Pe Angela Marinescu am cunoscut-o în vacanţa din iulie-august 1991,
când poeta a venit însoţită de fiul ei adolescent.
Într-o bună zi, Constantin Crişan i-a
lansat Angelei Marinescu o provocare: ar putea
scrie (o) poezie ad hoc, întrucâtva pe principiul „dicteului
automat”, şi aceasta în văzul tuturor? Paradoxal, poeta s-a
conformat şi, ca atare, s-a retras, pentru „captarea”
inspiraţiei „spontane”, pe o bancă mai izolată. Mie mi-a revenit
misia de a dactilografia, la maşina lui Crişan, „opera” rezultată.
Nemulţumită ca orice artist autentic, Angela Marinescu a revenit ulterior
asupra textului, care a fost, evident, re-bătut la maşină. Avem, cum s-ar
spune, două variante ale aceleiaşi poezii (am marcat deosebirile dintre ele).
Autoarea le-a semnat pe ambele, dar numai pe una a datat-o exact: 3
august 1991. Aceasta s-a păstrat atât în variantă olografă, cât şi în două
exemplare dactilo (cu diacriticele adăugate de mine). Cealaltă (care va fi
fost, de fapt, PRIMA?) a rămas şi în manuscris, şi într-o copie la indigo
albastru, fixată de către subsemnatul prin datarea (mai) generică „august
1991”.
În pofida a ceea ce s-a vrut a fi
„dicteu automat”, versurile aşternute atunci şi date
publicităţii acum sunt, prin temele întunecate şi metaforele
de o plasticitate viscerală, lesne afiliabile integral dramaticului volum Var*, apărut
anterior (1989), la Cartea Românească. Imaginea gropii pline de sângele
scurs dintr-un „zeu decapitat” se vădeşte, oricum ai „contempla”-o,
îndeajuns de insolită şi de sugestivă, cel puţin pentru spiritul
exegetic pasionat de estetici… neconvenţionale.
1 noiembrie 1996. Angela Marinescu stă
gânditoare, cu tâmpla stângă sprijinită de cadrul uşii de acces în rotonda
Muzeului Literaturii Române, în timp ce eu, printr-un imens efort de voinţă,
„oficiez” ceremonia de doliu în memoria lui Constantin Crişan, decedat după o
operaţie de triplu by-pass, la Clinica de chirurgie cardio-vasculară din
Târgu-Mureş. Este, dacă nu ultima, în tot cazul cea mai durabilă amintire pe
care i-o perpetuez poetei trecute la cele veşnice în aceeaşi fatidică
lună, 27 de ani mai târziu (3 noiembrie 2023).
Apărut în „Observator cultural”, nr. 1244 din 20.02.2025
*„Var: straniu
oraş mitic în escatologia [zoroastrică] iraniană, conceput ca refugiu şi
adăpost subteran, ca un vast oraş pătrat, de durată lungă, cu climă şi lumină
artificială...”, citează A. M., în loc de vreun moto aforistic, din Dicţionar[ul] de
mitologie generală al lui Victor Kernbach, iar, pentru cel dornic să
se informeze cu prisosinţă, lectura completă a articolului despre Var este
nu doar pasionant-instructivă în sine, ci şi simultan revelatorie
în privinţa opţiunii autoarei pentru acest titlu bizar, menit să sugereze din
capul locului paleta de simboluri crude a mitopoeticii sale.
#Istoria...
personală (doar pentru cititorii site-ului)
În
1989, se vorbea pe un ton scăzut, cei prezenţi se studiau cu suspiciune
reciprocă înainte de a deschide gura ca să rostească jumătăţi de frază cu
subînţeles: se pomeneau nume de scriitori cărora li se luase dreptul de semnătură
pentru gesturi de protest anticeauşist (inclusiv solidarizarea cu Mircea
Dinescu), de persoane publice care părăseau ţara şi cereau azil politic în
Occident etc.
Din
aceeaşi primă vizită, mi-i amintesc pe: prozatorul Mircea Nedelciu, încă (aparent)
sănătos şi căruia am avut plăcerea să-i pregătesc o cafea la ibric;
traducătoarea Gina Argintescu-Amza şi volubila ei nepoată, Violeta; umorista
Rodica Tott – fumătoare inveterată; jurnalista Viorica Ciorbagiu (autoarea
celebrului pamflet „scânteist” din anii ’60: Doi cu sapa, trei cu
mapa); soţii-poeţi
Iolanda Malamen şi Mihai Elin (ea – cu replici la fix; el – cu privire albastră
şi fire molcomă, avea să-mi devină coleg la Liga de Cooperare Culturală România-Franţa
şi la „Lumea de Mâine”, fondate de Constantin
Crişan şi de mine imediat după decembrie 1989), care aşteptau cel de-al doilea
copil – o fetiţă care urma să vadă lumina zilei odată cu zorii libertăţii; profesorul
Al. Husar – om din partea locului, afabil şi comunicativ –, întâlnit în tren, în
drum spre Rodna Veche; prozatorul Ion Lungu, de la Cluj, nemulţumit că nu este
privit ca un „avangardist”
al romanului românesc, prin Regele pălăriilor, apărut prin ’67-’68 (l-am citit
mult mai târziu – nu e rău, dar nici nu „sparge norii”); timidul Horia
Gane, dar şi agasantul Ion Crînguleanu, care-mi făcea o „curte” asiduă, în
speranţa, presupun, că l-aş putea convinge pe Crişan să-i consacre vreo
cronică. Or, cum în toate librăriile trona în stive – pentru că nu-l cumpăra
nimeni! – un poem curat epopeic dedicat, de acelaşi Crînguleanu, „celui mai
iubit fiu al poporului”, eram deja
pornit împotriva lui şi, cu prima ocazie când l-am văzut apropiindu-se, i-am
întors spatele. El a renunţat, dar (tot) eu m-am detestat.
Ni
se întâmpla să batem coclaurii în grup, avându-l drept ghid pe Teohar Mihadaş,
pe care-l stârneam să ne depene din amintirile sale de tinereţe – anterioare,
aşadar, instalării comunismului şi propriei experienţe carcerale. Iar el ne
povestea, pe cel mai firesc ton, despre regele Mihai şi regina-mamă Elena, despre
mareşalul Antonescu etc., dar NIMIC DESPRE..., apoi cădea pe gânduri. Ştia el
de ce...
În
cea de-a doua vacanţă petrecută acolo, i-am cunoscut, cu tot cu familioanele
din dotare, pe: Silvia Chiţimia; pe Marin Beşteliu (universitar craiovean, care
pronunţa, totuşi, cam prea... olteneşte); pe Vasile Petre Fati – cu care
petreceam, la câte-o „voroavă”
literară, în faţa unui pahar de vin roşu, până târziu în noapte – şi cine ştie
pe câţi alţii, pe care (poate) i-am uitat, că „trecut-au anii ca nori lungi pe
şesuri”… (Th. R.)
2. Gaetano
Donizetti
sau...
FEMEI, FEMEI, FEMEI
Când auzi
numele compozitorului Gaetano Donizetti, primul titlu de operă care-ţi
vine în minte este, desigur, Lucia di Lammermoor, cu
interminabil-terifianta scenă
a nebuniei din actul al
II-lea, veritabilă piatră de încercare pentru sopranele
lirico-lejere (înlocuite, după „revoluţia” callasiană, de vocile de
coloratură dramatică). Creator extrem de
prolific
(cca 75 de lucrări lirice într-un sfert de veac), Donizetti chiar l-a ironizat cu bonomie
pe genialul
său congener, Rossini, afirmând că „e leneş la scris”, după ce i s-a adus la
cunoştinţă că acesta ar fi compus o operă „în doar 13
zile”.
Marele repertoriu a reţinut, însă, din creaţia celui care a văzut lumina zilei
la Bergamo, în 1797, pentru a închide ochii tot acolo, în 1848, şi alte titluri
de inepuizabil succes, după aproape 200 de ani: L'
elisir d'
amore,
Don
Pasquale sau Linda di Chamounix.
Nu
ştiu să se fi făcut vreodată (ori poate că s-a făcut şi n-am eu habar) o
statistică a lucrărilor lirice în funcţie de titlul şi, implicit, de conţinutul
lor. Altfel spus, câte poartă nume de femei, câte de bărbaţi, câte s-au
inspirat din mitologie, câte din marea literatură şi câte din evenimente
istorice reale etc. etc. Sună cam
nebunesc, nu-i aşa? Dar nu este exclus ca majoritatea să poarte numele
protagonistelor feminine, fie că-i vorba de zeiţe ori de nimfe, de soţii şi de
amante de regi, de regine domnitoare şi de tot felul de aristocrate ambiţioase,
de actriţe sau de curtezane faimoase, dar şi de eroine războinice ş.a.m.d.
Chiar dacă adesea fictive, personajele acestea sunt, orice s-ar spune, cele în
jurul cărora gravitează acţiunea, cele care declanşează pasiuni nestăvilite ori
generează, prin caracterul şi purtările lor, situaţii comice, dramatice şi
chiar tragic-sanguinolente. O „familie” cu origini atât de heteroclite (oxymorone oblige...),
încât par(e) să tindă spre... infinit.
Pe
7 decembrie 1957, la Teatro alla Scala, Maria Callas îşi
împrumuta chipul şi glasul, mai cu seamă glasul, nefericitei Anna Bolena (regina Ann Boleyn, a doua
soţie a lui Henric al VIII-lea Tudor), din opera cu acelaşi titlu, compusă de
Donizetti în 1830, în ceea ce avea să rămână una din serile magice ale
teatrului milanez din secolul XX. Trei ani mai târziu, consecventă cu propria-i
vocaţie „arheologică”, Callas îşi făcea o revenire mult aclamată pe amintita
scenă cu personajul Paolinei, din şi mai puţin cunoscuta creaţie donizettiană Poliuto
(cu superbul Franco Corelli în rolul titular). Curând, alte soprane – majoritatea
celebre – îi vor urma exemplul: Virginia Zeani, memorabilă Maria di
Rohan, la Napoli, în 1962; Leyla Gencer, regală Elisabetta în Roberto
Devereux, tot acolo, în 1964; Montserrat Caballé, strălucitoare Lucrezzia
Borgia, pe scenă şi pe disc, sub bagheta lui Ionel Perlea, în 1966 (dar şi Caterina
Cornaro, în 1973, Parisina d'Este, în 1974 şi Gemma di Vergy, în
1975); Jolanda Meneguzzer, demnă de reţinut în Pia de' Tolomei, la Siena, în
1967); Katia
Ricciarelli, o convingătoare Maria di Rudenz, la Veneţia, în
1981, şi, mai aproape de noi, Nelly Miricioiu şi Renée Fleming,
rivale pe viaţă şi pe moarte în Rosmonda d'Inghiltera, într-o
ediţie „Opera Rara” – 1994. De altminteri, această casă de discuri a răsfăţat
auzul melomanilor „connaisseurs” – pentru care a şi fost
fondată – cu multe opere, cam de tot uitate, din creaţia maestrului italian, opere care poartă, în
majoritate, nume de femei: Emilia di Liverpool, Francesca di Foix,
Gabriela di Vergy, Maria Padilha, Zoraide di Granata...
Marin Faliero (1835),
La fille du régiment, Les martyrs (alternativa franceză
pentru Poliuto) şi La Favorite (toate, în
1840), Don Pasquale şi Dom Sébastien de Portugal
(ambele, în 1843) sunt titluri donizettiene care au văzut luminile rampei pe
cele mai importante scene pariziene: Opera Mare, Teatrul Italian şi Opera
Comică.
La
Favorite – de care ne vom ocupa în continuare –, concepută în stil „grand opéra”, a
avut premiera la Paris, pe 2 decembrie 1840, după o geneză destul de
complicată. Compozitorii vremii, între care Donizetti ocupa un loc pe drept privilegiat,
obişnuiau să lucreze la mai multe proiecte simultan – oglindă a solicitărilor
venite de la tot atâtea
teatre de profil. Când lucrul la una din partituri trena, din raţiuni foarte
diverse – librete incomplete ori mediocre, capriciile directorilor sau alte
cântăreţilor, perspectiva cenzurii – vigilentă şi inclementă în vremurile de
care vorbim etc. –, compozitorul se vedea nevoit să se reorienteze, adaptând,
pe cât posibil, rezultatele deja obţinute altei partituri, cu mai mari şanse de
reuşită. Aşadar, nu numai uverturi, dar şi arii, duete, coruri erau
transferate, uneori cu versuri cu tot, altui libret, având intriga şi
personajele plasate într-un timp istoric ori spaţiu geografic diferit. La
Favorite n-a făcut nici ea excepţie, primind, ca atare, bucăţi consistente
din textul şi mai ales muzica scrise pentru alte trei opere care, nefinalizate rămânând, nu vor mai cunoaşte
luminile prosceniului: Il duca d'Alba, Adelaïde şi L'Ange de Nisida.
Libretul Favoritei franceze poartă o triplă semnătură: Alphonse Royer,
Gustave Vaëz şi Eugène Scribe (principalul colaborator al lui Meyerbeer, vă mai
amintiţi?). Indiferent
de chinurile facerii care i-au precedat venirea pe lume, La Favorite se
afirmă, în mod netăgăduit, ca una din cele mai bogate partituri donizettiene,
cu pagini solistice, dar şi de ansamblu, pe care memoria auditivă a melomanilor
le reţine aproape instantaneu.
Partitura
a fost ulterior tradusă şi remaniată
pentru scenele din
peninsulă, dar rezultatele demersului sunt aspru criticate de
către unii exegeţi, care susţin că „Favorita este o operă franceză” şi că
„adaptarea italiană
[…] constituie
o denaturare scandaloasă a operei lui Donizetti.” (Philip Gossett)
Vom
prezenta mai departe, sintetic, acţiunea operei, menţionând între paranteze
ariile (versiunea italiană) pe care le interpretează personajele principale ale
acesteia. Aşadar, faptele se petrec în jurul anului 1340 şi îi reunesc, într-un
fatal triunghi amoros, pe Alfons al XI-lea, regele Castiliei (bariton)
pe amanta lui, Leonora de
Gusman (contraltă sau mezzo-soprană) şi pe Fernando (tenor)
care, fermecat
de frumoasa şi
misterioasa
femeie
venită să se roage în biserica mănăstirii unde el este novice (Una vergine, un' angel di
Dio, derivată din Angelo casto e bel din neterminata
operă Il duca d'Alba), decide
să renunţe
la preparativele de călugărire pentru a fi împreună cu ea. Nu înainte de a comite ceva
fapte vitejeşti în confruntările cu maurii, ceea ce-i va atrage stima şi
onorurile regelui. Care, deşi sincer îndrăgostit de Leonora (Vien, Leonora! A' piedi tuoi), nu se poate căsători cu ea, pentru că Papa i-o interzice. Iar
Leonora nici nu-şi doreşte să devină regină, ci să fie cu... Fernando (O
mio Fernando). Aşa că regele i-o „oferă” acestuia, proaspăt revenit
de pe câmpul de luptă. Aflând, imediat după căsătorie, de „statutul” Leonorei pe
lângă suveran, Fernando se simte înşelat şi o respinge cu vehemenţă, apoi
revine între zidurile mănăstirii de unde plecase. Finalmente, cei doi se vor
reconcilia la... limită, pentru că Leonora moare, nu prea se înţelege de ce
(otravă?), în
braţele lui Fernando, pe care izbuteşte să-l convingă, astfel, de dragostea ei.
Nu sunt
singurele personaje ale operei: mai există Baldassare (bas), stareţul
care-l avertizează pe Fernando asupra dezamăgirilor pe care i le va rezerva
lumea profană (el e şi tatăl reginei – personaj absent –, soţia lui Alfonso) şi
Ines (soprană), confidenta Leonorei, pe care intrigantul curtean Don
Gaspare (tenor secund) o împiedică să-i predea lui Fernando mesajul
lămuritor al acesteia, antrenând astfel tragicul sfârşit al poveştii (aduce cu Romeo
şi Julieta, pentru că, nu-i aşa?, „puţin” Shakeaspeare nu strică
niciodată).
Panoramând
perioada postbelică, constatăm că un deceniu din două a avut Favorita
lui, dacă ar fi să ne referim la versiuni discografice de studio (puţine,
aşadar). În 1955, ea s-a făcut auzită prin vocea „pietroasă” a contraltei Fedora
Barbieri, secondată de Gianni Raimondi (Fernando) şi de Carlo
Tagliabue (Alfonso), sub bagheta lui Angelo Questa. În anii '70 (1974,
mai precis), personajul Leonorei de Gusman primeşte glasul de mare calitate al
mezzo-sopranei Fiorenza Cossotto, alături de ea evoluând „divii” Luciano Pavarotti şi Gabriel Bacquier,
într-o ediţie a casei Decca (dirijor: Richard Bonynge) în care rolul Ines i-a
fost încredinţat compatrioatei noastre Ileana Cotrubaş, pentru ca, în
1999, nefericita eroină prinsă între cele două imposibile iubiri să fie
întruchipată de bulgăroaica Vesselina Kassarova, într-o propunere
discografică în fine completă şi autentică, adică în limba franceză, alături de
parteneri prestigioşi ca Ramon Vargas şi Anthony Michaels-Moore (la
pupitrul dirijoral – regretatul Marcello Viotti ).
Se spune
că Donizetti a murit cu minţile întunecate de una din bolile cărora nu veacul
său avea să le afle leacul. Nebunia lui, prea reală fiind, n-a avut avut cum
să-şi afle veşmânt „artistic”. Poate acolo, în învălmăşeala de nepătruns a
spiritului său „assombri”, îşi va fi făcut loc vreo frază melodică din Lucia,
Maria Stuarda, Anna Bolena şi, de ce nu?, La Favorita...
febr. 2016
P. S.
Tocmai versiunea italiană – La Favorita – a fost înfăţişată publicului
vineri, 29 ianuarie 2016, în deja tradiţionala serie „opera rara” propusă de
Radiodifuziunea Română. Ca şi în cazurile anterioare „raritatea” nu se referă,
să fie limpede, la abordarea acestor lucrări pe marile scene ale lumii, ci la
prezenţa lor pe scenele autohtone.
_____________________________________________________
3. ARLES
Text scris la solicitarea cuiva din conducerea Colegiului Internaţional al Traducătorilor, cu prilejul primului meu stagiu acolo (1996), pentru a fi inclus într-un album dedicat aniversării a două decenii de la fondarea instituţiei arleziene. Am aflat, 11 ani mai târziu, că volumul nu a apărut din lipsă de fonduri (ca la noi, ca la... francezi etc.).
_____________________________________________________
4. Convertirea prozaică a liricului*
